Sub mantaua lui Alexandre Dumas sau cele douăsprezece nume ale Contesei Dash constituie unul dintre capitolele cele mai demne de interes din foarte documentata şi eclatanta lucrare a biografului şi istoricului literar Claude Schopp, apărută în 2014: Les Romancieres sentimentales. Alături de romanul Le nain de diable (Piticul diavolului), descoperit în această vară într-un anticariat şi parcurs în vreo două ore, el poate da negreşit socoteală despre temeiul subiectiv şi impulsul ab intio al incursiunii de faţă în raporturile pe care scriitoarea franceză, făcută celebră de Alexandre Dumas în Cei trei muschetari sub numele de Marie Michon, le-a suscitat şi întreţinut în lumea românească, în timpul vieţii, dar și după.
În trecăt fie spus, după o întinsă prestaţie diplomatică, în plină epocă post post-modernă, Claude Shopp a făcut din studiul operelor cunoscute şi necunoscute ale lui Alexandre Dumas, din editarea şi restituirea lor obiectul unei vaste opere de „reabilitare” în contemporaneitate a imaginii acestui mare scriitor european despre care Victor Hugo spunea că “seduce, fascinează, interesează, amuză, învață. Toate lucrările lui, atât de multe, atât de variate, atât de pline de viață, atât de fermecătoare, atât de puternice, dau lumina proprie Franței“. Membru în comisia de Literatură clasică din cadrul Centrului Naţional Francez al Cărţii, Claude Schopp conduce, de altminteri, de ani buni Cahiers Dumas, a scris o seducătoare biografie a autorului Doamnei de Monsoreau (cea mai bună după a lui André Maurois), a restituit în două volume, cu un studiu fermecător, un roman neterminat al maestrului său despre Napoleon Bonaparte, fiind împreună cu soţia, printre altele, şi autorii studiului, publicat în 2017, Dumas fils ou l’Anti-Oedipe. Foarte ataşat literaturii secolului romantic şi Franţei elegante (după numele omonim al celebrei reviste din epoca respectivă), era imposibil ca spiritul acestui mare amator de „istorii, pitoresc şi curiozităţi istorico-literare” (formulare în care francezii nu găsesc nimic pejorativ!) să nu fie furat de luminile şi umbrele vieţii şi activităţii literare ale unei romanciere care n-a ezitat să-şi semneze, în cel puţin două rânduri, cu numele Alexandre Dumas, proprile romane! Este vorba fireşte despre Memoires d’une aveugle ou Madame du Deffand ou Les confesions de la marquise (1856-1857), dar şi La dame de volupté (1863), astăzi de negăsit în bibliografiile serioase dedicate lui Alexandre Dumas père; ceea ce, desigur, nu înseamnă nicidecum că afacerea în cauză este pentru totdeauna încheiată şi nu vor mai fi încă destui care să o considere pe contesa Dash (d’Ash!), căci despre ea este vorba, un fel de “negrişor” al lui Dumas. Am scris cu altă ocazie despre broşura Fabrica de romane: Casa Alexandre-Dumas şi Ceilalţi, „o legătură de urzici moarte”, cum a caracterizat-o mi se pare Balzac, cu care pamfletarul Eugéne de Miercourt, pe numele său adevărat Jean-Baptiste Jacqout, încerca să arate, luând pe rând, dramă cu dramă, şi roman cu roman, că adevăraţii autori ai operei lui Dumas sunt în realitate, Adolphe de Leuven, Anicet Bourgeois Gaillardet, Gérard de Nerval, Théophile Gautier, Paul Meurice şi Auguste Maquet… Contemporan cu Anne-Gabrielle de Cisterna de Coutiras, vicontesă de Poilloe de Saint-Mars, adevăratul nume al scriitorei care semna ca romancieră cu pseudonimul comtesse Dash, deşi extrem de îndrăzneţ în turbarea lui (fusese, se spune, unul dintre refuzaţii serviciilor de ecarisaj literar ale lui Dumas!), Miercourt nu a îndrăznit să o atragă în acest scandal şi pe autoarea romanului Mărul Evei sau a Galanteriilor Curţii regelui Ludovic al XV-lea.
Romancieră extrem de prolifică (în primii douăzeci de ani de la debut, scrie Claude Schopp, citându-l pe scriitorul şi enciclopedistul Gustave Vapereau, contemporan cu scriitoarea, a scris mai mult de 40 de romane!), chiar şi numai ipso facto (dar vom constata mai încolo că nu e cazul), contesa Dash nu a rămas deloc străină climatului, culturii şi literelor româneşti… În 1848, ea publica un roman istoric în 2 volume intitulat Mikaël le Moldave. Tradus în româneşte de Teodor Codreanu în 1851 sub titlul Mihail Cantemir Moldoveanul şi publicat de Tipografia Buciumul Român de la Iaşi, pentru cunoscătorii aşa-ziselor pretexte literare, naraţiunea respectivă nu este, în realitate, decât o scriere cu cheie, o transpunere, dacă vrem, într-un cadru fictiv şi în alt timp, a unui original şi pitoresc romanţ de dragoste trăit în nişte împrejurări cu adevărat fabuloase chiar de autoare, în Moldova anului 1845… Care este realitatea complet nefardată, dincolo de canavaua fictivă a naraţiunii numite, a cărei intrigă este plastă la sfârşitul secolului al XVII-lea şi are ca protagonist pe un Mihail Cantemir, nepot al domnitorului Moldovei, Constantin Cantemir, vom afla chiar de la cei care au putut-o cunoaşte în vremea aceea mai mult sau mai puţin direct, însă numai după ce voi arăta mai întâi că, în roman, prinţul Cantemir, aflat la studii în Franţa, cunoaşte la Curtea Regelui Soare o fermecătoare tânără, pe nume Chivà, pentru care manifestă imediat o rapidă şi tulburătoare dragoste. Sub influenţa pasiunii împărtăşite, sentimentele patriotice ale tânărului principe evoluează spre un adevărat ideal naţional, configurat esenţial, în momentul în care descoperă că tânăra aparţinea ca şi el vechii nobilimi moldave. Atmosfera de epocă, obiceiurile şi tradiţiile lumii vechi (franceze şi moldave), descrierile de costume, creionarea caracterelor şi povestea în sine ţin de stilul unei creator încercat care nu se desminte nici de această dată. În prefaţa ediţiei franceze a cărţii, dedicată prietenei sale românce Eufrosina Rosetti Lăţescu(!), element de metatextualitate important nepreluat de primul traducător român, Contesa Dash făcea următoarea mărturisire. “Nu am avut pretenţia de a scrie o carte de moravuri, nici de călătorie sau o carte istorică; însă din toate ea va cuprinde câte ceva. Subiectul este luat din cronicele moldoveneşti, o parte din personaje sunt imaginare, numele toate sunt adevărate. M-am străduit să adun faptele cele mai strălucitoare ale unei naţii al cărui trecut a fost măreţ. Am ales perioada ce mi-a plăcut cel mai mult, aceea pe care de altfel o cunoşteam cel mai bine…” Într-un mod mai puţin transparent – să o spunem şi pe asta – romanul cu subiect românesc al contesei Dash este o încercare de a pansa ruptura care s-a produs inerent în relaţiile dintre o parte a protipendadei saloanelor culturale franţuzeşti şi elita bonjuristă ieşeană formată în mare parte în acel mediu, în urma “scandalului” legat de căsătoria clandestină – total neagreată la curtea Moldovei – dintre prinţul Grigore Sturza, fiul domnitorului moldovean Dimitrie Sturza (1834-1839) şi Contesa Dash (1804-1872), poreclită în epocă şi Ninon. În Prefaţa amintită (La Moldavie actuelle), contesa Dash aduce calde mulţumiri, de altminteri, unor personalităţi precum Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu sau Gheorghe Asachi pentru prietenia arătată şi largul concurs documentar pe care i l-au oferit pentru scrierea romanului. E o miză foarte importantă în opinia mea, pe care, din păcate, s-a pus prea puţin preţ în comentariile româneşti de-a lungul vremii. Nu stărui aici.
Dacă e să o spunem fără inconjur, palpitanta aventură amoroasă, cu toată despletirea de evenimente insolite şi răsturnările de situaţii aproape ieşite din comun, trăite frenetic de ambele părţi timp de mai multe luni ( aproximativ, între mai şi noiembrie 1845) la conacul din Perienii Moldovei, unde se adăpostiseră cei doi miri (cununată după cinul ortodox cu Grigore Sturza, supranumit şi Beizadea Viţel, Dash nu rupsese la acel moment încă mariajul cu vicontele de Saint-Mars, cu care era unită legiuit încă de la 16 ani), după relatările contemporane sau după amintirile altora despre ele (şi nu vor fi puţine) este infinit superioară, ca intrigă romanţioasă, ficţiunii romaneşti, mai curând diplomaticească şi astuţioasă, cum s-a văzut, decât învolburată … În mare parte, iată cum o povesteşte din auzite şi cu evidentă ironie, la peste 80 de ani de la petrecerea episodului, Radu Rosetti (cel mai preţios memorialist din literatura română în opinia lui E. Lovinescu). “Beizadea Grigore era un admirator patimaş (şi nu platonic) al sexului frumos; succesele lui pe acest câmp, în tinereţe, au fost multiple. Mult zgomot a făcut dragostea lui pentru Contesa Dash, cunoscuta scriitoare franceză. O cunoscuse în Franţa, pe când el era foarte tânăr. Iar ea se apropia de vârsta matură, dar mai avea urme numeroase şi încă vii ale unei mari frumuseţi. O adusese în Moldova făgăduindu-i că o va lua de soţie şi era foarte hotărât să se ţie de cuvînt. Amorezaţii se stabilise la Perieni, o moşie din împrejurimile Ieşului, aparţinând mamei beizadelei. Cînd vodă a fost pus de fiu-său în cunoştinţa proiectelor sale matrimoniale, le-a întâmpinat cu un veto din cele mai categorice. Dar beizadeaua nu s-a lăsat învinsă şi a început să ducă pe contesă pe la rudele sale, prezentând-o ca logodnica lui. Vodă se temea mai cu seamă de o căsătorie clandestină şi, în unire cu mitropolitul, luase măsurile cele mai aspre pentru a împiedeca ca nu cumva vreun preot să celebreze cununia în ascuns. Pentru a pune capăt desavîrşit romanului, vodă, bărbat practic şi hotărât, a trimis pe neaşteptate la Perieni, într-o noapte, o „roată“ (companie) de infanterie şi un pluton de cavalerie, cu ordin să încunjure curtea şi să nu lase pe nimeni să intre într-însa şi ordinul a fost executat ad litteram. Cămara de la Perieni era foarte bine aprovizionată, dar întâmplarea făcuse ca cei doi amanţi să fie înzestraţi de natură cu câte un formidabil apetit, iar slugile casei erau multe şi, deşi fusese puse din ziua dintîi la jumătăţi de porţii, tot trebuiau hrănite. După prea puţine zile, numărul slugilor se împuţinase, dar totuşi nu mai rămăsese nici măcar o fărmătură de lucru de ale mîncării şi dragostea a trebuit sa capituleze înaintea foamei. Amanţii şi-au luat rămas bun unul de la altul, făgăduindu-şi să se regăsască în Franţa şi beizadea Grigore, călare, înarmat până în dinţi, a pus să se deschidă porţile ogrăzii şi a năvălit ca o furtună asupra lanţului de sentinele care încunjura curtea. Nici una nu s-a gândit să-i ţie piept, ci cu toţii s-au grăbit să se deie înapoi, lăsând tânărului calea liberă. Contesa Dash, rămasă prizoniera oastei învingătoare, a fost înainte de toate poftită să ieie o masă substanţială, căreia s-a grăbit să-i facă cinste. Apoi i s-a pus la dispoziţie o trăsură cu doisprezece cai de poştă şi un ofiţer, spre a fi dusă la Galaţi. Aici a găsit locul ei pe un vapor plătit până la Constantinopol, pe lângă o rânduială de bani permiţându-i să-şi urmeze în chip cuviincios călătoria până în Franţa”. (vezi Radu Rosetti, Amintiri, Ed. Viaţa Românească, 1923-1925; reeditare, Ce am auzit de la alţii. Amintiri, Ed. Humanitas, 2011-2013).
Mai aproape de evenimente şi cu mai mult har de povestitor se pare, cu toate că Titu Maiorescu nu se sfiise a-i reproşa “beţia de cuvinte”, în Suvenire contimpurane, 1888 (vezi foarte buna ediţie în două volume de la Editura Minerava, 1973, îngrijită de Radu Albala), George Sion ne furnizează şi el tot o “poveste auzită” (e drept, de astă dată de la Costache Negruzzi însuşi, naşul de cununie al cuplului!), o relatare în câteva pagini nu numai frumos bizotată despre povestea neobişnuitei perechi înamorate, dar, de această dată, pe lângă minunatul halou romantic în care este învăluită, şi cu mult mai multă aderenţă la adevărul istoric privind cele două personaje. În viziunea lui George Sion, fiul mezin al domnitorului Dimitrie Sturza, la vrema evenimentelor de care vorbim, abia întors de la studii în străinătate, era un bărbat „frumos, voinic, spiritual, cu aer şi educaţiune în adevăr princiară” care, în dezacord cu „ideile vechi şi ruginite ale tatălui său”, se retrăsese la Perieni unde „şedea zile întregi cu capul între cărţi, după ce dimineţile făcea câte o oră de gimnastică”. Acelei practici mai puţin obişnuite – şi o să vedem şi de ce – îi datorează tânărul Grigore Sturza mai puţin obişnuitul supra-nume de Beizadea Viţel. Dar iată ce scrie în acest sens în Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Ed. Universul, 1945, V. Bilciurescu (n. 1855- m.?), cunoscut ziarist şi iniţiator, alături de Alexandru Macedonski, al celebrei reviste simboliste Literatorul. „Beizadea Grigore Sturza (era) supranumit Viţel, notează el, fiindcă, având o remarcabilă structură atletică, a ridicat în fiecare zi, timp de un an, un viţel atunci născut şi făcând aceste exerciţii în fiecare zi de mai multe ori, muşchii i s-au dezvoltat în acceeaşi măsură în care se dezvolta şi viţelul, aşa că a ajuns să-l poată ridica şi când s-a făcut mânzat şi când era bou”. Meloman, astronom, poet (să nu uităm că volumul de versuri Excelsior al lui Macedonski îi este dedicat), dar şi faimos înotător, ne asigură V. Bilciurescu, Grigore Sturza a înăbuşit în preajma Revoluţiei de la 1848, revolta de la Bacău; a laut parte la Războiul Crimeei, ca general în armata otomană, sub numele de Muhlis Paşa; a candidat în 1858 la tronul Moldovei împotriva tatălui său, a fost de mai multe ori deputat şi este neîndoios autorul lucrării Legile fundamentale ale astronomiei! Casa-palat Grigore Sturza de pe şoseaua Kisseleff din Bucureşti, construită pe o suprafaţă de circa 10.000 de metri pătraţi, cu o sumă fabuloasă, de Beizadea Viţel, a fost pană în 1941 sediul Ministerului de Externe român, iar despre proprietar, îmi spunea prin anii ‘50 ai secolului trecut tatăl meu, acesta avusese ambiţia de a o înveli în întregime cu bănuţi de aramă…
Spre deosebire de Radu Rosetti, prin gura lui Costache Negruzzi, care povesteşte cum a devenit naş fără voie, George Sion vorbeşte cu largheţe şi destul de în clar despre cununia lui Grigore Sturza cu nonconformista scriitoare franceză, femeia care, cu nonşalanţă, sparge convenienţele şi principiile osificate ale moralei tradiţionale, act consimţit şi săvârşit cu premeditare, la rându-i, şi de beizadeaua noastră, împotriva voinţei domnitorului oligarh. În contextul conflictual creat, descris de Rosetti, „s-a cercat să refuze (greul oficiu, n.n.) bietul Negruzz – scrie Sion – , pe motiv că se temea de urgia lui Vodă, dar în fine n-a putut scăpa şi, fiindcă erau toate lucrurile pregătite şi mai tot satul adunat la biserică (din ordinul beizadelei), Negruzzi dând braţul comtesei şi beizadea doamnei Negruzzi, se coborâră şi merseră la biserică, care era în parcul din dosul casei. Acolo preotul, care era gata înveştmântat, nu voi a procede la cununie (…), [ însă până la urmă] îşi luă inima în dinţi şi cu jumătate voce cântă Isaia dănţuieşte (s.a.), după care perechea princiară mai întâi asistă la o horă mare de ţărani ce se făcuse în bătătura din faţa castelului, apoi se urcară sus spre a se pune la masă”. Amănuntele intervenţiei în forţă a Domnitorului, cum am spune astăzi, produsă la câteva zile după consumarea actului marital, şi desfacerea în grabă a straniei căsătorii (însă nu fără intervenţia mitropolitului, în cazul lui Grigore Sturza, sau a ministrului Guizot în cazul scriitoarei, pe care diplomatul nu o poate determina să renunţe la căsătoria cu impozantul urmas la tronul Moldovei fără suportul unei importante sume de bani oferită de domnitorul moldav!), sunt relatate destul de asemănător de către cei doi memorialişti, foarte posibil fiind ca Rosetti să-l aibă ca sursă pe însuşi mai vechiu’ confrate Sion… Acesta, situat mult prea în proximitatea evenimetelor, deşi rudă cu faimosul şi prea scrupulosul paharnic Constantin Sion, autor al Arhondologiei Moldovei, dincolo de episodul nunţii şi al desfacerii „ca-n filme” a primei căsătorii a lui beizadea Viţel de Contesa Dash şi recăsătorirea rapidă cu Olga Ghica (sora Dorei D’Istria!) omite orice alt amănunt biografic. Or, personajul „suvenirelor” sale se întâmpla să fie cel de al doilea fiu rezultat din căsătoria domnitorului Dimitrie Ghica cu Elena Elisabeta Rosetti (rudă apropiată cu destinatara prefeţei romanului cu subiect românesc al contesei Dash), la rându-i, însurat şi a treia oară cu o mai poporană Raluca Turculeţ, de la care nu are nu are nici de acestă dată copii, însă va adopta şi va recunoaşte pe unul rezultat în afara căsătoriei, un Mihai Sturza căsătorit cu Valeria Micle, fiica Veronicăi Micle.
În ciuda micii odisei a căsătoriei ratate cu beizadea Viţel, ba chiar şi în pofida caracterizării pe care singură şi-a făcut-o (I l y a plus de la chatte chez la femme française, elle rentre ses griffes, mais elle en a et les fait sentir fortement ou adroitement, suivant que besoin est.), contesa Dash nu a păstrat nicun resentiment faţă de patria adoptată la un moment dat; mai mult, nu a întors spatele şi nu a rămas deoloc străină culturii şi literelor româneşti. După aproximativ 20 de ani de la furtunoasa aventură sentimentală românească, ea revine pe pământ fostei patrii adoptive într-o călătorie pe care o descrie în cartea Les vacances d’une Parisienne, Casa Editorială Michel Lévy, 1866… În Revista Istorică, vol XXV, nr. 7-9, iulie-septembrie 1939, Nicolae Iorga îi dedică o cronică intitilată Călătoria în România a contesei Dash. În traducere românească, cea mai bună variantă a Vacanţelor unei pariziene poate fi parcursă în volumul IV din noua serie de Călători români despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Editura Academiei Române, 2007, ediţie îngrijită de Daniela Buşe.
Însoţită de patru conaţionali, o femeie şi trei bărbaţi, în 1865, Contesa Dash călătoreşte cu vaporul pe Dunăre, cu multe şi pitoreşti popasuri, de la Drencova la Hârşova, apoi de aici cu trăsura prin Dobrogea până la Bucureşti şi Adrianopol. „O mare doamnă valahă” îi trimite un servitor albanez îmbrăcat în straie de arnăut, drept “interpret şi călăuză în aceste regiuni aşa de noi pentru mine”. La Porţile de Fier, la Orşova, la Ada Kaleh, la Cladova, la Severin ori Rusciuc, pretutindeni grupul este intâmpinat cu ospitatlitate de către localnici, prilej pentru scriitoare de a descrie obiceiurile şi costumele acestora, de a istorisi diferite întâmplări legate de locuri şi oameni, presărate adesea cu diverse legende pline de fabulos şi culoare. La Nicopole, scriitoarea mare amatoare de istorii, ca şi marile ei modele, Dumas şi Hugo, nu se poate abţine să nu facă o descriere proprie a celebrei bătălii din 1396 (la care a luat parte şi Mircea cel Bătrân) a creştinătăţii unite împotriva Imperiului Otoman. La Bucureşti scriitoarea franceză descoperă un „oraş curios unde era (sic!) de toate. Orientul şi Occidentul se aflau reunite”.
Pentru Nicolae Iorga celebra scriitoare a constituit un permanent pol de interes. În memoriile lui Alexandru Ciorănescu (vezi Amintiri fără memorie, Ed. Fundaţiei Culturale române, 1995), evocând atmosfera primelor zile petrecute la Şcoala română din Franţa (celebra creaţie a lui Iorga de la Fontenay-aux-Roses) neasemuitul comparatist mărturiseşte că primul om care i-a furnizat toate informaţiile despre condiţiile de trai la Şcoală ş.c.l. „a fost vecina mea de palier, domnişoara Hortensia Hâmbăsanu, studentă la Cluj, care pregătea o lucrare despre o romancieră franceză din secolul trecut (…), care se chema doamna Dash”. Despre studiul respectiv, publicat până la urmă în periodicul Şcolii Române, intitulat Melanges, în aceeaşi Revistă Istorică, Iorga lăudă fără rezerve calitatea lui ştiinţifică, asigurată, în ceea ce priveşte episodul căsătoriei scriitoarei cu herculeanul Grigore Sturza, de cercetarea corespondenţei consulare franceze din Iaşii anilor 1844-1846.
Foarte interesant pentru fascinaţia pe care scriitoarea franceză, îndrăgostită empatic de epoca doamnelor de Montespan şi Maintenon (Scarron) – ultima, potrivit lui Saint Simon, căsătorită în secret cu Regele Soare – a exercitat-o asupra scriitorilor români, mi se pare „prezenţa” ei în varianta inedită a Jurnalului fericirii a lui Nicolae Steinhardt (manuscrisul de la Mânăstirea Sfânta Ana), tipărită de Polirom în 2012. Între fragmentele cu totul noi ale acestei versiuni a Jurnalului fericirii, atât faţă de manuscrisul princeps (1969-1971), cât şi faţă de cel rescris ulterior şi publicat la Dacia în 1991, se găseşte şi o secvenţă de tip Boogey-Mambo-Rag, dedicată de Steinhardt exclusiv Contesei Dash, un fragment polifonic inclus de el imediat după secvenţa propriu-zisă de Jurnal, „Huşi, 14-15 nov. 1969”! Desigur, nu aceleiaşi funcţii îi serveşte opera Contesei Dash iubitorului spaţiului pontic care este Pavel Chihaia (n. în 1922 la Corabia), ci, în treacăt, să zicem, completării bibliografiei celebrilor călători străini peregrini prin Dobrogea natală. Or, Contesa Dash, al cărei nume perifrastic (acoperind şi pe cele de substituţie precum marchiza de Vieuxbois sau Camille Jailly), după Claude Schapp, sunând cum necum istoric: Une vieille femme des Letres, nu era sub nicio formă unul oarecare vizavi de sfera unui asemenea amplex amoros.