În ziua de 5 octombrie 2018, cu o lună înainte de a intra în cel de-al 103-lea an al vieții sale, în cochetul sediu al Biroului de Legătură al Parlamentului European în România, venerabilul filosof Mihai Șora a fost distins cu premiul Cetățeanul European al Anului. Cum celălalt premiu al galei a fost atribuit asociației MagiCAMP, conduse de Vlad Voiculescu și Melania Medeleanu (a cărei activitate vizează ajutorarea copiilor bolnavi de cancer), se pot lesne deduce criteriile care au dus la desemnarea câștigătorilor: promovarea valorilor europene, pe fondul implicării civice. Pentru că până la urmă, Mihai Șora și MagiCAMP reprezintă două fețe ale civismului, diferite, dar perfect compatibile în spațiul valorilor europene, dacă avem în vedere preocuparea pentru binele comun. Acționănând în sfere diferite, ele se întâlnesc în aceeași formă de civism „la firul ierbii” în care solidaritatea, compasiunea, atenția pentru nevoile celuilalt devin prioritare.
Acum câțiva ani, lumea întreagă a fost fascinată de personalitatea lui Stéphane Hessel, un diplomat nonagenar din Franța, autorul unui manifest contestatar la adresa încremenitei ordini burgheze, Indignez-vous, care a stat la baza mișcării Indignados. Devenise idolul tinerei generații de protestatari, numele său era pe buzele tuturor. O spun cu toată responsabilitatea, Mihai Șora este, la cei 102 ani ai săi, un spirit civic mult mai dinamic decât a fost Stéphane Hessel în urmă cu 6-7 ani. Nelipsit de la mișcările de protest, prezent în școli pentru a le oferi celor din clasele mici lecția umanismului și a adevăratelor valori, călătorind neobosit în toată țara pentru a se întâlni cu oameni care doresc să îl asculte, înregistrând kilometri de peliculă cinematografică cu lecții de viață și amintiri din fabuloasa sa existență, pentru a rămâne mărturie generațiilor viitoare (bravo, Luiza Palanciuc-Șora, ce tezaur de înțelepciune am fi avut dacă și alte mari spirite ale culturii române ar fi avut această șansă), Mihai Șora este astăzi un etalon de moralitate și implicare în treburile cetății.
În ultimul deceniu al secolului trecut, pe fondul marilor adunări publice, al pumnilor strânși și îndreptați cu furie spre cer și al strigătelor prin portavoce scriam despre civismul lui Mihai Șora că este unul în sotto voce. Un civism calm, cerebral, al argumentului, luminos și limpede aflat mereu în căutarea binelui comun. De altfel, întreaga viață a lui Mihai Șora a stat sub semnul umanismului, al atenției pentru nevoile celor din jur și al preocupării pentru a le îmbunătăți viața.
A fost studentul lui Nae Ionescu, pe care l-a evocat într-un text plin de nostalgie și căldură, Profesorul meu, Nae Ionescu. Mărturisea acolo că profesorul său avea un mod de a raționa care i-a marcat personalitatea intelectuală, pe care l-a admirat și de la care a avut ce învăța. Își amintește filosoful de azi: „…un gând mai adânc, și poate mai neliniștit, căuta parcă mereu să răzbată (fără a fi ajuns vreodată să fie spus până la capăt) de-a curmezișul mulțimii de gânduri lămuritoare pe care ni le împărtășea, lămurindu-și-le sieși chiar atunci, în fața noastră, și gândindu-și chiar atunci cuvintele cele mai potrivite, adică cele mai riguros exacte pentru a ne comunica fără putință de răstălmăcire ceea ce tocmai părea a fi aflat. Gândul acela mai adânc (și mai neliniștit) îi viza desigur pe toți aceia dintre noi care erau ei înșiși munciți de un gând mai neliniștit (și poate ma adânc), pe care nici unul nu izbutise (et pour cause!) să-l aducă la lumină și care – dacă ar fi fost prins în năvod – ne-ar fi plasat fără întârziere, pe fiecare în parte, pe axul propriei noastre ființe gânditoare și ne-ar fi trasat pe loc propriul itinerariu în hățișul întrebărilor de tot felul, care ne asaltau din toate părțile”. Îl admira, cu toată ființa sa pe profesorul de logică, dar spre deosebire de prietenii săi de mai târziu, Mircea Eliade, în primul rând, nu a căzut în plasa sa ideologică. Dimpotrivă, s-a simțit atras de retorica umanistă a stângii, iar în timpul celui de-al doilea război mondial nu a pregetat să activeze la Grenoble în Rezistența franceză.
Privite astăzi, unele dintre opțiunile sale de tinerețe pot părea greșite. Mulți se vor fi întrebat cum a fost posibil ca un tânăr care a debutat strălucit la Gallimard, în 1947 să se întoarcă în România pe cale de comunizare a anului 1948? Contradicția este doar aparentă. În anii ocupării Franței de către trupele lui Hitler, opțiunea fundamentală era cea între fascism și comunism. Or, în spirit umanist, Mihai Șora a ales comunismul și Rezistența. Cu aceste idealuri (nelipsite de riscuri) în minte, a revenit în țară, convins fiind că solidaritatea eroică din anii Rezistenței și spiritul de întrajutorare vor fi plenar înfăptuite în comunismul românesc. Firește, nu a fost așa, deziluzia a fost abisală, dar inima lui Mihai Șora a fost în permanență curată. Iar dovada supremă este dată de o vorbă a lui Constantin Noica, una dintre victimele represiunii comuniste, consemnată în Jurnalul de la Păltiniș: „Există oameni puri, nepătați. Un Șora, de pildă”. Nimeni, niciodată, nu s-a plâns că ar fi avut de suferit vreun prejudiciu de pe urma lui Mihai Șora. Perfect indiferent față de propriul său destin, filosoful a pus mereu adevărul în fața propriilor sale interese și a funcțiilor vremelnice. În timpul mineriadei din iunie 1990, cu toate că era titularul postului de ministru al educației și-a pus, senin, la rever, eticheta de „Golan” și a publicat în revista 22 un text, Întrebări, de o duritate extremă, imposibil de imaginat pentru un ministru în funcție (gândiți-vă la vreun un ministru de azi care să fi scris un asemenea text după evenimentele din 10 august 2018). Iată doar ultima întrebare din șirul care alcătuiește articolul: „… cum a fost posibil ca acești tineri minunați (…), cum de a fost posibil ca tocmai ei (care, după cum înseși autoritățile au recunoscut, n-au avut niciun amestec în luptele de stradă din ziua de 13 iunie, de tristă memorie), cum a fost posibil ca tocmai ei să fi fost stâlciți în bătăi (de către cine?), și cum de e posibil ca acum să fie aruncați pradă oprobriului public?” Firește, Mihai Șora a demisionat chiar atunci din guvern, dar demisia sa a fost camuflată într-o remaniere mai largă, tocmai pentru a fi văduvită de acest aer de frondă.
Civismul lui Mihai Șora s-a manifestat în chip diferit în funcție de vremurile parcurse de filosof în lunga sa viață. Un tip de civism a fost cel din anii Rezistenței, din cel de-al doilea război mondial, altul înființarea popularei (la propriu și la figurat) Bibilioteci pentru Toți. Sub semnul civismului stau aparițiile sale în piața publică, din anul 1990 încoace, dar și zecile de articole și cărțile publicate, sau filmele de azi ale Luizei Șora, în care a făcut apel la „trezire”, la atenție acordată tuturor celor ce ne înconjoară, la dragoste și compasiune pentru cei din jur, altfel spus, pentru binele comun.
La 102 ani, pe care îi va împlini la 7 noiembrie 2018 Mihai Șora este un martor neprețuit al României moderne. De la G. Călinescu, pe care, copil fiind, în anii ’20 ai secolului trecut, l-a văzut coborând scările Liceului C.D. Loga din Timișoara, unde criticul își începea cariera de dascăl, iar filosoful de azi făcea primii pași în școală, a avut sub ochi întreaga istorie a României din secolul său de existență: regi, regimuri politice cu bune și cu rele, idei, personalități culturale care pentru cei de azi par venite dintr-o altă eră, cu chipurile lor surprinse în pozele alb-negru din manualele școlare, toți și toate au făcut parte, la un moment dat, din prezentul acestui om, pe care îl putem vedea și asculta, alături de care ne putem fotografia.
Străbătând veacul, Mihai Șora a rămas mereu el însuși. Este ca o stâncă în mjlocul puhoaielor sau, așa cum s-a visat în tinerețe, ca un copac solid în bătaia vânturilor. Nimic nu l-a urnit din drumul său: nici cântecele de sirenă ale ideologiilor și avantajelor lumești, nici amenințările sau represiunile administrative pe care le-a înfruntat cu deplină seninătate. A trecut totul prin filtrul gândirii sale și a spus de fiecare dată firesc, senin, înțelept, fără patimă, ceea ce credea cu adevărat, indiferent de „corectitudinea politică” a vremurilor prin care a trecut. A fost mereu el însuși, cu adevărurile sale clădite în timp, dar niciodată fixate definitiv, mereu pregătite pentru un nou examen, o nouă analiză și eventuală nuanțare, în funcție de elementele noi, care ar fi putut să apară.
Premiul de Cetățean European al Anului este o distincție meritată cu asupra de măsură de această comoară de conștiință a spiritualității românești. Bravo, Monica Macovei și Cristian Preda pentru propunerea însușită de Parlamentul European!
Felicitări și La Mulți Ani, domnule Mihai Șora! Este marele nostru privilegiu ca, în anul celebrării Centenarului României Mari să fim contemporanii Domniei Voastre!