Aflat într-un amar surghiun la Roma, Inochentie Micu Klein (1692-1768), primul mare episcop al românilor, simțindu-și apropiatul sfârșit, își exprima testamentar dorința de a fi îngropat în pământul patriei, în Catedrala Blajului, la a cărei temelie a pus prima piatră, exprimându-și convingerea că nu „poți învia cu adevărat decât în pământul patriei tale” și îi încuraja pe compatrioții săi ardeleni cu astfel de rostiri biblice : „Întăriți-vă inimile, vocile tuturor unite împreună și deschideți ochii și înălțați cuvântul, lepădați toată frica pentru direptate”. Sub semnul acestor două fragmente din scrisoarea marelui ierarh al Bisericii Blajului, una dintre cele mai frumoase din literatura epistolară românească, se înscrie florilegiul eseistic al lui Horia Bădescu, convins că „suntem ai locului în care am venit în lume și am crescut mai mult decât s-ar putea crede”. Este acea „dulceață a pământului natal care ne atrage și nu ne îngăduie să-l uităm”, cum spunea vlădicul întemeietor al Blajului.
Locul natal va influența decisiv psihologia unui popor, în strânsă legătură cu limba: „Identitatea unui popor este dată mai întâi de limba sa și abia apoi de celelalte specificități de construcție interioară ori de viețuire socială, pe care nu de puține ori chiar ea le impune” – spune Horia Bădescu, pornind de la celebrul aforism eminescian:„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci ea este stăpâna noastră”. De aici grija pentru apărarea limbii ca semn al identității naționale și sunt câteva pagini remarcabile despre prețuirea limbii și a cuvântului, despre respectul cu care se cuvine să rostim cuvântul. Statutul identitar este întărit de miturile fondatoare și Horia Bădescu este mâhnit că două dintre capodoperele literaturii populare Miorița și Meșterul Manole (Mănăstirea Argeșului) sunt adeseori minimalizate sau rău interpretate. Comentariul lui Horia Bădescu pornește sau este stimulat de aprecieri celebre. La Mănăstirea Argeșului (Meșterul Manole), comentariul stă sub semnul zicerii inspirate a lui Noica: „Orice creație se naște dintr-un plâns și o tăcere”, plânsul Anei și tăcerea lui Manole. Pe urmele lui Mircea Eliade și Dumitru Stăniloae, Horia Bădescu subliniază sacralitatea precreștină a miturilor românești, derivată „din particularitățile spiritului românesc, din acea viziune precreștină păstrată în fondul festiv al ortodoxiei populare care conectează umanul la misterele universului, al unui univers nici ostil, nici terifiant, ci apropiat și armonios, în care omul se simte inclus, nu exclus.”Ca o particularitate a mitului românesc reia aserțiunea lui Adrian Fochi care spunea că „viziunea nunții cosmice aparține exclusiv folclorului românesc”.
Din eseurile care conturează psihologia poporului român reținem ideea că fiecare popor are o trăsătură psihologică definitorie; la români – omenia, ca atribut a ceea ce este mai nobil și mai înălțător în ființa umană. Eseistul se învecinează aici cu viziunea psihologului Nicolae Mărgineanu din cartea Sub semnul omeniei, dar privind în contemporaneitate subliniază degradarea umană sau contrastul dintre „homo faber” și „homo humanus”. Căci „lumea acestui secol, atât de măreț și, în același timp, atât de precar, atât de însetat de omenie și atât de inuman, atât de spectaculos în ceea ce-l privește pe homo faber și atât de nesigur în înlțarea sufletească a lui homo humanus are, fără îndoială, nevoie de paradigme.” Paradigmele se pot găsi in istoria și în literatura patriei, și aici paginile capătă rezonanță pamfletară pentru că programele școlare actuale au exclus din aceste discipline tocmai acele capitole care configurează și consolidează statutul identitar al românilor.
Istoria Transilvaniei îi apare ca lui Timotei Cipariu – un șir de suferințe și de lacrimi, iar rândurile închinate țăranilor ardeleni despre care Lucian Blaga, un scriitor mereu citat, vorbește ca despre niște „arhangheli cu mămăliga-n traistă și cu opincile-n prundiș de aur”, capătă prin insistența repetitivă a anaforei, ritmul unui poem în proză: „Pe ei i-au tăiat, i-au spânzurat, i-au tras pe roată. Pe ei i-au legat cu capul între picioare și i-au rostogolit pe coastele munților până la zdrobirea oaselor. Pe ei i-au crucificat cu apă, scârnă și ger în feerica puritate a iernii. Pe ei i-au legat de picioarele lavițelor și, în fața ochilor lor holbați de groază și de neputință, le-au batjocorit muierile și fetele. Pe ei i-au scos din pământul părinților și i-au declarat cu trufie națiune „pro tempore“ suferită”. Asemenea scene am citit și în tragicul său roman Joia Patimilor.
Sunt emoționante mărturiile autobiografice care arată dragostea sa pentru Transilvania. Această crestomație de eseuri poate fi citită șa ca un „cântec de dragoste pentru Transilvania”, ca să folosesc titlul unui volum de versuri de Ion Horea și dominate subtextual și implicit de patetica declarație din Imnele Transilvaniei de Ioan Alexandru: „ Transilvanie sfântă, te iubesc!” Tatăl său, elev la Școala Normală de Învățători din Pitești, fără voia părinților pleacă și se înscrie la o școală similară în Oradea, după absolvirea căreia este dascăl la Ciucea, la poarta de răsărit a Apusenilor. Îndrăgostit de istoria acestor locuri își va boteza copilul ce avea să devină poet, cu numele Crăișorului. Horia Bădescu este „ardelean” nu numai prin adopțiune, ci mai ales prin scrisul său și o pagină precum aceasta, veritabilă odă închinată Transilvaniei, în care adevăruri istorice esențiale se rostesc cu înfiorare imnică, cu adieri din proza lui Bălcescu, din poeziile lui Goga sau Ioan Alexandru este definitorie pentru sentimentul ce domină aceste evocări:„Transilvania este, din perspectiva naturii sale exemplare, memoria românității. Cu întâile ei zbateri se începe drumul nostru, ca popor, în istorie. De aici vin descălecătorii. Din ea, și prin ea a pornit fluidul vital către atât de amar de ani sfâșiatul trup al pământului acestuia. Ea i-a hrănit și i-a ținut alături mădularele . Ea i-a aflat și i-a închegat nevăzuta făptură. În ea durerea și amarul au fost mai grele, mai apăsătoare. În ea, dorul și jalea mai sfâșietoare. Peste tot ceea ce exprimă sufletul românesc în Ardeal, de la maștere la îngropăciune, de la cântec la poezie și filozofie, plutește limba înjeluită a unei lacrimi. Pasul și vorba sunt mai apăsate, aici de greul a câte au avut de purtat în spate…”
Cartea este scrisă ca un omagiu aniversar la Centenarul Marii Uniri, dar însoțită și de interogații adresate contemporanilor care sugerează amarul vers eminescian: „Iară noi, noi, epigonii !?” Citând o pagină a gazetarului blăjean Alexandru Lupeanu-Melin în care vede strigătul entuziast al Ardealului care se smulgea din robia milenară, sublimul strigăt atât de nou și atât de măreț „Trăiască România Mare!” scriitorul încheia sceptic-interogativ: „Mai suntem astăzi capabili de asemenea înaltă vibrație?…Mai suntem în stare să rostim cu inima în pumn și cu răsuflarea tăiată: „Trăiască România Mare!“?
____________________
*Horia Bădescu, Doar din pământul patriei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018