BOBO

1

E sâmbătă seara. E încă zăpușeală. Înserarea n-a reușit să potolească aerul fierbinte ce izvorăște încă din betoanele încinse.

La Vecernie, ca de obicei, sâmbăta, va participa și arhiereul. De aceea, catedrala arhiepiscopală e plină ochi. O atmosferă vibrantă și mistică, deopotrivă. Diaconii au aprins cădelnițele, se cunoaște asta după mireasma fină ce împânzește aerul. Din marea pestriță de oameni, în fiecare secundă se întorc câteva capete, căutând curioase înspre intrarea în catedrală. Acolo, trebuie să apară din clipă-n clipă. Unii se ridică pe vârful picioarelor. Dar arhiereul, se pare, întârzie puțin. Capetele se reîntorc răbdătoare spre altar. În locul lor, altele, strălucind de interes, caută din nou spre intrare. În altar, dincolo de ușile împărătești, se ghicește forfota îngrijorată a preoților îmbrăcați de un sfert de ceas în odăjdii noi, prețioase. Prin spațiile minuscule dintre perdele se vede silueta fulgerătoare a eclesiarhului care parcă zboară prin fața Sfintei Mese ca un înger îngrijorat. Desigur, în ultima clipă, și-a adus aminte de ceva ce trebuia neapărat să fie acolo, în Altar, pe Sfânta Masă, sau la Proscomidiar sau în altă parte. Ceva minor, desigur, dar fără acel amănunt slujba (și renumele său) nu ar fi desăvârșite.

Dintr-o dată toate capetele se întorc spre intrare. Decepție. Pe culoarul din mijloc, lăsat liber pentru intrarea arhiereului, apare o mămică pricăjită purtându-și ca o mamă-cangur pruncul într-un marsupiu din material de blugi. E tânără, slabă, încovoiată – de greutați și evlavie și poartă o băsmăluță smerită. De mână trage, aproape târând după ea, un puști fricos care îi calcă mereu pe fusta lungă ce șterge gresia catedralei. După ei vine și capul familiei. Subțire și încovoiat și el, cu un început de bărbuță și un mers timid. Merg toți pe covorul roșu, sub privirile scandalizate ale credincioșilor, îndreptându-se spre tetrapodul cu icoană din mijlocul bisericii. O doamnă mică, rotundă, cu pălărie elegantă, toată îmbrăcată în negru, o apucă brusc pe tânăra mama de mână și o trage de pe culoar în mulțime, șoptindu-i:

– Maică, vine Preasfințitul! Acuma v-ați găsit… Vine într-o clipă!

Și familia sfântă dispare ca picătura în oceanul de credincioși.

Exact la timp, căci pe culoar își face apariția un ins subțirel în dulamă neagră de material fin, mătăsos, purtând un geamantan destul de mare în mâna dreaptă. Pășește pe covorul roșu cu siguranța unui profesionist. Oamenii freamătă mulțumiți. Îl recunosc, e diaconul Preasfințitului. Înseamnă că în câteva clipe îl vor vedea și pe el – pe Cel așteptat. Și, într-adevăr, în clipa următoare clopotele încep să răsune cu putere, parcă vesele, slobozindu-și glasurile de aramă într-un sunet amplu care pătrunde și în ultimul ungher din catedrală. În prag, s-a oprit arhiereul. Maiestuos! E înalt și slab, dar semeț. Pe fața măslinie, de sub sprâncenele groase, sclipesc cu o căutată îngăduință doi ochi cenușii, înconjurați de două cearcăne adânci, întunecate. Barba neagră, lungă dar aranjată, îi sporește și mai mult aerul oriental. Zăbovește clipe bune acolo, în prag. Caută peste mulțime, savurând momentul. Sute de ochi sunt îndreptați numai spre el. Binecuvântează larg, domol și elegant, cu ambele mâini. De altfel, Preasfințitul e cunoscut în oraș pentru nevoia sa de atmosferă, de ceremonial. Studenților, după cum se povestește, nu le predă la cursuri niciodată fără a aprinde mai întâi pe pian, într-un sfeșnic lucitor, o lumânare de ceară curată.

Când glasul clopotelor încetează, din strana seminariștilor izbucnește imnul de întâmpinare, executat precis, vioi, militărește, cu glasuri cizelate, de operă:

̶ Pe Stăpâââ…nul și Ar…hi…e…re…ul noooostru Doam…ne îl păzeeește, Doaaaamne îl păzeește. În…tru mulți ani! În…tru mulți ani! Întru mulți ani, Stăpââne!

Arhiereul plutește pe culoarul din mijlocul bisericii și toate capetele îl urmăresc. În fața icoanei, își descoperă lent capul, vădind un început de chelie, face închinăciuni domoale, apoi sărută icoana. Diaconul îi așează pe umeri mantia violetă cu margini sclipitoare, iar pe cap mitra cu fir de aur, cu icoanele Mântuitorului și ale Maicii Sfinte. Preasfințitul caută apoi lung spre scaunul arhieresc. E acolo. În dreapta bisericii. Îl așteaptă. Ca un jilț domnesc, înalt, din lemn masiv de stejar, sculptat cu mult gust, așezat pe un podium. În fața lui e un gărduț închipuit din patru stâlpișori argintați care susțin un șnur stacojiu, răsucit. Diaconul subțirel, cu niște gesturi iuți și sigure, dă la o parte gărdulețul și, după ce arhiereul trece spre jilț, îl pune, încântat de ispravă, la loc. În fața jilțului, arhiereul face o mișcare complicată, dar sigură, de profesionist. Se răsucește pe călcâie în așa fel, încât trena enormă a mantiei i se adună în față, la picioare, iar el rămâne întors cu spatele către jilț. Sub privirile admirative ale mulțimii, se așază ușor pe perna de catifea roșie.

Începe slujba de seară. Mulțimea pare, cel puțin pentru moment, a-și muta centru de interes spre ușile împărătești, grele, cu ciudate capete de șerpi de aramă, care se deschid fără sunet și spre diaconii care, în răstimpuri, ies pe ușile diaconești, se închină maiestuos spre arhiereu, apoi spre catapeteasmă și rostesc cu emfază ecteniile, după care, intră iar pe aceleași uși în Altar.

2

Dar iată că toate privirile se îndreaptă încă o dată spre intrarea catedralei ca și cum ar veni din nou arhiereul. O rumoare potolită cuprinde toată suflarea. În ușile catedralei, stă un omuleț ciudat. E îmbrăcat într-un palton prea mare pentru el, uzat, cu buzunarele burdușite de ceva anume. Marginile paltonului nu numai că ating podeaua dar se și grămădesc, făcând cute, una peste alta, lângă bocancii scofâlciți. Omulețul e mic de statură, dar nu slab la trup. Are un cap parcă teșit, fața măslinie (ca a arhiereului), ochii mici, spălăciți, cu căutătură inocentă, buzele groase și unsuroase și urechile mari, clăpăuge. Pe cap poartă o bască cu un moț în vârf. Mulțimea pare a fi uitat, cel puțin pentru moment, de Preasfințitul, de diaconi, chiar de slujbă, și caută dintr-odată, după clipa de uimire, cu bucurie spre omuleț. E Bobo. Tot orașul îl cunoaște. Umblă aiurea pe străzi, doarme nu se știe pe unde, poposește mult în curtea Facultății de Teologie sau în curtea Episcopiei, unde vorbește tare, hodorogit, inconfundabil. Oamenii îi mai dau ceva mărunțiș iar el cumpără bomboane. Are buzunarele burdușite de ele. Și, când vede un copil pe stradă, îl îmbie cu o bomboană învelită în celofan transparent.

După câteva secunde Bobo se decide să intre. Are un pas hotărât, zgomotos, îngreunat de trena paltonului care îi urmează și de ghetele mari. Ajunge la tetrapodul cu icoana Adormirii Maicii Domnului, își dă jos basca, ș,i dintr-odată, se aude un plescăit de buze unsuroase lipite cu vervă de sticlă care răsună în toată catedrala. Sărută așa zgomotos și cu ecou, repetat, îndesat, de trei-patru ori. Poate chiar de mai multe ori. Câte un sărut pentru fiecare: pentru Maica Domnului, pentru Domnul, pentru apostoli, pentru îngeri – care sunt destul de mulți. Pe fiecare în parte, îi gratulează cu un sărut veritabil. Arhiereul îl privește cu vădită nemulțumire. Poate se gândește să schimbe icoana de închinare cu una mai simplă, cu un singur personaj. Cert e că toată suflarea e concentrată în aceste clipe asupra omulețului cu palton.

Și se pare că spectacolul nu s-a sfârșit, deși Vecernia a ajuns binișor spre Vohod. Bobo, mulțumit că i-a pupat pe toți, își îndeasă basca pe chelie și apoi caută cu privirea prin biserică. Se oprește cu ochii în dreptul jilțului. Arhiereul tresare, începe să se neliniștească. Parcă bănuiește că va urma ceva ce nu-i va cădea bine. Bobo, fără ezitări, se îndreaptă spre el. Pare a nu băga în seamă gărduțul de șnur pe care îl doboară fără măcar să bănuiască acest lucru și se urcă pe podium, la picioarele arhiereului. Apucă mâna catifelată și miruită a arhiereului și o trage cu putere spre sine. Și, cu același plescăit răsunător, o sărută de două ori. Arhiereul își trage mâna privind jenat peste biserică. „Ce să-i faci, pare a spune privirea nemulțumită, nu te pui cu nebunu’… ” Apoi, îi arată omulețului direcția spre care trebuie să se îndrepte, dincolo de gărduț. Dar Bobo nu înțelege gesturile diplomatice ale arhiereului. Și, în plus, mai are ceva de făcut. Bagă mâna în buzunarul din interiorul paltonului și caută ceva. Nu găsește. Insistă. Mâna cotrobăie prin toate ascunzișurile paltonului. Arhiereul are emoții. „Ce-o mai face? Ce-o să scoată de acolo? Ce jenant! Poate scoate și un pistol. La mintea lui…”. În cele din urmă, după ce și-a băgat mâna până la cot în buzunarul spart, Bobo, radiind de fericire, scoate din căptușeala paltonului o garoafă roșie, cu coada ruptă și petalele ferfenițite. După ce inspiră profund, zgomotos, teatral, parfumul de petale strivite și palton stătut, o întinde spre arhiereu. Acesta o clipă parcă se gândește ce să facă, dar apoi, cu o ultimă sforțare, ia darul și îi face semn din nou lui Bobo încotro să se îndrepte. Dar Bobo nu pricepe nici acum. Se așează brusc pe podium, ca pe un scăunel, la picioarele Preasfințitului, tocmai pe trena încrețită a mantiei arhierești. Arhiereul, de câteva ori, încearcă să tragă de sub fundul omulețului mantia. Dar e imposibil. Insistența sa devine ridicolă. Omulețul parcă și-a găsit locul și nu-l mai poți deranja. Preasfințitul înțelege în cele din urmă și se așează în jilț resemnat. Privește trist la trena mototolită de omuleț și apoi peste mulțimea care, la rându-i, privește spre el. Sau, mai bine zis, spre ei. Arhiereul nici nu mai știe dacă ochii credincioșilor îl privesc pe el sau pe Bobo. Oricum își închipuie imaginea ridicolă pe care o văd cu toții: el, arhiereul, în jilț, maiestuos și, la picioarele sale, șezând ca pe caldarâm, mogâldeața de om.

3

La un moment dat episcopul răsuflă ușurat. Bobo a sărit ca ars în picioare și pare că așteaptă ceva. Într-adevăr, pe ușa dinspre miazănoapte a altarului a ieșit un diacon pentru a cădi. Acesta are o ținută impunătoare ca a unui soldat din garda regală. Pășește cadențat, cu umerii drepți și cu pieptul înainte. Pe mâna stângă îi atârnă ca un prosopel orarul diaconesc. Cu mâna dreaptă ridică și coboară, în ritmul pasului, cădelnița din care ies scântei și norișori albăstrui de tămâie. Diaconul se îndreaptă spre intrarea catedralei apoi, tot așa, cădind prin mijlocul credincioșilor, se întoarce spre Altar. Dar, la un moment dat, ținuta țanțoșă pare a i se fi pleoștit. În mijlocul bisericii, pe culoarul lui de trecere, stă neclintit Bobo. E limpede. Îl așteaptă. Diaconul pășește tot mai încet pentru a câștiga timp de gândire. Cum să reacționeze, dacă Bobo face asta? Sau asta? Dar ce-o să facă? E imposibil, chiar imposibil, să intuiești. Poate fi orice. Absolut orice. În fața omulețului diaconul se oprește, dezarmat, neînțelegînd ce-o să urmeze.

În acea clipă, Bobo se apleacă fulgerător și, cu același plescăit răsunător, apăsat, sărută cădelnița încinsă din care încă iese fum. Diaconul, surprins, n-are nici cea mai mică reacție. Și, în clipa următoare, Bobo sare ca ars (chiar ars!), iar, peste cântarea evlavioasă de la strană („Deschide-voi gura mea și se va umplea de Duhul”), se aude vocea hodorogită, inconfundabilă, dar cumplit de mânioasă, a omulețului, răsunând până în înaltele cupole ale catedralei:

̶ `Tu-ți mama mă-tii, diacone!! De ce n-ai spus că frige?!!