ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA LUI A (IV)

De ce își asumă Nichita, frenetic, rolul posedatului de daimon? Nu este o chestiune de cabotinism poetic, cum a fost uneori văzută. Este un fel de a face vizibil altfel trupul, de a găsi sensul temporal al cărnii muritoare, de a trăi poetic revelația corpului. „Vină peste noi din nou lumină” este o rugăciune. Iar Trupul este întru-chipare, aducere în vizibil. Că limbajul nichitian pare uneori o bolborosire incoerentă, ține doar de lipsa noastră de apercepție. Pentru a dialoga și a transmite „vederea” Totului, trebuie însă inventat un alt limbaj pe care cei vechi îl acceptau și îl numeau profetic, „sibilinic”. Aduc mărturie un citat despre….Socrate și experiența enthousiasmului său. „Dacă el socotea că Totul nu poate fi cunoscut, și încă pornindu-se de la parte, nădăjduia totuși că acest Tot poate fi cumva „trăit“. Entuziasmul, delirul – și experiența sa personală „daimonică” trebuie să fi fost decisivă aici – ar putea înlesni o apercepție vagă, dar zguduitoare în felul ei, a globalului”¹ „El este unul dintre puținii oameni care și-au provocat o mutație interioară, părăsind printr-un efort deliberat de autoconstrucție condiția comună și glisând, în ultimii cincisprezece ani de viață, într-o identitate nouă, străină. Comportamentul său histrionic încetase de a fi o mască, exprimarea sa paralogică, vizibilă nu numai în Respirări, ci și în interviurile din Antimetafizica, nu mai era un simplu joc. Starea de poezie a încetat să fie o stare alternativă la starea obișnuită a existenței, omul s-a construit în mod real ca poet, a început să gândească cu adevărat în altă limbă, cu toate riscurile de înstrăinare față de lume presupuse de această transformare. Cu cât experiența sa este mai stranie, cu atât ea este mai revelatorie, deoarece esența persoanei umane este tocmai ireductibilitatea și irepetabilitatea. Prin proiectul său poetic existențial, Nichita Stănescu a dus până la capăt procesul propriei individuații, devenind ceea ce Jung numește o personalitate mana. /…/ În concentrarea lor extatică, misticii străpung contingentul până la divinitate; Nichita Stănescu nu a mers până la capăt în această direcție, dar a străpuns și el lumea fenomenală până la un numinosum, acela al izvoarelor profunde ale eului. Printr-un efort de reconfigurare interioară, el a eliminat accidentalul biografic, până la a deveni transparent și a scoate la vedere acest izvor. Comportarea sa are imprevizibilitatea sursei originare. El e adevărat pentru că exteriorul său se modelează perfect după interior, asemenea unei plasme perfect fluide, nesolidificate, care reproduce simultan mișcările tectonice de dedesubt. Trupul, comportamentul său, la fel cu poezia sa, sunt cel mai sensibil seismograf al celor mai inefabile seisme interioare. Coincidența între faptă și simțire, între gândire și atitudine este unul din cele mai puternice exerciții mistice – ikebana, sau arta ceaiului, cer o concentrare perfectă a oficiantului asupra acțiunilor sale -, rezultatul fiind euritmizarea conștiinței cu inconștientul, unificarea interioară”²

„Animal monstruos, înțelesul -/s-a oprit și începe să se vadă” (Străfund de ochi) Dar înțelesul este în inimă. „Gravitație a inimii mele,/toate-nțelesurile rechemându-le/mereu înapoi. Chiar și pe tine,/rob al magneților, gândule.”. Cum traducem aceste versuri în bietul nostru limbaj discursiv? Fiind vorba despre Înțeles și despre ceea ce este deasupra tuturor înțelesurilor, privim traseul sugerat de versurile de mai sus. Îl înțelegem printr-o paralelă (analogie). Mă refer la ceea ce gândirea ortodoxă numește rugăciunea inimii, sau coborârea minții în inimă. Or, despre ce ne împărtășește poetul? Despre o inimă care este un centru gravitațional, la care se întorc înțelesurile, despre un gând prins (rob al magneților), atras în acest vortex al inimii.

„Prima literă a oricărui cuvânt /se află-n trecut -/ultima literă – de asemeni,/Numai trupul cuvântului/e în prezent”. (Împotriva cuvintelor). Trebuie să fim mereu pregătiți de această trecere de la trupul – trup la trupul – cuvânt(ului). Trecere care se face prin timp. Metapoezia lui Nichita este căutare a imaginii corpului „Aleph la puterea Aleph/ nu e cu putință”. În Aleph e Totul. „Trezit până la rădăcinile ființei sale, legat de sursele eternității sale, trăgându-și din ele energiile înseși care l-au șlefuit, poetul trăiește sunetul, îl vede. Ca orice om, nu este el sculptat de Cuvântul-Verb, răsuflare divină, flux vibratoriu care se întoarce asupra lui însuși și se dilată și se contractă și „suflă” orice ființă după modul său propriu astfel determinat de nota originală, nucleul său, finalmente Numele său? Și acest nume strigă în pustiul nostru, ne cheamă să-l descoperim, să devenim El”.³ Întru-chipare, în-trupare și in-corporare. Trei dimensiuni ale cuvântului-nume pentru a dezvălui Chipul, a fi perceptibil prin limitatele noastre putințe organice și a include Sensul.

„Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi” (Enghidu) desenează poetic distanța necesară ca spiritul să încapă în anatomic. Schema sugerată de versul de mai sus cuplează percepția imaginii și imaginarul. E o declarație de dragoste, firește, exact dragostea înțeleasă ca desființare a depărtării prin ochi. Nichita Stănescu este „modern” prin interogația acută asupra limbajului. Însă la aceasta el propune soluția, total „antimodernă” a unui limbaj non-discursiv, instantaneu perceptibil prin „iluminare”, neraționalizabil. „am pus capcane la începutul pădurii,/din A și din A./Acum stau la o oarecare depărtare/și aștept prinderea hranei mele”.(Arta scrisului) Distanța, iarăși distanța, este aici cuplată și cu timpul, așteptarea este starea de depărtare dintre văz și văzut. Este o „foame de cuvinte”, ele sunt hrana lui, „libelulele” (de văzut poezia Mîncătorul de libelule). Trupul acesta dez-articulat induce ideea unui efort poetic de a reconstitui corpul originar. Acel eschatologic Prefă-te în cuvinte! din poemul Daimonul meu către mine cam în felul acesta se poate citi.

Deși trupul este cel care este cel mai evident, mai nemijlocit mai direct, mai „eu însumi”, tocmai el este mai adâncit în mister, în sens blagian, sau un „fenomen saturat” după J.-L. Marion. De aici posibilitatea lui de a fi accesibil prin cuvânt. Și numai prin cuvânt în semnificația sa ultimă. Să privim o clipă poemul Nedreptate, din Măreția Frigului. Pentru că despre nedreptatea acestei alcătuiri trupești este vorba aici. Mai întâi despre această buclucașă particulă –ne. Ea apare insistent în vocabularul nichitian, de la clasicizatul și universal semnificativul necuvinte, până la: neînțelegere, neobișnuit, nevăzut, până la a părea un manierism și a crea jenant epigonism. În orice caz, ilustrând perfect acea trăsătură a negativității caracteristică liricii moderne. (Hugo Friedrich) Trupul (simțurile adică) devine aici, ca în atâtea alte locuri, o paradoxală prelungire a existenței. El este ceea ce urmează, ceea ce vine după naștere: „Atât de nestabili să fim noi/încât să trebuiască să ne prelungim/prin nașteri/tristețea noastră urâtă/și dragostea noastră înfrigurată?”. Am impresia că la Nichita important este acest sentiment al venirii, nu cel romantic al despărțirii. De fapt, pentru că „Amintiri nu are decât clipa de-acum”, despărțirea a avut loc în momentul nașterii, în momentul în care a venit la noi, îmbrăcându-se în simțuri: „De ce să auzim și de ce să avem urechi pentru auz?/Atât de păcătoși să fim noi încât să fim nevoiți/să avem/speranțe pentru frumusețe/și pentru duioșie, ochi,/și pentru alergare, picioare?”. Și, pentru că a venit vorba de poezia Cântec…„Există numai trupul meu înlemnit,/ultimul, de bătrân, de piatră./Tristețea mea aude nenăscuții câini/pe nenăscuții oameni cum îi latră./O, numai ei vor fi într-adevăr!/ Noi, locuitorii acestei secunde/suntem un vis de noapte, zvelt,/cu-o mie de picioare alergând oriunde”. Aceeași tristețe prim-ordială, existentă dinainte de naștere, ca o piatră fundamentală a universului, și aceleași picioare fugind, fugind dintr-o realitate din care nu se poate scăpa nici măcar miriapod fiind. „Propriul omului nu constă în a avea logos, ci în a prinde trup. Afară numai dacă, firește, ca raport și raport cu sine logos-ul nu se realizează originar decât prin trup. Nașterea, prinderea de trup originară, nu are deci un statut biologic, ci fenomenologic. Și dacă e să existe o eternitate, aceasta nu va fi decât o înviere a trupurilor”⁴.

____________________________