Așa cum era de așteptat, anul centenarului marii uniri a fost și mai este încă unul al festivităților deseori goale de conținut și mai ales de simțire, ca să nu mai vorbim de o privire întoarsă spre sine, adică spre ceea ce s-a petrecut în acești una sută de ani și cum am evoluat noi ca națiune.
Lucian Boia scria undeva că istoricul, dacă dorește să rămână om de știință, trebuie să fie obiectiv, pe cât poate fi astfel un om, chiar dacă este vorba despre propriul său popor, despre propria sa națiune. Pentru că, putem adăuga noi, prea adesea sunt luate drept istorie manifestele, mai potrivite cu politica. Termenul istorie va fi folosit aici așa cum se folosește cel mai adesea, drept istoriografie, iar nu ca simplă succesiune a faptelor în timp. Un istoric de altădată, Constantin Daicoviciu, avea obiceiul să spună „Historia, magistra vitae”, adică, adaptat, istoria ne învață. Se credea și se mai crede că istoria, dacă nu se repetă tale quale, atunci măcar în unele fragmente ale ei se aseamănă în epoci diferite, deci ar trebui să învățăm de la trecut. Numai că gânditori mai noi susțin nu numai că istoria nu se repetă, ci chiar că ne putem înșela foarte tare dacă ne așteptăm la asemănări între diferite epoci. Unul dintre aceștia, Nassim Nicholas Taleb, face chiar teoria „lebedei negre” care dă peste cap definiția lebedei ca albă, dată de faptul că aceia care o dau nu au văzut-o și pe cea de cealaltă culoare. El observă că imprevizibilul joacă un rol important în viața pe acest glob și exemplifică prin marile cutremure care au loc când nimeni nu poate prevedea și așa mai departe.
O carte care nu se vrea de istorie și, până la un punct nici nu este așa ceva, a publicat recent Ioan Stanomir, sub titlul La Centenar. Recitind secolul României Mari. Profesorul Stanomir pornește de la o premisă absolut realistă, aceea că „Pentru statul român Centenarul este un prilej de exaltare demagogică”, dar încearcă – și reușește – să privească lucrurile, faptele petrecute în acești o sută de ani cu un ochi critic și, mai ales, realist. „Cartea de față este o modestă încercare de a merge în contra acestui curent oficial de conformism al entuziasmului.(…) nu este un exercițiu de frenezie patriotardă, menit să emoționeze inimi de români, necorupte de cosmopolitism. Această carte este o tentativă modestă de a explora un secol sub semnul lucidității patriotice, iar prin aceasta se plasează în linia moderației junimiste.” Și ea este o privire lucidă, chiar dacă adesea dezvăluind lucruri mai puțin plăcute naționaliștilor activi și guralivi care ne înconjoară.
Ioan Stanomir nu se lasă amăgit nici de iluzia care a bântuit ultimul deceniu al secolului trecut, că societatea românească interbelică a fost una perfectă, sau aproape, că viața politică de atunci era curată, că nimic din ceea ce scosese comunismul la suprafață nu avea vreo legătură cu acele vremuri. E drept că instalarea comunismului sovietic la noi a ucis valorile politice și intelectuale, dar e tot atât de adevărat că nu întotdeauna aceste valori au acționat în direcția potrivită. Din toată analiza sa, făcută pas cu pas (scuzați, Domnule Președinte), reies clar erorile politice ale guvernărilor interbelice, care au dus în cele din urmă la marasmul guvernării legionare și antonesciene, cu incredibilele lor legi rasiale, concepute, orice s-ar zice, după modelul celor naziste, dar care își aveau – vai! – rădăcinile în doctrine mai vechi, în ideile unui Nicolae Iorga deopotrivă cu acelea ale lui A. C. Cuza. Căci, trebuie să privim lucrurile în adevărata lor lumină, naționalismul lui Nicolae Iorga a fost una dintre sursele doctrinei legionare, dacă pot să o numesc astfel, chiar dacă l-a dus pe marele istoric la moarte sau, poate, tocmai de aceea, chiar de mâna foștilor săi adepți.
Ioan Stanomir conchide: „Comemorarea Centenarului poate fi mult mai mult decât sărbătorile oficiale încărcate de fast ipocrit. Secolul care ne desparte de anul 1918 s-a dovedit tulbure, accidentat și tragic, iar demnitatea umană a fost, de cele mai multe ori, sacrificată pe altarul tiraniilor.” Tiranii pe care politologul, gânditorul le analizează rând pe rând fără să le acorde circumstanțe atenuante, așa cum fac istoricii sau alți intelectuali naționaliști și astăzi, în vreun manifest anti-european. Prin filtrul analistului trec guvernările Averescu, Brătianu, pentru a culmina cu absurdul celei regale, a lui Carol II, unul dintre marii vinovați de haosul criminal din ultimii ani 30 ai secolului XX. Nici subversiunea bolșevică, prezentă deja în România anilor de după Marele Război nu este omisă, ea fiind unul dintre elementele constitutive ale haosului politic ulterior, chiar dacă PCR ca atare nu avea încă nici o relevanță în viața politică a țării.
Iată cum este privit statul român sub guvernarea lui Ionel Brătianu: „…brătienismul își datorează succesul aplicării unei formule care nu are nimic în comun cu liberalismul clasic al secolului al XIX-lea. Statul pe care Brătianu îl edifică, stat care se confundă cu România mare, este fondat în întregime pe autoritate și pe arbitrar, nicidecum pe controlul exercitat de cetățeni. (…) Brătienismul implică o modernizare ce se sprijină, ca în majoritatea statelor periferice, pe intervenția statului: statul este în toate, iar centralitatea sa face ca miza construcției cetățeniei să fie ratată.” Iată unde încolțesc rădăcinile răului ulterior, căruia Ioan Stanomir nu-i admite nici un fel de scuză istorică. De fapt, observă autorul cărții La Centenar, încă de la Marea Unire, când Partida Națională ardeleană este marginalizată și astfel micul orientalism (formula nu-i aparține lui I. St.) al Vechiului Regat se impune pe tot teritoriul României Mari, s-a pornit greșit. Nu a existat nici o cât de mică autonomie teritorială, totul a fost controlat de guvern, prin prefecți și nu numai prin ei. Și, aflată oricum, în calea marilor puteri, România Mare nu are cum supraviețui începutului celui De-al Doilea Război Mondial, când își pierde teritorii însemnate, nordul Transilvaniei, Cadrilaterul, Basarabia și nordul Bucovinei, Ținutul Herței, în urma alianței dintre Germania nazistă și Rusia sovietică, mai precis dintre Hitler și Stalin. De altfel, să observăm noi, România Mare nici nu a existat mai mult de 22 de ani, din 1918 și până în 1940. (Cam cât au existat și statele baltice, care s-au născut după căderea Imperiului Rus și până la ocuparea lor de către Uniunea Sovietică.)
Pagini absolut remarcabile, care ar trebui să se constituie în referințe pentru istoricii și analiștii politici de azi înainte, dedică Ioan Stanomir regimului stalinist și stalinismului în general, cartea sa nelimitându-se la simpla privire istorică ci fiind, mai degrabă, una de filozofie a istoriei, pornind de la exemplul românesc. Despre socialismul românesc, început cu așa zisa și tautologica democrație populară, Ioan Stanomir afirmă că a fost „evul delațiunii și al imposturii”. Cel care se continuă astăzi cu succes, mă rog, succes pentru profitori, dezastru pentru țară și pentru cetățenii săi de rând.
Dincolo de toate acestea, revenind la marele centenar, clamat și para-clamat de tot felul de oficiali sau mai puțin oficiali români, anul în care se împlinesc o sută de ani de la unirea din 1918 este pentru România medie care suntem azi, după ce am fost România mică sau Vechiul Regat și România Mare (22 de ani, să nu uităm asta!) unul absolut nefericit, cu luptele sale politice extrem de periculoase, cu lipsa de perspectivă asupra vreunui viitor, ca și asupra trecutului, cu lipsa oricărui proiect național, în afara celui personal al mai tuturor politicienilor, în orice caz, al celor de la putere. Aș spune că anul 2018 este un dezastru pentru România, așa cum 1918 a început prin a fi unul dezastruos, prin Pacea de la Buftea și a sfârșit prin a fi unul de mari speranțe și împliniri, din păcate repede anulate, dacă gândim la scara istoriei, și nu numai din vina puterilor străine. Să mai așteptăm ceva de la ultima lună a acestui an? Dar, ehei, nu mai suntem în 1918!
2018 este un an al demagogiei naționale, cum observa într-o altă carte dedicată Marii Uniri și Lucian Boia, prelungind mitologia pusă adesea în locul istoriei, cu ideea năstrușnică și dragă lui Nicolae Ceaușescu însuși, că Mihai Viteazu este primul care a înfăptuit o unire a celor trei țări române, fantezie retrospectivă, aruncând lumini de reflectoare de secol XX asupra secolului XVI. Mitologia înlocuiește deseori istoria la noi, mai ales în școli, de unde și rezistența atâtor oameni care se rezumă la învățătura elementară atunci când realitatea nu confirmă, ba chiar contrazice ceea ce li s-a inoculat în acei primi ani, și deseori, ultimi, de învățătură.