Un telefon din București — actrița Silvia Codreanu și regizorul Petru Ionescu: vino să vezi la Brașov ultima reprezentație a piesei noastre de teatru, la Sala Reduta, în 25 iunie 2018. Am mulțumit pentru invitație și m-am uitat pe internet, pe hartă, n-auzisem de Sala Reduta (aveam să fiu uimit; e o sală de teatru ultramodernă, cu 370 de locuri; inițial a fost sală de concerte, până în 1959 a fost dată în folosință Teatrului de Stat din Brașov; de necrezut, a fost construită ca sală de spectacol în 1794 și reconstruită în 1894; a concertat aici în anul 1848 Johann Strauss, iar în septembrie 1879 violonistul Johann Joachim, acompaniat la pian de Johannes Brahms; în 1868, Eminescu a trecut pe la „Reduta”, sufleor în trupa lui Mihail Pascaly; în 2004 a fost complet renovată; poartă numele de „Reduta” după o vestită sală din Viena), am aflat că se numește Centrul Cultural Reduta Brașov. Ce piesă? „Mislea, camera 4. Femei în închisorile comuniste” — un spectacol memorial ce reprezintă un omagiu adus rezistenței anticomuniste din România, femeilor încarcerate și torturate de regimul comunist, citesc. Regizată de Petru Ionescu, după un scenariu al Silviei Codreanu. Piesa se bazează pe mărturii crude ale unor foști deținuti politici. Din distribuție fac parte Mirela Comnoiu, Tatiana Mandraburca, Annemary Ziegler, Oana Rotar, Silvia Codreanu, Ștefan Costache, Cristina Pleșa, Cosmina Olariu.
Am venit cu inima strânsă la spectacol, suferințele din pușcăriile politice mă deprimă total. Silvia Codreanu și Petru Ionescu îmi sunt apropiați, Silvia e fiica prozatorului și editorului de la MNLR Marin Codreanu (o actriță de top, de o mare onestitate; ea recită pe scenă sau în spații neconvenționale de câte ori are ocazia poeme ale poeților contemporani), Petru e și dramaturg și prozator și publicist de vârf (nu numai regizor), până nu demult conduceau împreună și o revistă literară intitulată Euromuseum. Am asistat la piesa lor de teatru (pusă în scenă și la penitenciarul de femei de la Ploiești-Târgșorul Nou!), știind dinainte că scenariul proiectului „Mislea, camera 4” spune povestea a șase femei care au făcut puşcărie politică între anii 1948-1964, pe diverse termene. Acţiunea propriu-zisă încearcă să surprindă momente din viaţa de zi cu zi din penitenciar, relaţiile dintre deţinute, dintre ele şi temnicerii lor şi raporturile dintre temniceri, în funcţie de ierarhie. Scenariul se constituie într-o poveste scrisă de Silvia Codreanu, pornind de la cărţile Lenei Constante (închisă în dosarul Pătrăşcanu), Aspazia Oţel-Petrescu (studentă, închisă la Mislea), Paul Goma (cea mai vie şi autentică mărturie a dizidenţei anticomuniste), Ioan Ianolide (unul dintre mulţii „Sfinţi ai puşcăriilor”), la care s-a adăugat documentarea din alte surse, respectiv Mircea Vulcănescu, Monica Lovinescu, şi mărturiile celor din serialul „Memorialul durerii”. În viziunea realizatorilor săi, spectacolul se doreşte a fi un aport la mult discutatul „proces al comunismului”. Auzisem că Penitenciarul Jilava le-a pus la dispoziţie costume autentice, din perioada totalitară, sau că Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a asigurat recuzita provenind din aceeaşi perioadă. Și reținusem că Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi subsecretar de stat în problemele luptătorilor anticomunişti, i-a luat sub pulpana lui și le-a deschis drumul din provincie, programând reprezentații și asigurând transportul, cazarea, masa. Actul teatral are sens nobil și așa.
La finalul spectacolului te trezești răvășit, e greu să înduri și suferințele personajelor teatrale pedepsite politic, violența verbală și fizică de pe scenă, privațiunile, mizeria morală și turnătoria pedepsită între ele, pușcăriașe politic (darmite să le înduri în realitate). Cum și-au salvat sufletul în condiții de exterminare? Sigur, și prin rugăciuni, deși erau conștiente că pentru ele Dumnezeu a murit… Închisoarea pentru femeile deținute politic de la Mislea (undeva între Câmpina și Ploiești, pe firul unui râuleț, Mislea) a fost deschisă într-o mănăstire (fondată în 1537 de domnitorul Țării Românești, Radu Paisie; și-a pierdut din bunăstare după secularizarea lui Cuza și încet-încet a ajuns să fie închisoare centrală pentru deținutele de drept comun; în timpul dictaturii antonesciene, aici a fost amenajată o aripă specială pentru femeile deținute politic, legionare și comuniste; odată cu venirea la conducere a comuniștilor, lucrurile s-au schimbat în rău, aripa închisorii amenajată pentru deținutele politic mărindu-se tot mai mult; femeile legionare din țară, soții, fiice de legionari erau adunate la fosta Mănăstire Mislea, sau cel puțin au trecut prin această închisoare). Azi „Mislea” a redevenit mănăstire… Rămâi fără cuvinte la ieșirea din sală (de altfel, surprinzător pentru spectatori, la finalul piesei nu iese nici un actor la aplauze, totul rămâne suspendat pe o melodie a iluminării interioare). Perechea Silvia Codreanu-Petru Ionescu, pe cât e de originală la o apariție pe scenă cu un proiect teatral (și toate proiectele lor au fost ieșite din tipar), pe atât e de valoroasă și generoasă (lasă că nu cer bani pentru nici un spectacol). Sunt atât de îndrăgostiți de teatru, atât de talentați… Închei cu o paranteză. Am luat cunoștință de necaz câteva zile mai târziu de la reprezentarea de la Brașov, la telefon, când mi-a spus Petru Ionescu: Silvia e atât de pasională în tot ce face… În direct, la Brașov, pe scenă, Silvia Codreanu, în zbuciumul răzvrătirii ca pușcăriașă politic la Mislea, camera 4, în fața gardianului a șutat un vraf de rufe murdare în care era ascuns un lighean de metal! Urmarea? Și-a accidentat piciorul drept și până la finalul piesei a șchiopătat, strângând din dinți. Natural, noi, cei din sală am crezut că așa e în piesă… Azi (când scriu aceste rânduri, 17 iulie 2018) Silvia Codreanu șchiopătează și se teme de infecția de la degetul mare.