Despre Moldova, aflaţi că cronicart-ul s-a deplasat la una dintre feţele locului şi a constatat un fapt îngrijorător. Umbra lui Ştefan s-a mai retras din spotul de lumină, bătrân, bolnav, el s-a reîntors între filele de istorie, lăsându-i pe urmaşii urmaşilor lui, descendenţi ai sutelor – pretind legendele mai fără perdea – de Oane şi Ionuţi, cu care sămânţa marelui Bărbat a binecuvântat, vreme de 47 de ani, mândrele plaiuri ale Moldovei, să se descurce singuri. Cum or şti sau cum o da Domnul.
Odată contras în poveste, mit şi sanctitate, măreţia lui Ştefan a lăsat un gol (o să mai vorbim despre gol, în general, atunci când vom face turul expoziţiei lui Max Dumitraş!) în exemplaritatea locurilor, îndemnându-i pe contemporanii noştri să se afle în treabă, aşa, după ştiinţa lor. Dar, din păcate, de ştiut, nu ştiu prea multe. Ici-acolo, rarele insule de normalitate, de eroism, de umanitate, de preţuire a frumuseţii şi, mai ales, de lege străbună abia pâlpâie în stupefacţie. Căci puţine au scăpat nesufocate cu perna sărăciei ce le-a fost apăsată pe faţă, cu o temeinicie ucigaşă, de vreo 28 de ani încoace, de marii briganzi ai acestor teritorii.
Odată ce trece de Focşani şi de Milcovul, pe care bineînţeles că-l golim dintr-o sorbire, trenul se afundă în inima Moldovei de mijloc – cum ar veni Middle-Moldavia! – pe partea ce se lasă ascunsă de arcul Carpaţilor Orientali, la vest. Drumul e flancat de mănoasa vale a Trotuşului, cândva ţinutul cu cel mai bogat material lemnos (pe vechi, i se spunea codru, pădure), astăzi pustiit. La est, valea Siretului, unde, dacă facem un efort, îl zărim pe Vasile Alecsandri admirând şi scriind în tăcere pastelul cu guşterul nemişcat pe piatra fierbinte.
Ţinta călătoriei noastre a fost să ajungem la Bacău, adică la jumătatea distanţei până la Cetatea de Scaun a Marelui Ştefan.
Bacău este un târg de blocuri de 10 etaje (mi se pare, totuşi, că sunt în exces, dar probabil că aşa a fost să fie: sistematizarea ceauşistă a pus la pământ toată negustorimea imobiliară străveche!), prăfuite, cu tencuieli nesigure şi termopane strălucind în soare zglobii, dar şi cu străzi mărginaşe şi case temeinic aşezate, de gospodari adevăraţi, cu curţi îngrijite şi cu nelipsitul brad argintiu de la poartă.
La contrapondere, surprinde gustul pentru arta monumentală (dar şi pentru artă, în general, vom zăbovi mai la vale asupra acestui aspect!) al autorităţilor locale, alături de entuziasmul unui numeros grup de artişti ai zonei. Câteva statui remarcabile prin atitudinea lor solemnă sunt presărate ici-acolo, în zona centrului – ecvestra lui Ştefan cel Mare, domnitorul Alexandru cel Bun, apoi, poetul Vasile Alecsandri (că tot fu vorba despre el ceva mai sus!), după aceea, statuia impozantă a istoricului Vasile Pârvan, grupul statuar Maternitate din curtea grădiniţei Agricola (firma lui Hrebenciuc!!), realizat de Gheorghe Zărnescu, apoi monumentele Ştiinţa şi Arta din faţa Casei de Cultură – două nuduri destul de stridente şi, nu în cele din urmă, statuia lui George Bacovia. Operă a sculptorului Constantin Popovici, ea este amplasată în faţa Bibliotecii Municipale (care, apropo, deţine un fond de carte remarcabil şi foarte preţios!). Turnată în bronz, are înălţimea de 3,25 m, e aşezată pe un soclu de 8×8 m şi-l reprezintă pe originalul poet băcăuan în picioare, cu capul plecat, desculţ, fără straie pe el şi zgribulit de frig. Ceea ce – crede artistul – a surprins foarte bine esenţa stilului din opera bacoviană. Aşa o fi.
Supărarea unor distinşi cetăţeni ai urbei constă însă în faptul că resimt un soi de discriminare în alegerea eroilor monumentalizaţi. Adică – zic ei – de ce numai voievozi, eroi şi scriitori, şi nu şi artişti plastici, actori, primari, doctori sau clerici? Iată o mistuitoare enigmă pentru viitoarele administraţii ale oraşului.
Asul de KARO
Max Dumitraş a luat în stăpânire Bacăul. Max Dumitraş este curatorul unei rezidenţe internaţionale de sculptură, aflate la a doua ediţie, la centrul de cultură George Apostu şi care s-a sfârşit cu o expoziţie extraordinară – atât ca valoare, cât şi ca spectaculozitate – intitulată Albastru. După ce, anul trecut, a participat el însuşi ca şi concurent, anul acesta Max Dumitraş curatoriază rezidenţa ce-i are ca invitaţi pe trei sculptori senzaţionali: spaniolul Amáncio Gonzales Andres, japonezul Yoshin Ogata şi românul Napoleon Tiron. Materia primă este lemnul de stejar, tei şi paltin, pus la dispoziţie de Direcţia Silvică Bacău, sponsor al acestei tabere. Fiecare artist a realizat trei opere monumentale în lemn, cu o tematică bine definită (Albastru), care vor fi donate Centrului de Cultură George Apostu. Despre scopul şi importanţa acestei manifestări internaţionale au vorbit la conferinţa de presă, organizată la deschiderea oficială a programului, Geo Popa, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, sculptorul Max Dumitraş, curatorul rezidenţelor şi artiştii participanţi. Geo Popa a subliniat la deschidere că „Proiectul are drept scop îmbogăţirea patrimoniului instituţiei şi a Muzeului în aer liber (n.n. extraordinar de bogat şi de valoros), precum şi de a crea un spaţiu de vizitare, descoperire şi contemplare a artei sculpturale aparţinând unor artişti importanţi.”. Fireşte că iniţiativa „se înscrie în ciclul marilor manifestări dedicate Centenarului României”!! Dar, asupra acestei expoziţii, vom reveni.
Nu întâmplător, pentru a cinsti valoarea şi opera de excepţie a artistului Max Dumitraş, Galeria KARO din Bacău a deschis o expoziţie foarte eficientă prin expresivitatea sa (la care a contribuit şi cronicart-ul prin cuvântul său de deschidere!), împrumutând titlul unui concept atât de drag sculptorului, Absenţe încercuite. Galeria KARO este un spaţiu privat pus la dispoziţie de unul dintre cei mai apreciaţi iubitori de artă şi colecţionari din Bacău, domnul Constantin Ţinteanu. Care nu doar că a curatoriat această expoziţie, creând un adevărat parcurs iniţiatic prin alegerea pieselor şi prin conceptul panotării, dar, în general, are obiceiul să sprijine pe orice artist de excepţie şi să susţină iniţiativele culturale de calitate atât din oraşul său, cât şi din Bucureşti.
Opera lui Max Dumitraș se construiește pe un oximoron. Între aparenţă şi consistenţă. Totul se află într-o contradicție elastică, pendulatorie, extrem de interesantă și de palpitantă. Aș zice că este aidoma unui actor de mare respirație, de mare întindere, care joacă la perfecţie orice piesă. Actorii mari sunt cei care știu să joace în egală măsură genial, deci, și dramă, și tragedie, și comedie, deci să închidă perfect în receptacolul geniului lor, să închidă toate formele de expresie ale artei dramatice. Max Dumitraș, la rândul lui, este un exponent al tuturor tipurilor de vizionari, el are viziuni, are viziuni fie în piatră, fie în lemn, fie în andezit.
La Galeria KARO, se află expusă şi o miniatură a uneia dintre cele mai emblematice teme din opera lui Max Dumitraş: Pietà. Există în această lucrare un joc extraordinar de esențializare, pe care l-am urmărit cu mare atenție, după ce întâmplarea a făcut ca acum două luni și ceva să parcurg Galeriile Uffizi, unde toți ne-au dat Madona cu Pruncul. Toți au fixat-o într-un șir nesfârșit, știu eu, de la Giotto, Piero Della Francesca, Paolo Ucello, Domenico Veneziano, toți, Ghirlandaio, Leonardo, Botticelli, Michelangelo, toți, toți, toți au avut-o în cap pe Madona cu Pruncul. Ei bine, toate acele tablouri, dacă sunt descompuse, păstrează o linie fantastică, o linie șerpuită esențial a cuplului, deci o linie curbă. Privind lucrarea Pietà a lui Max Dumitraş, chiar dacă nu are rotunjimi şi întâlnim numai colțuri și paralelipipede ce sunt sparte de ferestre de albastru, vom reuși să obiectualizăm realmente o linie curbă aidoma necesarului de viziune ce se află în spatele fiecărei Madone cu Pruncul din pictura europeană. Adică perfecţiunea. Pietà văzută de Dumitraş în toate ipostazele ei, fie urieșești, pe care le găsim în toate colţurile lumii, fiindcă le-a împărțit peste tot, fie miniaturale, precum cea din expoziţie, toate ameliorează, îmbunătăţesc o viziune asupra sacrului. Un sacru însă, dacă vreți, cuminte, popular şi plăcut. Şi, nota bene, cu un gust aparte, deosebit.
Această expoziție se numește Absențe încercuite. Şi aș vrea să zăbovesc numai o clipă asupra a două aspecte, în legătură cu absența. În primul rând, absența aici este o lipsă, reţineţi, nu este o anulare, aici vorbim de o lipsă. Lipsa înseamnă ceva temporar, pe când anularea e sinonim cu definitiv, plecat, adio, dispărut. Iar, în ideea lui Max Dumitraş, această absenţă este încercuită… Aici, mi-aș permite sesizarea unei duble intenții a limbajului, reluând titlul unui eseu celebru al lui Tudor Vianu. Întâi și întâi, ea este circumscrisă unui cerc. Vom vedea imediat însă că acest cerc nu se închide niciodată, ceea ce este o altă mare, mare viclenie, aș putea spune chiar o „mârșăvie” estetică a lui Max, că acest cerc nu se închide. Și nu se închide exact cu măsura, fiindcă descoperi aici o măsură misterioasă, măsura Dumitraș dacă vreţi, care lipsește dintr-un cerc perfect. Și al doilea sens pe care l-aș da, aș scoate în evidență sensul acela de la verbul a încercui. Absența este obligată să se predea, este un fel de unconditional surrender, ea trebuie să se predea, este încercuită. Ca-n marile povești de război în care se strigă: – Sunteţi încercuiți, predați-vă!
Un alt concept pe care-l lansează Max Dumitraş în lucrările lui, cu o provocare şi o îndrăzneală filosofică extraordinare, este locuirea. Locuirea e o acțiune foarte ciudată, pentru că ea nu acoperă nimic fizic, ci ea susține, dimpotrivă, tot mereu aceeași absență. Absența locuiește, dar și înlocuiește golul. Deci, locuiește în această perspectivă, dar și înlocuiește vidul, golul. De ce? Pentru că golul înseamnă să punem în raport de sinonimie negativă nimeni cu nimic, adică plus animat cu minus animat.
Și astfel, facem legătura cu o replică celebră din romanul lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. E scena aceea în care Felix, când vine pentru prima oară pe strada Armenească și ciocăne la ușa unde locuiește unchiul său, Costache Giurgiuveanu, bate la poartă de mai multe ori, nu i se răspunde, până când într-un sfârșit se aude o voce extraordinară, cavernoasă, de undeva de departe, așa, care spune: – A…aaaici nu locuiește nimeni. Deci, acolo, în spaţiul acela vid, se va desfășura întreaga acțiune a romanului, acolo, în camera aceea, în golul acela, în pustiul acela, pe care moș Costache îl declară a nu exista, acolo ființează şi se vor desfăşura toate poveștile, toate conflictele, tot, tot. Acolo, vor veni personajele, acolo va veni ticălosul de Stănică Rațiu, acolo va veni arogantul de Pascalopol, acolo, domnişoara Aurica, acolo studentul Weissmann, acolo oligofrenul de Titi Tulea, acolo va veni și indescifrabila şi vaporoasa Otilia și tot așa, toate sunt niște personaje fictivizate într-un gol.
O ultimă situație de a cădea în gol ar fi similitudinea cu o teorie filozofică din Extremul Orient, care vorbește despre faptul că un vas adevărat, din dinastia nu știu care, Ming sau care vreţi dumneavoastră, este la fel de valoros atât prin construcția lui, prin forma lui, cât și pentru golul care se află acolo. Acolo, înăuntrul lui, se află timpul, acolo se află un vortex temporal, pe care chinezul l-a aşezat cu grijă și așa-l ține, căci este la fel de valoros ca și strălucirea vasului.
Acest dinamism funcţional al vidului, al absenței ce poate fi percepută ca gol amintește de un comportament bizar al fluturelui de noapte, al moliei. Molia, trebuie să știți că ea, atunci când se repede ca o tâmpită spre lampă, spre bec, ea nu se duce spre sursa incandescentă, ea nu este atrasă de lumina becului; becul înseamnă existență, becul înseamnă prezență, becul este realitate obiectivă pură. Ei bine, nu. Nu şi nu! Ea este atrasă de punctul de întuneric care se află dincolo de sursa de lumină, deci ea este atrasă de absență. De gol. De vid.
Iar acest lucru trebuie să recunoaşteţi că, uneori, ni se întâmplă şi nouă, oamenilor.
O plimbare la Tzara
La 50 de km de Bacău se află oraşul (sau orăşelul) Moineşti. Împins de curiozitatea unei alte efigii: Tristan Tzara (pseudonimul lui Samuel Rosenstock).
Acum, un pic de istorie. Cea dintâi atestare, la 1467, apoi, Dimitrie Cantemir menţionează în Descriptio Moldaviae satul Moineşti, în preajma Tazlăului Sărat. În 1832, apare informaţia unui târg pe teritoriul actualei aşezări, în care s-a format o comunitate evreiască puternică, ce a rezistat puţin mai mult de un secol, adică până la instaurarea comunismului în România. Printre evreii de renume născuţi aici, se numără Moşe David Iancovici, Mordechai Bernstein, Moses Rosen, fost şef-rabin al României şi, nu în ultimul rând, Tristan Tzara, descoperitorul şi promotorul, acum un secol, al „cultului” DADA. În 1882, din Moineşti a emigrat primul grup de evrei sionişti care au fondat, în Palestina, colonia Roş Pina.
La sfârşitul sec. XIX, Moineşti avea statut de comună rurală, reşedinţă a Plăşii Muntelui din judeţul Bacău și era formată din satele Târgușorul-Moinești, Lunca-Moinești, Pârâul-Moinești și Dealu Mare, având în total 3.777 de locuitori. În comună, existau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, o școală de băieți deschisă în 1862, una de fete deschisă în 1867 și una evreiască, două biserici ortodoxe și una catolică, iar principalul proprietar de pământ era Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul.
În rest, petrol! Extracția petrolului este cunoscută în această regiune de peste cinci secole. În sec. XV, apar primele mențiuni despre gropile de păcură de la Lucăcești (1440–1442), iar, în sec. XVIII, cele din sudul Depresiunii Dărmănești și în jurul localității Moinești. Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în exploatarea petrolului din bazinul Trotușului își fac apariția o serie de societăți capitaliste, din care unele cu capital străin, filiale ale marilor monopoluri internaționale: Steaua Română — filială a lui Royal Dutch Shell Oil, Astra Română și Societatea Româno-Americană — filiale ale lui Standard Oil etc.
Astăzi, orăşelul acesta subcarpatic continuă să fie bogat, căci redevenţele ce-i revin din exploatările şi zăcămintele de petrol din zonă îi sunt suficiente pentru a-şi păstra parfumul discret de provincie scrobită şi, mai ales, spre a depăşi acel statut nefast – ca al atâtor şi atâtor aşezări din Moldova – de târgşor plin de colb, un loc uitat de lume, „în care nu se petrece nimic”. Îmi povesteşte Viorel Florin Costea – expert în comunicare al Primăriei, un împătimit al fenomenului Dada şi sufletul Simpozionului Internațional Tristan Tzara și cultura DADA – îmi povesteşte şi îmi arată cum, cu fonduri europene accesate direct, o localitate ca aceasta, cu 22.000 de locuitori, a reuşit să facă minuni. În „Tzara lui DADA”, o ruină de cinematograf s-a transformat într-o sală de concerte impecabilă, a fost construită o bibliotecă orăşenească uluitoare, peisajul citadin s-a îmbogăţit cu un parc de 4 ha, presărat cu un mobilier stradal confortabil şi statui la tot pasul ori monumente insolite („sculpturile” lui Marius Leonte Grifonul şi Foarfeca Dada din parcul central sau lucrarea lui Ingo Glass – acel cetăţean cultural al lumii şi al întregii Românii (Timişoara, Galaţi, Oradea, Lugoj, Moineşti – al cărui cetăţean de onoare va fi, în toamnă), intitulată Monumentul DADA, de pe chiar strada Tristan Tzara). Ele sunt tot atâtea dovezi ale unei mândrii locale şi ale unei tihne provinciale curate, igienice şi demne – pe care n-o întâlneşti prea des în România. Dar, mai ales, ceea ce mi s-a părut de-a dreptul fabulos a fost informaţia că Moineşti dispune de patru (vă repet, patru!!) galerii de artă.
Într-una din aceste patru galerii, un fel de foaier al sălii de spectacole, am vizitat o expoziţie de obiect şi grafică, „dotată” cu uriaşe palpíturi de DADA, nu doar interesantă (fiindcă fenomenul, e inutil să mai spunem, deţine inepuizabile zăcăminte de inedit!), dar şi provocatoare, pentru cititorul modern al operei de artă.
Ioan Burlacu este unul dintre cei mai dinamici, sufletişti şi, nu în cele din urmă, talentaţi artişti din Bacău. Şi, totodată, profesor la Colegul Naţional de Artă George Apostu, un dascăl entuziast şi descoperitor de talente, pentru că urmăreşte evoluţia multora dintre elevii săi, care îi vor fi devenit, apoi, chiar colegi în Filiala UAP Bacău. Dar şi un artist plastic neobosit (îl găseşti tot timpul ocupat, la atelier, la şcoală, în deplasări, la simpozioane sau la tabăra de la Tescani, faimosul loc de meditaţie şi creaţie). Precum şi un avangardist netămăduit.
Obiectele sale artistice din expoziţia de la Moineşti (instalaţii sau sculpturi sau bricolaje… nici nu ştiu cum pot fi numite!) surprind la prima vedere printr-o provocare i-aş spune subversivă. De aproape, ele par încatenări aproape hazardate, poate chiar forţate (formă, culoare, provenienţă, material) de resturi structurale complet diferite (de la un robinet, o roată zimţată, un manometru ori un şurub, până la un sifon de chiuvetă, o placă video, un gât involt de violoncel sau o ţeavă de plumb).
Dar, cu cât te îndepărtezi de ele şi obţii un gros-plan, apare un fenomen interesant. Detaliile se şterg, se efasează şi totul se aglutinează ectoplasmatic în măiestria perfectă a unei forme aluzive. Obiectul se transformă, din lucrare indolentă, cum pare la început, dezarticulată şi bine ascunsă după carcasa aparenţei, în operă de artă. Se degroşează de tot ce este întâmplător, respingător sau redundant. Capătă substanţă. Se umple volumetric de sublim. Se „magnetizează” semantic. Şi dă o notă insinuantă acelei tăceri confuze dintru început. Ca un diapazon al metaforei in statu nascendi. În asta constă, cred eu, atacul subversiv de care vorbeam mai sus. Şi, conclusiv, acesta este principalul fluid pe care îl emit obiectele estetice ale lui Ioan Burlacu: aluzia lucidă. Apropoul rece. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, aceasta este şi teza avangardei.
Polivalenţa artistică a lui Ioan Burlacu se împlineşte printr-o altă dimensiune creativă: este şi un bun poet. A debutat demult, demult de tot, în revista Ateneu, cu versuri duioase, de un romantism aproape naivuţ, aşa cum stă bine unui tânăr artist încurcat în aspiraţii. Însă recentul său volum, Blick-ul efemeridei, apărut la Editura Vicovia, în condiţii grafice excelente (cu o copertă şi ilustraţii de Dragoş Burlacu, talentatul fiu al autorului), îl aduce pe poet din nou în ipostaza melancolică. De astă dată, însă una reflexivă, meditativă, căci e vorba acum de o melancolie nostalgică, ce decurge din binecunoscutul adagio latin, fugit irreparabile tempus, ce-l răscoleşte dintotdeauna pe creatorul aflat în pragul vârstei a treia. Un adevărat jurnal de actualităţi.
Concluzia acestei călătorii în Moldova de mijloc ar fi că, dacă am încălca orice tabu sau cod cultural şi am renunţa la toate prejudecăţile istorico-literare de manual, am face o constatare simplă. Şi eficientă.
Distanţa existentă dintre Bacău şi Moineşti este cea inexistentă dintre Bacovia şi Tzara.