Deși a publicat până acum patru volume de versuri (Miere de viespi, 1988, Spirit de haită, 2000, Salutator universal, 2008, Poeme din altă carte, 2010), deși despre el s-au pronunțat laudativ unii din cei mai importanți critici de azi, Dumitru Păcuraru este cunoscut mai degrabă ca un excelent manager cultural și om de presă, arhitectul, alături de George Vulturescu, al fenomenului (căci fenomen a fost și sper să mai fie!) POESIS de la Satu-Mare, pe unde a trecut toată floarea cea vestită a liricii românești contemporane. Cred că așa se întâmplă deja și cu cel mai proaspăt volum poetic al său, Punctul de inversare a memoriei (Editura Școala Ardeleană, 2017), adică el, volumul, riscă să treacă neobservat, deși eu, de pildă, demult n-am mai observat o asemenea șocantă construcție poetică.
Prin ce șochează Dumitru Păcuraru? Iată primul text din carte, scris cu cursive, ca un fel de preambul: „Nu respectam calendarul gregorian/ nu-mi păsa de periodizarea istoriei/ trăiam fericit în cretacic/ mi se rupea de sclavagism/ feudalismul timpuriu de exodul popoarelor migratoare/ mă iubeam cu o femeie din epoca lui Alexandru Machedon/ eram trist Zamolxis decretase desființarea viței de vie/ noi copiii carpato-danubiano-pontici avem strămoși abstinenți? nu-mi vine să cred că geto-dacii nu cunoșteau scrisul/ varză barză brînză mînză de ce nu și alte cuvinte cu iz de limbă aspră/ prin alăturarea consoanelor zd rz nz/ departe de Ziua Z/ Marea Debarcare din Normandia sărbătorită cu mare fast în 1993/ anul următor beau un vin la Cafe de Flore din Paris/ Dumitru Țepeneag nu crede că Emil Cioran suferă de Alzeimer/ crede într-o conspirație la nivel mondial/ un an mai târziu Emil Cioran moare/ dacă nu mă înșel 20 iunie 1995 după calendarul gregorian/ în continuare nu cred în calendare/ mai degrabă în numărătoarea inversă/ în mîna care nu mai are nevoie de degete/ în cuvîntul care nu mai are nevoie de litere/ ci de pleoape și – uneori – de unghii sau copite”. Să se observe că în toată această sarabandă de referințe culturale, de ruperi de ritm asemănătoare sincopelor lui Liviu Ioan Stoiciu din La fanion, există mereu o intruziune dramatică, ca în ultimele versuri citate, fapt întărit și în următorul amplu poem, „Poemul plagiat”, un autoportret sarcastic, flagelant, cu versuri memorabile. Și cu cât înaintezi în lectură, ai o puternică impresie de stranietate în felul cum Dumitru Păcuraru își construiește textele, un amalgam de nume de autori, majoritatea contemporani și participanți la „Poesis”, de „addende” și subsoluri de pagină, de false citate și chiar de pictopoezie. Autorul își numește aceste construcții „poetrii”. Sigur că bănuiesc sub această stranietate și un nestins instinct ludic, demonstrabil pagină cu pagină.
În ceea ce mă privește, eu prefer „poetriei” poezia pur și simplu, în poeme în care ludismul face loc gravității expresive, precum în tulburătoarea „Duminica” sau în „El iubește buzele mici ale spaimei”, din care citez: „El iubește/ buzele mici ale spaimei/ (care plutesc în aer)/ și nu se bîlbîie cînd vorbesc// cine-i mai tare decît piatra?/ mîna care ridică piatra răspunde tot el/ și mai tare decît cuvîntul? forțează el nota/ mai tare decît cuvîntul este alt cuvînt// și asta pentru că piatra nu are sentiment/ dar are ochi/ și pentru că nici cuvîntul nu are ochi/ dar are o mînă și în mînă o putere ascunsă/ care ridică piatra// el iubește/ buzele mici ale spaimei/ și se bîlbîie cînd vorbește/ despre mîinile tale și pietrele lui”.
Aștept cu răbdare și speranță următorul volum în care Dumitru Păcuraru să depășească, oricât de atrăgătoare ar fi, experimentalismele și să se desfășoare într-un teritoriu pe care cu siguranță îl cunoaște și posedă: cel al marii poezii.