Două comentarii despre volumul Scurtă istorie. Panorama alternativă asupra literaturii române de Mihai Zamfir
(vezi și LĂCRĂMIOARA PETRESCU –
MIHAI ZAMFIR: PANORAMA ISTORICĂ ȘI AMPRENTA STILISTICĂ A LITERATURII)
Precizare: Aceasta nu este o cronică literară, ci un şir de (con)sideraţii pe marginea unui preţios manual de îndrumător.
Profesorul Mihai Zamfir – al cărui student m-am întâmplat a-i fi fost cândva, între 1975 şi 1979 (atât ca unul dintre susţinătorii cursurilor de Literatură română, cât şi ca „îndrumător de an”… cine nu ştie, îndrumătorul de an era un fel de „părinte” natural al nostru, cei 100 de studenţi ai promoţiei, care nu mai ştiu cum ne îndruma, dar ştiu un singur lucru: că nutream cu toţii pentru el un mai pregnant sentiment de apropiere simpatetică!) – a avut pentru mine dintotdeauna aerul unui estet extravagant, al unui profesor distrat şi un pic desuet. Un estet însă de mare preţ şi anvergură, distins şi rafinat, respectabil şi luminos, pe care-l văd plimbându-se filosofic, cu mersul său legănat şi cu veşnica servietă în mâna dreaptă, printre meandrele rustre şi lipsite de orice metafizică ale unei turme de ignoranţi. Atenţie, însă fără să dea vreodată impresia de ineleganţă sau ireverenţă. Sau îl revăd în RATA răpciugoasă, înecată în praf amestecat cu miros de benzină, ce făcea legătura între Cochirleni (unde ne aflam cu toţii la munci viticole!) şi Cernavodă – printre cutezători şi dârji reprezentanţi ai agriculturii socialiste, cu sticla de rachiu în buzunar şi ţigara în colţul gurii – mărturisindu-ne dânsul că e interesantă viaţa la ţară şi ea ar fi cum ar fi, dar „mâncarea e immajabilă” (sic!). De zâmbit.
Mihai Zamfir a fost şi a rămas pentru mine un model inconfundabil de intelectual de viţă veche, un exemplu (din ce în ce mai rar întâlnit în ultima vreme) de politeţe onctuoasă, maniere ultra-elegante, precum şi o anume distincţie a unei retorici tihnit-emoliente, ce induce o stare de siguranţă şi de plăcut confort intelectual. Orice dialog cu domnia sa are un temei de simpatie nedisimulată, colocvialitate decentă şi admiraţie ascunsă.
Fără îndoială că la toate aceste sedimente de excelenţă – doctor în litere, din 1970, specialist în stilistică (maestru i-a fost Tudor Vianu), istorie literară și literatură comparată, dar și, nu în ultimul rând, un eminent traducător din limba portugheză – au contribuit într-o mare măsură activitatea sa didactico-diplomatică (profesor la Lisabona şi Brasilia), precum şi perioadele din viaţa domniei sale, când a ocupat fotoliile de ambasador al României în Portugalia şi Brazilia.
Cea mai recentă apariţie editorială semnată de Mihai Zamfir se numeşte, şi modest, dar şi cu un uşor accent de orgoliu, Scurtă istorie, cu subtitlul explicativ: Panorama alternativă a literaturii române.
Opusul se constituie în două volume. Primul a apărut în 2012, la Cartea Românească şi a cuprins analiza (vom zăbovi mai încolo asupra metodologiei!) a două secole de literatură română, începând cu 1673, adică anul când Miron Costin termină prima operă poetică din istoria literaturii române, poemul filosofic Viaţa lumii (vă aduceţi aminte… (…)Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, / Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. / Fum şi umbră suntu toate, visuri şi părere. / Ce nu petrece lumea şi ce nu-i în cădere?). Şi când, tot atunci, apare Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei. Perioada cercetării lui Mihai Zamfir se încheie, după parcurgerea a 42 de nume elocvente de autori ai perioadelor numite Romantism şi Modernism, în 1918. Anul care, istoric vorbind, împinge România definitiv spre modernitate, prin constituirea statului unitar român (din păcate, doar pentru o vreme!).
Anul acesta, a apărut al doilea volum, la Polirom, care tratează a treia mare perioadă a literaturii române (şi, în acelaşi timp, cea mai densă şi cea mai concludentă în ceea ce priveşte măcar eforturile de a menţine procesul unei sincronizări atât de necesare cu literatura europeană), adică domeniul mult mai sensibil, pe care-l numim îndeobşte perioada interbelică. Interbelicul. Adică intervalul dintre 1919 şi 1944 al culturii române, sau, cum i se mai spune, Les Vingt-cinq Glorieuses.
Interbelicul – spune Mihai Zamfir – este „un concept mai mult cultural decât cronologic; de fapt, omenirea s-a aflat mereu în «Interbelic», adică între două războaie, chiar dacă intervalul s-a extins uneori până la durata unui secol”. Dar, la noi, el rămâne, prin „conotaţiile sale stilistice, culturale şi existenţiale”, un fragment, un răstimp, căci nu-i putem spune epocă, demn de toată lauda şi atenţia, excizat din istoria zbuciumată (şi, de ce nu, uneori, şi ciumată!) a României secolului al XX-lea.
La dorinţa sa şi conform propriilor criterii, Mihai Zamfir împarte întregul material literar al acestui sfert de veac glorios în patru mari capitole, luând în discuţie 24 de scriitori (deci, cu o concentrare şi mai mare, faţă de primul volum). Aşadar, Marea poezie (în care intră Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Alexandru Philippide şi Vasile Voiculescu), apoi, Alţi poeţi (Topârceanu, Vinea şi Avangarda – Tzara, Fundoianu şi Gellu Naum), Cap. III – Marea proză (Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale, Camil Petrescu şi G. Călinescu), urmat de ultimul, Alţi prozatori (Max Blecher, Anton Holban, Mihail Sebastian, Doi critici: Eugen Lovinescu şi G. Ibrăileanu, încheind capitolul cu Mircea Eliade). Şi, în fine, un Epilog. Perioada comunistă, de care autorul se apropie cu grijă prin câteva observaţii, lăsând însă impresia că s-ar putea ca într-un viitor nu se ştie cât de îndepărtat sau apropiat, să se aplece cu mai mare atenţie asupra lui (perioadă dificilă, care, altminteri, beneficiază de nu puţine exegeze).
Mihai Zamfir a pus întregului opus, cu o remarcabilă modestie, titlul Scurtă istorie, dar, en échange, l-a subintitulat Panorama alternativă…, lăsând deschisă o anume tentă polemică, prin acel adjectiv destul de prezumţios, „alternativă”. Ceea ce, dintru început, dacă prefirăm totul şi ajungem la un distinguo discret, ne revelează dorinţa cu orice preţ a autorului de a fi original şi inedit în abordarea materialului aflat pe masa de studiu. Profesorul Zamfir vrea să vadă în alt fel literatura pe care o studiază (tot omologată valoric, indiscutabil!), dintr-un unghi nou, insolit. Sau unic. Spune domnia sa într-un testimoniu: „o istorie stilistică a principalelor opere literare româneşti, cu accent special asupra capodoperelor, tot mai numeroase în intervalul dintre cele două războaie”.
El reduce la esenţial literatura interbelică (sunt, totuşi, 25 de ani mai concentraţi şi mai întinşi în percepţia comună, decât un secol întreg!), pe care, atenţie! îl face accesibil şi lizibil „în regim de proză literară”. De aici, din acest punct, cred că a pornit, ulterior, întreaga logomahie, ca să folosesc un arhaism.
Sigur că în viziunea unui prozator bănuit de vagi defecţiuni spre Poezie, bijuteriile perifrastice prin care profesorul Zamfir defineşte fiecare scriitor în parte sunt realmente savuroase, prin semantica lor estetică provocatoare. Poetul apostat şi mântuit (Tudor Arghezi), Caleaşca, poezia şi livada (Ion Pillat), Aristocratul veşnic trist (Al. Philippide), Bătrâna iscoditoare (Hortensia Papadat-Bengescu), Beau Brummell la Bucureşti (Mateiu I. Caragiale), Timidul insolent şi strălucit (Mihail Sebastian) sau Eternul şef de generaţie (Mircea Eliade) – sunt insinuări şi promisiuni incipiente ale unei alte abordări critice. Care, pe mine cel puţin, nu mă deranjează defel. Nu-mi dislocă nici măcar cu un milimetru de prejudecată plăcile din care este alcătuită, după lungi strădanii şi o instrucţie temeinică (cu beneficiul unei pleiade strălucite de dascăli!), tectonica personală a Interbelicului. Ci, venind din partea unui îndrumător, cartea aruncă asupra acestuia o lumină nouă.
Şi foarte preţioasă, cred eu, pentru o mai bună purtare cu literatura.