Unde-i – mă întreb – lumea de altădată:
o lume în care femeile
aveau o mai mare predispoziție, în comparație cu bărbații,
pentru cele divine.
Unde-s bărbații ce se credeau niște zei
și, în consecință, nu-i mai interesa nici o dorință pământească:
Orfeu,
Eumolpizii de la Eleusis și nemuritorul Pitagora,
filosoful identificat cu Apollo prin intermediul coapsei sale de aur.
O poveste povestită de fântâni: Iubirea – ,
de roata și de ghizdul lor
pe care stă, adesea, până târziu
– și atât de tristă – câte-o pasăre!
Între timp, bărbatul a ajuns un sclav folosit
de femei la fel de fel de treburi de-ale lor.
Plăcerea – o versiune apocrifă
a străvechiului magnetism
al celor două principii Yin și Yang.
În fața înălțimii munților, a tăcerii pădurilor,
a misterului peșterilor
și a curgerii norilor din văzduh în toate direcțiile,
a fost arborat nevolnicul drapel
al necontenitelor bucurii obscure, trupești.
Sexul: tot ce a fost rupt în două
se împreună din nou, recontopindu-se.
Sexul: adică trecerea unei ape cu bacul.
Icnete, gemete, suspine.
(A fost o vreme, copil fiind,
când nu știam că ,,bărbații se limpezesc în femei”).
Bine că ne aflăm doar în trecere pe aici,
într-un fel de permisie, la fel ca soldații
pe care uniformele în care se îmbracă
îi fac să pară mai puțin copilăroși
decât sunt în realitate.
Fiecărei femei, – și știu bine ce spun –
aflată alături de un bărbat în burta de pește a patului,
i se prefac sânii, ca prin farmec,
în două ulcioare de lut
adăpostind fiecare în întunericul său,
o fântână adâncă și tainică în felul celor de la câmpie.
,,Între picioarele sale duduie focul.”
Înfierbântat, sângele ei absoarbe, unul câte unul,
sunetele de aur
ale marelui clopot ce bate fără a fi existat vreodată.
O casă în care nu miroase a trup de femeie
abia ieșită din cada cu apă fierbinte din baie
și pletele strânse sub un prosop, ude,
în care nu există obiecte și lucruri strict feminine
în care paharele, tigaia și oalele
n-au fost atinse nici o dată de o mână femeiască
și unde nu se știe de compresele calde cu ceai de mușețel
puse, înainte de culcare, pe pântec, în dreptul ovarelor,
este mai degrabă o vizuină în care trăiește, însingurat,
un viezure,
o criptă fără borcane cu gem și compoturi în cămară
sau o cochilie pur și simplu absurdă.
Femei îmbrăcate în tricouri mulate – știu ele de ce!
Femei cu poalele ridicate
când trec prin apa doar până la genunchi a unui râu!
De neprețuit în mintea lor:
îmbrățișarea – la diateza activă – a unui bărbat!
Luate cu alte treburi – desigur, mai nostime! -,
femeile din Bretania ,,uită Ierusalimul prea mult la cuptor”.
Așijderea, femeile din Africa
,,pun la înmuiat Statele Unite” și uită de ele
în leșia făcută din apă călduță
și cenușă din câteva lemne uscate.
Din punctul de vedere al femeilor de la Dunăre
este prea mic, pe pământ,
numărul bărbaților în putere – și poate că au dreptate,
poate că lumea, așa cum o văd ele, ar avea un alt mers.
Bine că frenezia nu a cuprins și oasele din morminte:
am fi auzit cum oasele de femei,
ascunse în țărână, în așternuturile lor subpământene,
le strigă, trezite la viață, pe cele de bărbați,
într-o infinită varietate de nuanțe sonore în surdină –
și, totodată, îngrozite de visul
în care visează că s-au trezit.
Femei și bărbați,
în dormitoarele cu mochete persane pe jos,
în hoteluri, în corturi, vara, la munte,
oriunde le-ajunge doar o batistă sau doar o frunză de măr
spre a se acoperi cu ea, noaptea,
când dorm, ținându-se unul pe altul în brațe.
Ca niște pungi de plastic înălțate de vânt
levitează în jurul meu
numele mici ale mai multor femei: pe unele,
dacă-mi aduc bine aminte, le-am părăsit prea devreme,
pe altele, așa cum socotesc acum, prea târziu.
Dacă altădată mi-era milă de femei, la naștere,
când au două capete, două inimi, două vieți,
(strigă, țipă, și urlă de durere),
acum, au parte, în altă situație, de mila mea:
în lungile clipe de umilință,
când, prin mișcările lor din șolduri,
ajută bărbatul
în timpul acelui dans jucat întotdeauna în doi
,,danțul buf
cu reverențe
și mecanice cadențe.”
Întrebare: încotro ne îndreptăm,
încotro ne duce, la fel ca o corabie, poate chiar corabia
lui Sebastian, acest secol cu toate pânzele
umflate de un vânt rău, un vânt clandestin
pe care zeii, îmbătați cu vin, l-au scăpat din lesă?
Iată: trecem pe lângă trandafirul înflorit
și să nu-l vedem.
Ne vorbește, ascuns în spatele norilor, Dumnezeu,
și noi ne îndoim că El este Cel care cuvântă,
așa cum ne îndoim de pielea și de realitatea acelui pantof
pe care plopii îl folosesc drept călăuză în călătoria lor.
O lume ca o femeie ce nu mai încape de mult
în propriul ei trup,
în propria sa poezie din nopțile senine ale verii –
și unde chiar și nimfele, împodobite cu flori,
se avântă, prin luminișuri, în orgiastice danţuri.
A dori să fii iubit de o femeie atât de mult
încât să se viseze mereu
preschimbată într-o leoaică tânără
ce desenează figura îmblânzitorului ei, pe nisip,
și pe care, după aceea, o mângâie,
evlavioasă. O linge. O spală. O sfințește!
Doar pentru mine, doar pentru câțiva dintre noi,
doar pentru tot mai puțini,
încifrata poveste povestită de fântâni,
de roata și de ghizdul lor pe care stă, adesea,
până târziu – și atât de tristă – câte-o pasăre!,