Fascinat de Mallarmé şi de poezia pură franceză, scriitorul argentinian Julio Cortázar (1914–1984) publică, în 1938, un volum de versuri, Presencia (Prezenţă) pe care îl semnează cu pseudonimul Julio Denis. Cartea, care cuprindea o serie de poeme cu formă fixă, demonstrând fascinaţia autorului pentru sonet, dar şi pentru disciplina formală şi de conţinut în general, apărută într-un tiraj de aproximativ două sute de exemplare, trece, însă, neobservată de critică şi rămâne aproape necunoscută publicului cititor. Cu toate acestea, ea este importantă pentru autor, el însuşi mărturisind acest lucru într-un interviu acordat în 1975, în Mexic, Elenei Poniatowska: „Presencia a reprezentat o mărturie a epocii mele de solitudine absolută, a anilor mei livreşti, ca să-i numesc astfel. Pot spune că de atunci datează majoritatea lecturilor mele, am citit mii de cărţi în acea perioadă de formare. Trăiam ceea ce citeam, nu-mi trăiam viaţa.” Cortázar a continuat să scrie poezie de-a lungul întregii sale activităţi literare, chiar dacă s-a decis târziu să-şi publice textele lirice, iar majoritatea acestora au apărut postum, unele dintre cele mai interesante fiind incluse în volumul intitulat Algunos pameos y otros prosemas (Salvo crepusculo). Sunt mai ales poeme de dragoste, tulburătoare prin atmosfera pe care o evocă şi care aminteşte, pentru un cititor obişnuit cu maniera lui Cortázar de a-şi construi textele, de „magica peregrinare nesfârşită”, despre care vorbea Carlos Fuentes în legătură cu marele roman al lui Cortázar, Şotron. Figurile liricii sale, asemănătoare întrucâtva personajelor de proză, sunt puse într-un context particular, adesea poemele fac referiri la nume sau date precise, ori la ocupaţiile concrete ale oamenilor. În plus, cartea de „pameos” şi „prosemas” constituie şi un indirect comentariu asupra existenţei artistice, la fel cum se întâmpla şi în secţiunea finală din Şotron. Desigur, există mai multe modalităţi pentru a realiza acest lucru, dar Julio Cortázar foloseşte aici ceea ce chiar el numește „o scindare axată pe principiul similitudinii.” Astfel, lirica sa propune un soi de „imagini de gradul al doilea” pe care le instituie, prin limbaj: de exemplu, în Cinci ultime poeme pentru Cris avem reflectarea (ca într-o oglindă) a realităţii textuale din Cinci poeme pentru Cris. Versul devine, în acest fel, curgere muzicală, aproape de improvizaţia de jazz, care îi plăcea atât de mult autorului.
Nocturnă
În noaptea asta am mâinile negre, inima asudată
ca după o luptă purtată până la uitare cu urechelniţele fumului.
Totul a rămas acolo, sticlele, barca,
nu ştiu dacă mă iubeau şi dacă se aşteptau să mă vadă.
În ziarul aruncat pe pat se vorbeşte despre întâlniri diplomatice,
un pahar cu vin roşu la început, l-a învins din fericire în patru seturi.
O pădure foarte înaltă înconjoară această casă din centrul oraşului,
iar eu ştiu, simt că un orb moare chiar acum în apropiere.
Soţia mea tot urcă şi coboară pe o scăriţă
asemenea unui căpitan de vas ce nu se încrede în stele.
E aici o cană cu lapte, alături, hârtii, ora unsprezece noaptea.
Afară e ca şi cum herghelii nesfârşite de cai s-ar apropia
de fereastra pe care-o am în spate.
After such pleasures
În noaptea asta, căutându-ţi gura
într-o altă gură
aproape crezând că-i a ta, căci atât de
orb e râul
ce mă azvârle în femeie şi mă
cufundă între pleoapele ei,
ce tristeţe e să înoţi la sfârşit până la
ţărmurile toropelii
ştiind bine că toropeala e acel
sclav nătâng
ce acceptă şi monede false,
şi le zdrăngăne apoi surâzând.
Să răscumpăr
această durere de Buenos Aires, această
aşteptare fără întreruperi şi fără de speranţă.
Doar în casa mea ce dă spre
port
să încep să te iubesc încă o dată,
încă o dată să te întâlnesc la cafenea
dimineaţa
fără să se fi întâmplat
atâtea lucruri la care acum nu mai putem renunţa.
Şi să nu mai trebuiască să-mi amintesc de această
uitare ce urcă
fără sens, pentru a şterge de pe
şevalet păpuşilele tale
şi care nu-mi mai lasă decât o
fereastră fără de stele.
O scrisoare de dragoste
Tot ceea ce-mi doresc de la tine
e atât de puţin în fond
pentru că, în fond, e totul,
ca un câine ce trece, o colină,
nimicurile astea cotidiene,
spicul şi părul şi două turte,
mireasma trupului tău,
ceea ce spui despre un lucru oarecare,
împreună cu mine sau împotriva mea,
toate astea înseamnă atât de puţin
şi mi le doresc de la tine pentru că te iubesc.
să priveşti dincolo de mine
să mă iubeşti cu violenta nepăsare
a dimineţii, ţipătul
din clipa când mi te dăruieşti să lumineze
chipul unui şef de birou,
iar plăcerea pe care-o inventăm împreună
să fie un alt semn al libertăţii.
De citit în formă interogativă
Ai văzut
ai văzut cu adevărat
zăpada astrele paşii catifelaţi ai brizei
Ai atins
ai atins cu adevărat
farfuria pâinea chipul acestei femei pe care-o iubeşti atât
Ai trăit
asemenea unei lovituri în frunte
clipa gâfâitul căderea fuga
Ai ştiut
cu fiecare por al pielii înţelepte
că ochii tăi mâinile tale sexul tău inima ta blajină
pe toate trebuie să le arunci
să le plângi
trebuie să le inventezi încă o dată
Happy New Year
Uite, nu cer mult,
doar mâna ta, s-o ţin
ca pe-o broscuţă ce doarme atât de liniştită.
Am nevoie să-mi dăruieşti această poartă
ca să intru în lumea ta, acest talisman
de zahăr verde, de cerc fericit.
Nu-mi împrumuţi mâna în noaptea asta
de sfârşit de an de cucuvele răguşite?
Nu poţi, din raţiuni tehnice. Atunci
o urzesc în aer, împletind cu grijă fiecare deget,
piersica mătăsoasă a palmei
şi dosul mâinii, această nouă împărăţie de arbori albaştri.
Astfel o ţin şi o sprijin cu grijă, ca
şi cum de ea ar depinde
mare parte din lumea asta,
succesiunea celor patru anotimpuri,
cântecul cocoşilor, dragostea oamenilor.
Aftermath
Spune-mi de ce încă te mai doresc, de ce numele tău îmi tot revine
asemenea unei securi întoarse către rană într-o atât de amară vizită de la
miezul nopţii,
la marginea unui câmp funerar unde se înmulţesc larvele
bale umede, recalculare interminabilă a tuturor stângăciilor,
spune-mi din acest nimic unde acum te ascunzi, spune-mi
de ce mi-e de ajuns să compun un mecanism elementar de
silabe,
să sap în miezul ceţurilor iniţialele numelui tău
pentru ca singur
să-mi copleşesc speranţa cu o neînsemnată migraţie a degetelor
pe pielea mea
a unei miresme ca aceea de unde creşte muşchiul.
A unei tăceri mai înfocate decât toate nopţile de veghe.
Viitorul
Şi ştiu foarte bine că nu vei fi.
Nu vei fi pe stradă,
în murmurul ce izvorăşte din noapte
din stâlpii de iluminat,
nici în gestul de a alege meniul,
nici în surâsul ce alină
nici în cărţile împrumutate
nici în cuvântul de rămas bun.
Nu vei fi în visele mele,
în destinul dintâi
al cuvintelor mele,
nu vei fi nici într-un număr de telefon
sau în culoarea unei perechi de mănuşi
şi nici într-o bluză.
Mă voi supăra, iubito,
fără să mă supăr pe tine,
şi voi cumpăra bomboane
însă nu pentru tine,
mă voi adăposti pe la colţuri de stradă
pe unde tu nu vei trece,
şi voi rosti cuvinte ce se spun
şi voi mânca ceea ce se mănâncă
şi voi visa lucruri care se visează
şi ştiu prea bine că tu nu vei fi
nici aici înăuntru, în închisoarea
unde încă te regăsesc,
nici afară, în acel râu de străzi
şi de poduri.
Nu vei fi acolo pentru nimic în lume,
nu vei fi nici amintire,
iar când o să mă gândesc la tine
mă voi gândi la un gând
care, în mod obscur,
încearcă să-şi amintească de tine.
Cinci ultime poeme pentru Cris
I. Acum scriu păsări.
Nu le văd venind, nu le aleg,
sunt aici dintr-o dată, asta sunt,
un stol de cuvinte
aşezându-se unul după altul
pe sârmele paginii,
ciripind, ciugulind, ploaie de aripi
iar eu fără nici o fărâmă de pâine ca să le dau, pur şi simplu
lăsându-le să vină. La fel de bine asta ar putea să reprezinte
un copac
şi tot astfel
dragostea.
II. Azi noapte te-am visat
mare preoteasă a lui Sekhmet, zeiţa cu cap de leu.
Ea goală în piatra de porfir,
pielea ta catifelată şi goală.
Ce ofrandă îi aduceai sălbaticei zeităţi
ce se uita dincolo de privirea ta
Către un orizont etern şi implacabil?
Cupa mâinilor tale conţinea
o libaţie secretă, lacrimi,
sânge menstrual, sau saliva ta.
În orice caz nu era spermă
iar visul meu ştie
că ofranda ar fi fost respinsă
cu un lent muget dispreţuitor
ca şi cum zeiţa ar fi aşteptat-o
dintotdeauna.
Apoi, poate, nu mai ştiu,
ghearele sânului tău
copleşindu-te.
III. Nu voi şti niciodată de ce limba ta mi-a intrat în gură
când ne-am despărţit la hotel
după o plimbare amicală prin oraş
şi o ajustare preţioasă a distanţelor.
Am crezut pentru o clipă că-mi dădeai
o întâlnire viitoare,
că deschideai calea spre o ţară a nimănui, vreun interregn
unde să-ţi poţi îngriji delicata iarbă de muşchi.
M-ai sărutat înconjurată de prietene,
Eu – excepţia, monstrul,
iar tu revoltata murmurândă.
Poate voi afla pe cine sărutai,
de cine te despărţeai.
Am fost vicarul fericit al unei singure clipe,
cel care uneori găseşte în saliva sa
gustul trecător de caprifoi
sub cerurile australe.
IV. Aş vrea să fiu Tiresias în noaptea asta
şi într-o lentă aşteptare cu gura deschisă spre cer
să te primesc şi să gem lângă biciurile tale
şi gleznele tale de meduză.
Ştiind că e ceasul
metamorfozei ce se tot repetă,
şi că după ce se va risipi creasta de spumă
te vei deschide plângând,
atât de dulce străpunsă.
Doar pentru a te întoarce apoi
la împărăţia ta trufaşă de falange,
din apropierea pielii, a pulpelor tale umede,
până ne vei smulge împreună şi vom ajunge îmbrăţişaţi
pe nisipurile visului.
Însă nu sunt Tiresias,
şi nici inorogul
ce caută apa în palmele tale
dar găseşte apoi între buzele arse
doar un pumn de sare.
V. Nu te voi plictisi cu alte poeme.
Să zicem că-ţi spun
nori, foarfeci, scoabe, creioane
şi poate, câteodată,
vei zâmbi.
Naufragiaţi pe insulă (Havana, 1967)
Zeul trupurilor
…ia aceste lănci care o să-ţi păzească
domnia mai presus de toate…
(Ovidiu, Metamorfoze, V)
Eşti zeul trupurilor, dai şi răpeşti mierea îmbrăţişării celei mai adânci,
te bucuri la ţipătul nostru, la urcările prevăzătoare în faţa plăcerii
pentru a pluti apoi în tihnă,
meduză la jumătatea visului între apă şi soare.
Dar speri de asemenea
şi la cuvânt, atunci eşti mai de temut,
te ghemuieşti ascunzându-te în spatele fiecărui nume, şi când
se întoarce din împărăţia uitării vreun cuvânt pe care-l rostim
printre sărutări sau lacrimi sau Londre,
o, cel mai amar dintre stăpâni, cum ţintuieşti
lancea ta de infinite spume drept în mijlocul pântecului meu,
şi-mi înfigi unghiile de tortură în gură
Nu pot spune noapte, nu pot spune lacrimă,
nici trimite în vânt porumbiţa numelui său pe acoperişurile din Paris,
ori repeta murmurul său de stup,
nu pot fi în dulcile sale sunete nici vânt şi nici clopot,
căci eşti şi tu aici cu toţi dulăii de pază şi vulturii tăi,
unica realitate a unei atât de mari uitări şi a unui atât de lung timp,
dragostea cu râsul ei de marmură înălţat împotriva cerului,
sexul ei de zenit şi spatele său nocturn.
*
Călătoria fabuloasă
nemişcată în vârtej
părul tău urechile tale
călătoria dureroasă
elicele saltului
bubuitura celui ce se prăbuşeşte
ceafa ta gâtlejul tău
ancora ridicată cu algele ei mlaştina ei
sunetul de corn al vaporului în ceaţă
spatele tău cingătoarea ta
Poem 2
Străpuns de albine
în vântul asediat de pustietate
trăiesc ca o creangă,
şi în mijlocul duşmanilor zâmbitori
mâinile mele ţes legenda,
creează lumea cea minunată,
această pânză întinsă.
La sfârşitul petrecerilor
Şi după ce toată lumea pleca
şi rămâneam doar noi doi
printre pahare goale şi scrumiere murdare,
ce frumos era să ştiu că te aflai
aici ca o apă stătătoare,
singură cu mine la hotarul nopţii,
şi că aveai să dăinuieşti, că eşti mai presus de timp,
erai ceea ce nu se îndepărta
căci o aceeaşi pernă
şi aceeaşi nepăsare
aveau să ne plângă din nou
la deşteptarea într-o nouă zi,
împreună, râzând, nepieptănaţi.
Întotdeauna începea să plouă
Întotdeauna începea să plouă
la mijlocul filmului,
floarea pe care ţi-am adus-o ascundea
un păianjen la pândă printre petale.
Cred că ştiai asta,
dar şi că ai favorizat nenorocirea.
Întotdeauna îmi uitam umbrela
când porneam în căutarea ta,
restaurantul era plin
şi se vorbea de război prin colţuri.
Am fost o notă dintr-un tango
pentru melodia ta indiferentă.
Bolero
Ce vanitate să-mi închipui
că-ţi pot da totul, dragostea şi vorbele de duh,
drumuri, muzică, jucării.
E sigur că lucrurile stau aşa:
îţi dau tot ce-i al meu, evident,
dar tot ce-i al meu nu ţi-e de-ajuns,
aşa cum nici mie nu mi-e de-ajuns să-mi dai
tot ce-i al tău.
Din această cauză nu vom fi niciodată
perechea perfectă, imaginea de carte poştală ilustrată,
dacă nu suntem în stare să acceptăm
că doar în aritmetică
doi vine din unu plus unu.
Aici, doar o bucăţică de hârtie
pe care scrie numai atât:
întotdeauna ai fost oglinda mea,
vreau să spun că pentru a mă vedea, trebuia să te privesc pe tine.
(Armando Romero, Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, Valladolid, Editorial Difácil, 2007)
Prezentare și traduceri de Rodica Grigore