1918. Limba română lua auspiciile
Bucureștiule, văzut de viitorul rege prima oară,
păreai o nouă Romă, latentă, somnoroasă,
titan cu vag profil roman și trup de bivol înecat în ape.
Dincolo de cei ce întreabă ori se-ndoiesc,
de cei predați de bunăvoie timpului,
locuitorii tăi, acei celeres pripiți și vijelioși,
s-au arătat, neîndoielnic, mai bravi în cereri
decât rudeniile intimidate de supuneri,
cu ochi răciți de suferință, și au avut
acel curaj de-a merge înapoi pe fir,
spre a reface din instinct punctul zero-al istoriei,
Alephul unde se poate reîncepe, iar existența se reia,
curată, cu totul înnoită. Fără a lua seama la sceptici,
au aprins fitilul ficțiunii și-al visului, au deschis ochii dragonului,
într-o țară deseori tristă, dar prometeică, timidă și vocală,
deloc lipsită de capcane, umilă cum nelimitată, necoaptă,
pritocită și stând dreaptă, asemeni
unei Rome somnolente, căzută-ntre mlaștini pe gânduri.
Nu ne interesează controversele, au zis ei atunci,
spunem la fel astăzi – a te uni cu ai tăi nu e o
construcție intelectuală, a da chip unei țări
înseamnă a găsi nervurile frunzei, a desena
un fel de-a fi curgător și melodic, un curs de apă-nchegat
între maluri, printre teatre de luptă și jocul puterii,
vijelios și proaspăt, înfiripat, spre unanima uimire,
din emoții taxate drept ridicole. Mare de la început,
în pofida vremii care a rupt apele fluviului în râuri.
La acest unu imponderabil am revenit, la casa primitoare
pe timp de arșiță, unde intrăm spre-a odihni-n răcoare,
doar cu un evantai și umbra. Astfel ai spulberat, cu
odăile tale glorioase, dulcegăria mitului. Cu oase obosite
de drumul istoriei, creștem în tihnă înăuntrul tău, fără-a ne sinchisi
de-ndoială și cutremurul păcătos al minții. Refacem familia
risipită, regăsim o mireasmă, un fel anume de-a mângâia floarea,
de-a numi leacurile, reconstituim mireasma ospățului,
cu toți ai casei strânși în jurul mesei,
sub reînviatul smochin Ruminalis.
Căci fulguiseră lent, pe neștiute, în pustiita grădină romană,
credincioasele mirodenii, pe-același pătrat al solului ca-n vechime.
Țară în formă de inimă, tărâm neatins,
din suflul bucuriei slobozit,
cu grijă-nconjurat de semne de hotar,
adăposteai o nație zgomotoasă și cât
de-nsingurată, fără să știe, între neamuri
pentru care patima și izbânzile tale
nu înseamnă nimic, zgomotul și dezbinarea
ți le auzi doar tu.
Te laud însă ca pe-un arhaic personaj de comedie antică,
tenace performer pe dale de piatră, cu surâsul arhaic încă pe buze.
Fiindcă românii, nu rareori loviți de soartă, dar
retreziți la viață, au fost descriși de călători străini
drept ființe uimitoare, în stare să abandoneze totul,
dar limba nu. „Pentru păstrarea ei sunt în stare de
orice sacrificii”, s-a remarcat. Și învrăjbiții
ei locuitori sunt una, chiar de nu știu, corabie
călăfătuită în privire și navigând în ea, în văzul cosmic
unde postura de român nu-nseamnă vanitate, ci voia
de a fi așa cum simți și cum ai moștenit. Da, cei ce nu
se-atingeau unii de alții erau una, păstrau în chivot
cuvinte sacre, văpaie în opaiț. Rufoși ori eleganți,
purtați de-un fir de cuviincioasă inconștiență,
până la unul, unirea o pritoceau în sine, în gândul
ca o căptușeală de piele-ntoarsă, dat apoi limpede pe față.
Noi, cei de azi, eram acolo și-am privit,
nevoia de ritual, de mistică întemeiere,
se împlinea: augur ascuns în văluri,
limba română lua auspiciile,
desena pe cer dreptunghiul, rama
unde urmau s-apară vulturi.
Raze de lună
Strângi pumnii în bătaia lunii.
Cineva încearcă, încărcat de unelte și
otrăvuri, s-ajungă la tine, urcând
printr-o mașinărie complicată, infinită.
Nici noaptea nu se potolește,
trosnetul sec răzbate-ntruna.
Dar apa din jurul casei e nămoloasă
și caldă, ființe verzi dorm legănate
în valurile ei, incoruptibile.
Sună hazliu, în calm și-n întuneric,
istovitul melc de metal,
călcat cu ambițioasă trudă.
Și-n loc să se apropie de tine, mersul
prin hrubele întortocheate se tot
îndepărtează. Cineva își pierde timpul,
consimte să se lase legat,
să scormonească-n vid
cu ochii sterpi, tocmai acum,
în bătaia nelumească a razelor.
Începe-ți somnul,
nu te va găsi niciodată.
Exercițiul pustiului
Gata cu preasfioasa reverență
de-nduplecat neantul! am strigat
și ne-am șters de miere pe mâini.
Dacă e semn de pustiu, să vină
și să domnească-n toată puterea cuvântului!
Și i-am făcut loc să năvălească după voie,
cu tot cu spațiul său feroce. Ne-am dezvelit
ființa până la flacără, flori plutonice
ne-au irumpt ici și colo pe trup, așteptam
în liniște, înăuntru era Inima, iar noi, obscurii Ei
fideli, credeam în mântuirea prin ardoare.
Acolo unde-i doar lut golaș, măruntele ghirlande
au s-apară ici și colo sub ochii pietrelor,
și-au să indice poarta, de dinainte
știută-n vis, iar prin joncțiunea
dintre lumi, corole vor sui prin succesiuni
de zăcăminte, dinspre fundația de otrăvuri
prefăcute-n fericire de iubirea celor de la suprafață.
Iar abundența fructelor acestei recunoașteri dintre diurni
și subterani va fi nelimitată. Am viețuit mult timp
dezaripați, aproape-n vid, vom spune, fără bunăvoință
ori alt atu decât lumina vorbitoare, și fără hrană, dar
Inima lucra, iar când cuvântul mătură nisipul,
dezvelind tăcerea, a fost așa cum am visat.
Așteptare
Germeni doar ațipiți,
triști, muzicali în întuneric,
de-a valma pe un raft umil,
copți ziua de căldura fără suflet
și, noaptea, pe miriști,
de vântul fără minte,
hoinari pe calul vremii, orbi,
fără glas, neîntrupați încă –
le spun: nu v-am uitat,
sunt Domnul vostru,
dar nu vă pot boteza,
e prea devreme,
fiți fără grijă,
am să v-arăt la timp și lumea:
cât nu vedeți,
nici n-ați pierdut nimic.
Sol natal
Trădându-mi patria sufletului,
devenisem matematician,
să mă confund cu tine prin știință.
Vai, cât mă înșelam,
nu precizia e calea spre tine.
Inutil de tăioasă lama demonstrațiilor,
înnebunitor de încete convoaiele cifrelor,
doar ca să întrezăresc o clipă
rubiniul inimii tale.
Tot din propria-mi trădare,
m-am făcut explorator.
Am revenit târziu din deșert
cu o dungă de nisip
la colțul ochilor înverziți,
doar să descopăr,
după atâta mers,
cât îți semănam,
deși uitasem tot ce-am văzut.
Gândul la tine mă transformase,
luptam ca străvechii ostași
cu proviziile-agățate-n copaci,
să fie victorioși ori să piară –
aidoma lor, nu mai aflam cale
de-ntoarcere din acest curs
și m-am trezit, eu, desțăratul,
că-s făurit din punctiforma
bogăție a solului natal.
Banchet
Azi am băut
pentru cupa fărâmată,
am cinstit vinul scurs în pământ.
Fără împotrivire, senin –
fiindcă știam: tăinuisem cândva
numele păcii, la poalele
muntelui încremenit.
De aceea-ndur acum
să fiu fântână ziua,
la cheremul setoșilor.
În agonie, zâmbesc lumii și soarelui.
Iar noaptea, în adăpost, visez
deplinătatea puterilor.
Nod
Toată gingășia și răsfățul acestei lumi
n-au putut-o reține aici pe zmeoaică,
soarele judecății lucise. Înainte să piară,
apucă totuși s-arate cu degetul
spre-ascunzătoarea comorii.
O cucuvea se prelinse pe lângă etajul 66
al zigguratului unde tocmai lupta pentru viață
și strigă, privind țintă. În clipa aceea
iazma se duse, cu ochi disperați.
În urmă-i rămaseră vii
doar scenele spălatului lânii în cazane uriașe,
iar în ogradă, o ceată de animale sălbăticite,
pe care nimeni nu le mai putea struni.
Casa pustie, în curs de dispariție, degeaba aștepta.
Lăsă multe lucruri neexplicate.
Copilul ei bestial, feroce, prăbușit alături, nu pricepea
nimic din cele petrecute: în interiorul fortăreței lor
fusese perfecțiunea însăși, dar, iată,
moartea venise dinafară cu toate drepturile,
și retezase nodul, fără protocol.
Eliberare tăcută
E magic văzul,
dar credem
în cei ajunși
dincolo de el,
într-un ochi închis,
unde-și ating apogeul,
înfloresc și nu le pasă
că și-au îngropat
și vlaga și noblețea
în vid, subpământeanul
aer. Ei sunt acum
o sferă văzătoare,
o bură de miere-n ușoară
așternere pe genele
pașnice ale prizonierului
adormit, ca pe o pajiște,
în temnița cu gratii
subțiate, albite încet –
firave petale de cicoare
ale tăcutei, frățeștii eliberări.