Un roman care să-i facă pe Nichifor Crainic, Silviu Brucan, Ulrike Meinhof (jumătatea omonimă a grupului terorist Baader-Meinhof, care a îngrozit Germania în anii ’70 ai secolului XX), o radicalizată care se autodetonează, în numele islamului, într-un mall bucureștean, crengi, e drept, îndepărtate, ale aceluiași arbore genealogic, pare, la prima vedere, o idee un pic fantezistă și exagerată, chiar și pentru un produs de ficțiune pură. Dar, dacă ne reamintim că Charb, Cabu Wolinski, Maris, Honoré și-au petrecut ultimele clipe de viață polemizând în redacție pe seama lipsei de realism a romanului lui Michel Houellebecq, Soumission, pe care îl citiseră toți și care urma să fie lansat chiar în cursul acelei fatidice zile de 7 ianuarie 2015, dar care, până spre orele prânzului, le părea multora o distopie îndepărtată, la limita absurdului, poate că ar trebui să fim mai precauți când vine vorba despre raportul dintre imaginar și realitate.
Detonarea, cel mai recent roman al lui Dan Stanca, debutează cu un prolog în stil hollywoodian, deloc original pentru cine a văzut filmul lui Atom Egoyan, Chloe, un remake, după un film franțuzesc din anul 2003, Nathalie…, în care Fanny Ardant angajează o prostituată, interpretată de Emmanuelle Béart, să-i seducă soțul, jucat de Gérard Depardieu, pe care îl bănuiește de infidelitate. Or aceasta se mulțumește să-i livreze soției disperate povești erotice de toți banii, fără ca în realitate să aibă vreo legătură nepotrivită cu presupusa victimă a abilităților sale profesionale. Cum filmul (mai ales în versiunea americană în care soția e interpretată de Juliane Moore, soțul de Liam Neeson, iar seducătoarea de profesie de Amanda Seyfried) a rulat și pe ecranele din România, acest prolog este, mai degrabă, un gest de captatio benevolentiae a unui anumit tip de potențial cumpărător al cărții, aș zice, cam ostentativ, lipsit de orice originalitate. Mi se pare destul de riscant, mai cu seamă că episodul nu are vreo miză semnificativă în conținutul cărții. Mai ales că spre final, tot ca în thriller-ele de la Hollywood, autorul leagă acțiunea, reproducând integral fragmentul în exact aceeași formulare.
Dincolo de acest intermezzo hollywoodian de care autorul ar fi putut să se dispenseze fără pagube semnificative pentru arhitectura și robustețea cărții, romanul este mai mult decât interesant și de mare coerență interioară. Practic, este o istorie a României de la începutul secolului XX, până în zilele noastre, văzută din perspectiva destinului a patru generații diferite ale aceleiași familii. Niciun destin nu seamănă cu celălalt, opțiunile ideologice și stilul de viață se modifică radical de la o generație la alta. Cu toate că părinții își iubesc copiii și încearcă să-i crească în spiritul valorilor care le călăuzesc existența, ajunși la maturitate aceștia nu doar că le ignoră, dar îmbrățișează cauze diametral opuse. Dan Stanca este un maestru în a descrie relațiile cotidiene dintre membrii unei familii în perioade temporale distincte și prin aceasta să pună în evidență natural, deloc tezist, felul în care fiecare nouă generație ajunge să se îndepărteze de la idealurile de viață ale celei care a precedat-o, în pofida dragostei firești care le leagă.
Străbunicul, Marin Bolborocea, care și-a schimbat oficial numele în Nichifor Bianu, după modelul mentorului său Nichifor Crainic, care, la rândul său își luase un nume de împrumut, este un reprezentant tipic al generației interbelice. Ajuns sub aripa protectoare a lui Nichifor Crainic, se însoară cu o nepoată (mai depărtată) a acestuia, iar gândiristul îi este și naș de cununie. Toată existența sa a fost marcată de valorile dreptei (extreme), gândirismul, cu cele bune și cele rele fiind cel care i-a călăuzit pașii în viață. Bunicul, Emilian Bianu, fiul lui Nichifor Bianu, ajunge, printr-un concurs de împrejurări, protejatul lui Silviu Brucan și devine angajat al cotidianului Scânteia în anii de maximă teroare comunistă de după abdicarea Regelui Mihai I. La fel ca și tatăl său, crede sincer în noile idealuri, cele care au băgat în închisoare mai toată elita care împărtășea modul de gândire al bătrânului, îl privește cu toată admirația profesională pe Silviu Brucan și se însoară cu o nepoată a soției acestuia. Și pentru ca firele destinului să se încurce cu totul, naș de cununie le-a fost Eleonora Sămărghițan, sora preotului care a fost ultima gazdă a lui Nichifor Crainic înainte de arestarea sa. Tatăl, Alexandru Bianu, fiul lui Emilian Bianu, întrupează un personaj tipic pentru a doua jumătate a secolului XX. În contrast cu tatăl său, jurnalist la Scânteia și admirator necondiționat al lui Silviu Brucan, fiul nu pregetă să fugă din țară și să se angajeze la postul de radio Europa liberă. Se stabilește la München și se căsătorește cu Helga Meinhof, fiica celebrei teroriste Ulrike Meinhof, iar după căderea comunismului și declinul firesc al legendarului post de radio, se întoarce în România. După o vreme este părăsit de soție, care se stabilește definitiv în Germania. Fiica, Andreea Bianu-Meinhof, rămâne în România după repatrierea intempestivă a mamei sale, dar la un moment dat pleacă să o viziteze, cade sub vraja lui Jean Hani, un filosof, specializat în ezoterism și istoria religiilor, ajuns în postura unui fel de guru, noul companion de viață al mamei sale, se radicalizează în spiritul islamului și urmează deznodământul previzibil, enunțat, de fapt, chiar din prologul cărții: detonarea, într-un mall din București (glumind puțin, tot e bine că autorul nu precizează în care anume).
Relatate sumar, așa cum am făcut-o eu aici, toate aceste destine care se resping violent ca niște magneți de aceeași polaritate par puțin credibile și cumva „emblematice” la modul „didacticist”, mai ales că fiecare dintre ele este direct influențat de câte un reper al timpului respectiv. Nichifor Crainic pentru interbelicul tumultos, marcat de ascensiunea Gărzii de Fier și a extremei drepte. Silviu Brucan pentru anii de început ai comunismului. Noël Bernard pentru anii de glorie ai postului de radio Europa liberă și Jean Hani pentru vremea noastră (despre care se spune că este cel care a făcut sinteza între studiile lui Guénon și creștinismul contemporan). Dar la nivelul fiecărei epoci de care aparține, cu succesiunea ei de evenimente și de idei, fiecare dintre acești maeștri are rolul de a încărca de sens, aerul timpului, de a da coerență lumii haotice și repere de orientare solide în vârtejul evenimentelor.
Dan Stanca este prozator, nu eseist. El descrie comportamente și reacții umane fără să analizeze, să emită judecăți și să avanseze învățăminte și soluții. La nivelul romanului, vocea narativă îi aparține cuiva care scrutează dintr-un helicopter vremurile, oamenii, întâmplările și relatează cât mai obiectiv ceea ce observă, fără să se amestece în jocurile destinului sau să emită judecăți morale. Iar ceea ce observă este că există forțe ale destinului care împing viețile oamenilor într-o direcție sau alta, aproape fără voia și fără implicarea lor. Hazardul și necesitatea se combină după reguli numai de ele știute pentru a da sens destinelor și a lumina post-factum traiectul unor existențe. Într-un fel sau altul, toate personajele din generații diferite care compun romanul lui Dan Stanca, au avut destine împlinite. Dar niciodată nu au fost ele stăpânele acestor destine. Rosturile lor în viață le-au fost scrise, nu a stat în puterea lor să le modifice, forțe mai puternice decât ele le-au îndrumat pașii în direcții antagonice de la o generație la alta. În fața destinului, oamenii lui Dan Stanca au o slăbiciune neo-pascaliană, toți sunt ca niște trestii aflate în bătaia vântului, îndoindu-se într-o parte sau alta, în funcție de specificul vremurilor pe care le străbat. La capătul lecturii, mi-au venit pregnant în minte niște vorbe pe care le-am auzit din gura lui Alexandru Paleologu. Rememorându-și nenumăratele episoade ale aproape neverosimilei sale vieți (a fost mason, ortodox, catolic și iar ortodox, deghizat sub o identitate falsă pentru a scăpa de iminenta arestare, deținut în închisorile comuniste și informator al Securității etc.), acesta a constatat în final că toate acestea au fost scrise în destinul său și au venit fără voia și fără decizia sa. Iar concluzia sa a fost: „eu am dovada clară, indubitabilă, a existenței providenței și râd foarte tare când cineva vorbește despre coincidență sau despre hazard”.
Nu trebuie să fii, precum Dan Stanca, un împătimit cititor al studiilor lui René Guénon pentru ca, după fiecare roman al acestui prolific și foarte valoros autor, să rămâi în minte cu o mulțime de întrebări. Aproape fiecare nouă carte a sa reia, dintr-o altă perspectivă fictivă, nesfârșita dispută dintre material și spiritual. Este domeniul său, proprietatea privată în proza românească a ultimelor decenii, brand-ul inconfundabil al romancierului Dan Stanca. Indiferent de cadrul acțiunii lor și de statutul social al personajelor, romanele sale au la bază același tablou realist, din stricta actualitate, descris de cele mai multe ori cu simplitate și claritate publicistică, în care se produce o fisură menită să trimită lucrurile în supranatural într-o ordine a lucrurilor la limita ermetismului, dar care, paradoxal, este în măsură să acorde mult mai multă substanță și coerență situațiilor respective decât realismul lor cotidian.
Dificil de încadrat în tabloul literaturii române de după căderea regimului comunist, Dan Stanca este unul dintre prozatorii față de care critica literară are încă multe restanțe.
Dan Stanca, Detonarea, Polirom, Iași, 2018, 252 pag.