MOARTEA CA PERFORMANCE

Capodopera unui filosof a fost uneori, în istorie, însăși moartea lui. Scrisul a devenit un act secund pentru cei care au ales să moară în numele unei idei. Moartea ca operă filosofică, așadar, sau desăvârșire a operei filosofice. Moartea-performance, sacrificiu suprem pe scena vieții. Moartea ce torturează trupul întru triumful spiritului. Moartea filosofului-martir. Într-o lume în care martirajul nu este neapărat specialitatea gânditorilor… Atâția oameni au murit, de-a lungul secolelor, susținând o cauză (o religie, un ideal). Din fericire, de puține ori au ajuns uciși filosofii pentru ceea ce gândesc, deși proiectul lor existențial, modelarea sinelui, include în ultimă instanță și perspectiva morții personale în chip de reprezentație în fața unui public.

Ideile tocmai notate nu-mi aparțin. Și ar fi trebuit să le păstrez pentru finalul cronicii. Însă m-am dezobișnuit demult să fac lucrurile logic. Poate am avut o reacție inconștientă la structura cristalină a volumului pe care vreau astăzi să vi-l povestesc. V-ați închipuit vreodată cum e să povestești o carte de filosofie? Nu încercați cu Wittgenstein! Sunt totuși opere ce pot fi povestite. Iar A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor¹, de Costică Brădățan, este negreșit una dintre ele.

Mai întârzii foarte puțin cu povestea. Pentru că vreau să vă spun în prealabil câte ceva despre autor. Foarte cunoscut în lumea anglo-saxonă, profesor la Texas Tech University, SUA, și profesor onorific la Universitatea Queensland, Australia (în trecut a colaborat cu mai multe universități din America de Nord, Europa și Asia), dar aproape neglijat, abnegat la noi. Firește, nicio surpriză. Eu însămi, deși îi știu numele și notorietatea de niște ani, nu i-am căutat cărțile (i-au apărut două în românește și două în limba engleză, dintre care a doua este cea comentată acum de mine. A treia, în curs de apariție la Harvard University Press). Așadar, n-o să arunc cu piatra. În schimb, îndemn la lectura volumului A muri pentru o idee, dacă sunteți curioși să aflați ce mai înseamnă să fii filosof în secolul XXI.

Înainte de orice, mă bucur că o astfel de carte a fost scrisă. Am citit-o cu plăcerea cu care devorez în ultimii ani romanele. E o construcție viguroasă, căreia nu-i pot reproșa nici o fisură, nimic. E precum o casă nouă, abia dată în folosință, fără nicio stricăciune. Și în care se mută o familie mică, dar nobilă, de filosofi-martiri: Socrate, Hypatia, Thomas Morus, Giordano Bruno și Jan Patočka, fiecare în camera lui, fiecare cu filosofia lui, fiecare cu moartea lui. Pe la care mai trec, în vizită, Montaigne, Simone Weil, Mahatma Gandhi și Boethius. O Introducere, cinci capitole (Filosofia ca modelare a sinelui, Primul chip, Filosofia încarnată, Al doilea chip, Cum devine un filosof martir) și un strălucit și ingenios Post-scriptum: A muri râzând.

Povestea este următoarea. A muri pentru o idee privește moartea care nu neagă viața, ci o sporește. Moartea care înțelege diferit viața și îi spune și ei cum. Moartea care dă un plus de valoare existenței umane. Căci pentru a avea sens, „viața are nevoie de moarte”. Cu atât mai mult viețile filosofilor, proiecte ale modelării de sine. Gânditorul se reinventează neîncetat și se luptă neîncetat cu el însuși. Este mereu sfâșiat între eul trecut și cel prezent, între neajunsul de ieri și pasiunea de azi. Întrucât filosofia ca artă de a trăi vizează „practici ale sinelui”, experiențe și transformări. A face din filosofie artă presupune o convertire, în urma căreia omul iese reînnoit (ceea ce nu înseamnă, în opinia lui Brădățan, că devine un om nou, ci doar unul în mai multe straturi, cu mai multe chipuri). Apoi, a te cunoaște pe tine însuți, o căutare permanentă a gânditorului, implică și a-ți explora limitele, a te oglindi în propriul abis, după o formulă a lui Nietzsche. Însă la demnitatea de a trăi nici nu se poate ajunge altfel.

Concret, volumul se concentrează pe cinci filosofi care au murit de dragul filosofiei lor: Socrate, în 399 a.Ch., bând cucută, după condamnarea la moarte decisă de tribunalul atenian; Hypatia, în 415 p.Ch., filosoafă păgână din Alexandria, sfâșiată la propriu de o mulțime furioasă de creștini; Sir Thomas Morus, în 1535, găsit vinovat de „înaltă trădare”, a fost decapitat în Turnul Londrei; Giordano Bruno, 1600, condamnat la moarte de Inchiziție, a ars pe rug la Roma; 1977, Jan Patočka, fenomenolog ceh, a făcut un atac de apoplexie în urma celor unsprezece ore de interogatoriu și tortură. Cei cinci împart credința că filosofia este arta de a trăi, ca atare ea poate deveni lesne și arta de a muri. În situații extreme, filosofia presupune sacrificiul cărnii în numele convingerilor. Intră în joc trupul și reprezentația.

Toți filosofii se gândesc și discută despre moarte. Primul chip al morții acesta este: absența ei concretă, prezența ei teoretică. Moartea ca „subiect de discuție”, moartea abstractă. O definiție veche a filosofiei îndeamnă la „a învăța să mori”, adică a trăi fără frică și fără umilință înainte ca moartea să vină; mai mult decât a fi conștient de moarte, a o îmblânzi, a o face să fie mai puțin neprevăzută. Cu filosoful moartea e încă mai exigentă, cerându-i o „întrupare” a proiectului său existențial. Trupul gânditorului ajunge curând să fie strivit între primul și al doilea chip al morții, între abstract și concret.

Altfel spus, morțile potrivite filosofilor sunt morțile filosofilor-martiri. O culme, ca atare dificil de atins. Sunt morțile care pretind trupului să se supună gândului până la capăt, cu orice preț. Sunt morțile care transformă trupul brusc într-o alteritate, în ceva ce se împotrivește spiritului, căci instinctul de conservare, activat, respinge sacrificiul. Dar carnea se face filosofie când devine capabilă să-și depășească întruparea. Câtorva gânditori, care au ales să-și pună în joc trupul pentru izbânda spiritului, pentru că nu au putut altfel, pentru că nu și-au putut contesta tocmai ei filosofia, pentru că au fost prea mândri ca să se supună vreunei alte autorități în afara gândirii proprii, pentru că au realizat că filosofia e totuna cu autorul ei, programul existențial le-a ieșit, până la perfecțiune.

Moartea reclamă o dovadă că ideea e mai presus de carne. Pentru demonstrație, moartea caută gânditorul la tribunal, în celula închisorii, în camera de tortură. Urmează reprezentația, actul performativ, rolul filosofului interpretat pe scena publică. Pentru a desăvârși „proiectul modelării de sine” e nevoie nu doar să fie sacrificat trupul, ci deopotrivă să se facă din moartea lui ceva cu adâncă semnificație, un martiriu. Socrate se impune prin autocontrol, este „regizorul” propriei morți. Hypatia tace. Morus urcă pe eșafod ca un „comic popular”, face glume înaintea decapitării. Giordano Bruno se revoltă o dată urcat pe rug și înjură îngrozitor în timp ce arde. Iar de aici începe misiunea povestitorului, cel care lasă posterității moartea martirului-filosof. În fond, ea nici n-ar fi, dacă nu s-ar povesti.

Ce discurs frumos, ce uluitoare povești au strălucit în cele cinci capitole ale volumului lui Brădățan! Voi chiar ați crezut, asemenea mie, că filosoful a fost vreodată ucis pentru gândirea sa, pentru forța ori incomoditatea filosofiei proprii? Aiurea. Filosofii aceștia au avut doar norocul să moară în numele unei idei. Au fost aleși la întâmplare, însă s-a potrivit socoteala lor cu cea a autorităților. Cazuri fericite. Altminteri n-ar fi ieșit nicio capodoperă din proiectul lor etern de sculptare de sine. Filosofii aceștia, priviți din perspectiva asupritorului, a celui care a condamnat la moarte, nu au fost decât victime, vânate pentru carnea lor (pentru că uneori e nevoie de țapi ispășitori și atunci selectezi dintre cei lipsiți de putere, prostituate, cerșetori, filosofi, nebuni, marginali, în general).

Din fericire, țapul ispășitor se poate transforma pentru omenire într-o „figură fondatoare”. O moarte-sacrificiu te preschimbă câteodată într-un personaj important, iar comunitățile vor modele. Singura diferență ar fi că „filosofii mor râzând”. Realizând ironia (faptul că au fost aleși întrucât autoritățile aveau nevoie de o victimă), gânditorii râd de ei înșiși, de farsa universală și de rolul în care au fost distribuiți. „Suprema mascaradă filosofică” devine, în clipa morții, să arate că au jucat tot timpul, că nu s-au lăsat păcăliți nicio clipă. E singura demnitate care îi salvează în fața comediei existențiale, a șaradei divine.