Două comentarii despre volumul Scurtă istorie. Panorama alternativă asupra literaturii române de Mihai Zamfir
(vezi și FLORIN TOMA: STIL ŞI BUNĂ PURTARE CU LITERATURA)
Volumul al doilea al Scurtei istorii. Panorama alternativă a literaturii române îndreptățește pe deplin așteptarea și interesul cititorilor care au parcurs prima parte a tratatului. În fond, rezultatul dificilei întreprinderi de a da o nouă Istorie a literaturii române. În epoca cercetărilor de echipă, a lucrărilor colective, de un solid calibru al forțelor reunite, rîvna individuală a unui cercetător al Istoriei – în totalitatea ei – pare azi de neconceput. Profesorul Mihai Zamfir, autor al unor contribuții fundamentale în direcția stilisticii literare și a hermeneuticii, scrie însă, deloc „scurtă”, o Istorie a literaturii române în coordonatele ei esențiale. După ce primul volum s-a bucurat de o reeditare și de o revizuire a ediției, iată cel de-al doilea tom, conținînd promisiunea unei adevărate revelații de perspectivă: „marca autorului”, ca să-i împrumutăm formula. Așa cum arătam la timpul apariției primei părți, insolitul acestei extraordinare încercări sintetizatoare este dat de coerența perfectă și de întîlnirea cîtorva trasee hermeneutice. Pe de o parte, autorul țintește acea claritate succintă a revelației formale, a „desenului din covor”: visul oricărui interpret. Aici, pe lîngă hermeneut, un stilistician care a găsit „formula stilistică”, marca auctorială, nucleară, ADN-ul operei unui scriitor. Deloc simplă, această interogație implică totalitatea determinantelor unei opere, plecînd de la context și ajungînd la semnătura inextricabilă a unei personalități, a unei maniere, uneori fără voia autorului, ținînd, așadar, de partea obscură a determinărilor abisale, a reminiscențelor, a inconștientului creator. Mihai Zamfir are vocația acestor descoperiri, și, drept urmare, misiunea numirii lor adecvate și memorabile. O „istorie stilistică”, așa cum se definește editorial, dar în același timp o panoramă care „ridică hărți” (cum ar fi spus Ion Barbu), scrutînd de la o anumită înălțime fenomenele modale și timbrul acestor voci individuale, care la prima vedere par să împartă, coalescent, modalități generice, tropisme, turbioane ale curentelor literare. Pe de altă parte, istoricul literar are în fața o epocă, Interbelicul, 25 de ani de grație, în care se produce miracolul apariției inexplicabile a unor forțe creatoare fără precedent. Este o privire asociativă, necesară tabloului de fundal, care leagă între ele sau le așază în opoziția cuvenită manifestări ale modernității și ale tradiționalismului, ale inovației, le analizează „în oglindă” cu altele, similare, din literaturile europene. Am folosit anume sintagma cu care Mihai Zamfir definește metoda călinesciană din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, acel frapant relief dat de comparația continuă, pe care narațiunea critică o practică în toate sensurile: unul manifest, care trimite la un etalon generic sau stilistic, la autori diverși din literatura universală, altul discret, care nu scapă autorului Panoramei – comparația subiacentă între discursul Istoriei călinesciene, o ficțiune narativă de geniu, și toate celelalte discursuri literare, din exemplele citate. De altfel, modelul absolut al Scurtei Istorii este opera de căpătîi a lui G. Călinescu, inegalabila Istorie, capodoperă în sine, pe care autorul nu se sfiește să o vadă susținută de cea mai autentică ficțiune („semi-invenții de prozator”), rezultînd sau fiind probată și de „relația cu totul specială stabilită între Călinescu și personajele sale – autorii”. La rîndul ei, Istoria… este „o genială replică croceană, un fel de estetică istorică globală aplicată literaturii române, scrisă cu o artă a prozei demnă de aceea a lui Croce. Ea reprezintă cea mai reușită traducere în act a influenței discrete și subterane pe care filozoful estetician din Napoli a exercitat-o asupra operei lui G. Călinescu”.
Scriind, cu admirație nedisimulată, despre personalitățile celei mai faste perioade a literaturii române, Mihai Zamfir le compune tablouri esențiale. Inteligența și sensibilitatea „acustică” a percepției stilistice ale autorului sînt fără greș. Există, în fiecare studiu, promisiunea implicită că vom afla „cifrul” literaturii acelui autor, acel mod deopotrivă ascuns al marii arte, care se vede explicată, expusă, într-un mod „abstractor” și totodată plin de substanță. Fie că este vorba despre marea poezie, sau despre „alți poeți” (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, B. Fundoianu, Ion Vinea, V. Voiculescu, Ion Pillat, George Topîrceanu etc.), în toate capitolele găsim nucleul generativ, cîteodată ținînd de prozodie, altă dată de lexic, de natura metaforei sau de modificarea discursului poetic, de multe ori de o schimbare (chiar radicală) în interiorul metabolic al poeziei aceluiași artist care se transformă, sau, paradoxal, devine „el însuși” (precum Lucian Blaga, începînd cu volumul În marea trecere, din 1924, ca în formula lui Marin Mincu despre „blagianizarea”, îmblînzirea și aproprierea organică a expresionismului). Interesează mai presus de toate raporturile acestor poeți cu tonalitatea și arta poeziei în epocă, de aceea sînt înregistrate cu precădere modificările discursului poetic românesc, grație unuia sau altuia dintre artiști. De pildă, inclasabilul B. Fundoianu, „pendulînd continuu” între „metaforismul îndrăzneț și exprimarea intenționat prozaică”, amprenta sa în volumul Priveliști, a „modificat astfel radical discursul poetic” din preajma Primului Război Mondial. „Noutatea absolută” a poeziei scrise de poetul-filosof este însă „o descoperire a ultimilor ani”. Amprenta stilistică a unui George Topîrceanu rezidă în combinația neologismului și practicarea acelei „supradeterminări stilistice” prin care Riffaterre numea referirea la un model absent, în cazul de față o intertextualitate specifică, prezentă în parodie: „Cele mai interesante strofe provin astfel dintr-un hipotext absent, dar dominant, la care se face referire continuă și implicită, și în absența căruia versurile în cauză nu pot fi descifrate.” Se nasc, astfel, ca ecou al textului absent, „antibalada” cu aer bufon, sau contrastul comic dintre registrul „înalt” al rapsodiei și „lumea miniaturală proprie lui Topîrceanu”. Altfel spus, „descoperirea virtuților inepuizabile ale amalgamării registrelor lingvistice și vocația de a compune o poezie «în ecou», parodică în sens înalt, cu referire continuă la un text absent – iată specificul lui Topîrceanu”. Ion Pillat reprezintă paradoxul opțiunii pentru clasicism, în siajul artei lui Vasile Alecsandri, la un poet extraordinar de ancorat în prezentul și modernitatea poeziei europene, pe care o cunoștea ca nimeni altul, din care a tradus și pe marginea căreia a scris – despre cele mai recente tendințe. Deși, scrie profesorul Mihai Zamfir, întreținea o corespondență susținută cu Saint-John Perse, Rainer Maria Rilke, Valéry Larbaud, și a făcut cunoscuți publicului român pe Robert Frost, T. S. Elliot ori Carl Sandburg, „a ales, în deplină cunoștință de cauză, o cu totul altă formulă poetică”. Aceasta a însemnat, pentru acest „Lord Tennyson local”, varianta clasicizantă a sonetului, sonetul „ușor amplificat”, poezia de patru strofe cu „amplul alexandrin românesc”, „marca poetică Pillat”. Autorul vede aici un „continuum poetic”, într-o „stilistică profundă”, de o natură în același timp „familiară și stranie” pentru contextul poeziei românești care „descoperise cu încîntare”, după Primul Război Mondial, „modernismul de ultimă oră și febricita la ideea europenizării”. La Ion Vinea, „importante rămîn doar modificările aduse codului poetic ce fusese valabil în poezia românească pînă la pragul anului 1915. Renunțarea ostentativă la prozodia clasică: versuri fără ritm perceptibil, cu durate imprevizibile, de la 5 la 16 silabe, într-o ordine absolut aleatorie […]”.
Un „pact critic” fără cusur, finalitate a actului interpretativ, găsirea „codului” fiecărei opere, descoperirea genului proxim și a diferențelor specifice – acestea sînt caracteristicile Scurtei istorii… Are autorul însuși o schemă a sa, recognoscibilă? De aici începe, ca un diagnostician. Are, în egală măsură, pasiunea așezării sensului în cronologia operei, a descoperirii semnificațiilor cauzale ale succesiunii, ale timpului creației (cum o făcuse de atîtea ori, vorbind, de pildă, despre Alexandru Macedonski și linia care împarte creația sa în două „vieți”, dinainte și după Eminescu, despre creația lui Liviu Rebreanu, în contratimpul manifestării stilistice, dintre nuvela de două tipuri și romanul de două tipuri), aici despre organicitatea stătătoare în timp a creației lui Lucian Blaga, dar și despre revelația covîrșitoare a postumelor, despre cele „două”, stilistic vorbind, Hortensia Papadat-Bengescu, înainte și după întîlnirea modelatoare cu cei doi maeștri, G. Ibrăileanu și E. Lovinescu etc.
Autor, printre numeroase alte contribuții, al unui studiu antologic despre „noua stilistică a romanului la 1920”, din Cealaltă față a prozei, Mihai Zamfir dă măsura excepționalei sale calități de interpret în fața literaturii interbelice, a marii poezii și a romanului. Vom spune, despre aceste capitole – pentru a nu răpi plăcerea cititorului – că ating arta la care și autorul visează, contemplînd scrisul călinescian. Viziunea despre Ion, personajul rebrenian, este de-a dreptul grandioasă. Aici, Mihai Zamfir se apropie de model într-un mod memorabil.