De multă vreme, Muzeul de Artă din Ploieşti este înfrăţit (adică e fratele mai mare!) cu GALERIA EKA & MOOR din Madrid. De-a lungul anilor, un adevărat trafic de sentimente şi emoţii s-a desfăşurat cu regularitate între cele două instituţii de artă, sau, altfel spus, între Ploieşti şi Madrid, două oraşe aflate la doar 3.323,6 km rutieri ce pot fi parcurşi – ne-am interesat – în 32 de ore şi 50 de minute.
Galeria de artă Eka & Moor este situată în centrul Madridului şi reprezintă un autentic centru de atracție pentru iubitorii de artă contemporană din Spania. Proiectele artistice ale GALERIEI EKA & MOOR abordează domenii precum pictură, sculptură, grafică sau gravură, fără a uita fotografia. Traiectoria galeriei, în pofida faptului că este populată de tineri, nu doar că prezintă în mod intensiv expoziții interesante, dar lucrările artiştilor sunt expuse în galerii celebre din lume. Sau participă la târguri internaționale, precum Estampa din Madrid, Jardín de Arte en Valencia, Târgul de artă de la Hamburg, Parcul de artă Parallax din Londra, Faim din Madrid, Arteando în Irun (Ţara Bascilor), Lineart Ghent Belgia, Art Market Budapesta 2013, Târgul de artă Miami River (2013), AA Fair Singapore (2014), Târgul de Artă Affordable Stockholm (2015), Târgul de Artă Affordable Milano (2016), Craciun Almoneda (2015 şi 2016), Premier Art Fair Hong Kong (2017), JustMad Madrid (2017), Almoneda Madrid (2018). De asemenea, printre realizările remarcabile ale galeriei, se numără, de-a lungul vremii, expoziţii magistrale cu opere ale unor artiști importanți ai sec. XX-XXI, cum ar fi Miró, Tápies, Manolo Valdes, Jaume Plensa, Saura, Kiki Smith, Andy Warhol, Tsuguharu Fujita, Jafar Kaki etc.
La Ploieşti expun 29 de artişti (Alfredo Sarandeses Lizarazu, Ana Muñoz, Aquafonia-Toñi Lopez, Carmezim, Carolin Beyer, Consuelo Aranda, Erika Nolte, Follente, Francisco Arroyo, Ghislaine Sablayrolles_Vgas, Inma Pascual, Javier de Mota, Jean Maríe Egea, José Dominguez, Josep Garcia Marsal, Leopoldo Cervera, Liliana Bos, Manuela Castro, Maria Fernández, María Luisa Valero, Mendo, Nica Concilio, Pau Sintes, Paulino L. Tardón, Pepe Rodríguez, Pilar Sagarra, Pilar Viviente, Tomé, Vicente Heca). Plus doi artişti invitaţi: Eduardo Díez, Florian Ștefan. Stilurile lucrărilor lor variază de la hiperrealism la abstract, trecând prin onirism, fauvism, cubism sau impresionism (toate, bineînţeles, cu prefixul post-!). Avem de-a face, mai sugestiv spus, cu un carnaval de forme, idei, stiluri, culori şi emoţii.
O menţiune în plus ar merita, cred, artistul Eduardo Díez, ale cărui lucrări au răgazul şi spaţiul (există o „cameră Eduardo Díez”) de a fi analizate mai pe-ndelete, spre a descoperi graniţa dintre genuin şi manieră. Cum ar veni, într-o perspectivă – ne permitem să recurgem la un joc de cuvinte – díezgetică, am putea socoti că marinele şi peisajele lui Eduardo sunt într-o mişcare continuă, într-o mobilitate perpetuă. Ele conţin în ele, acolo, după stratul de vopsea, ascunşi precum luna romanticilor, după nori purpurii, germenii unei dinamici neostoite, ca o naraţiune fără sfârşit. Fiecare tablou epicizează ceva: o stare, o amintire, un gând, o clipă din petrecerea în lume, un fior de iubire sau o stază nostalgică. Sigur că policromia lui, uneori prea manifestă, ca şi pustiul din peisajele sale, ne pot da impresia că ele sublimează poate un sentiment grav al singurătăţii sau, cine ştie, poate totuşi, aşa cum lumina se ghiceşte în spatele norilor învolburaţi, o speranţă ascunsă, aşteptată. Însă aceste bemoluri rătăcite într-o simfonie coerentă au totuşi calitatea de a se efasa singure. Se contrag în impresia unei muzicalităţi subliminale particulare, cu sonorităţi din Cantos de España (acele fabuloase 5 piese pentru pian de Albéniz), dar şi din inconfundabilul El Amor brujo al lui Manuel de Falla.
Oricum, însă Eduardo Díez e unul dintre purtătorii de perspectivă ai acestei expoziţii, în care prevalează cunoscutul „El Sentimiento de la vida española”. Iar, dacă, din necesităţi taxonomice (c-aşa-i iubitorul român de artă, simte că e musai să-şi ordoneze în rubrici chiar şi privirea!), deci, dacă ne-am încumeta să ne închipuim o clipă un Eduardo Díez scos în afara paradigmei unui fauvist îmblânzit de un romantic netămăduit, am greşi cu siguranţă.