Melania Cincea (pe care fostul ei profesor, Marcel Tolcea, nu scapă nicio ocazie s-o alinte pe studenta lui preferată, numind-o „La Cinquième”!) este unul dintre cei mai verticali şi mai serioşi jurnalişti din Timişoara şi de aiurea. Deci, cu totul şi cu totul remarcabilă, fiindcă preţuieşte valoarea, modestia şi experienţa. În plus, dispune de trei atribute întâlnite foarte rar în pachet complet, toate odată, mai ales la un jurnalist celebru.
În primul rând – ca să trecem repede peste această calitate, fiindcă e ambarasantă – la cei între 35 şi 40 de ani (sper să nu greşesc, căci, altminteri, acolo unde îmi stau picioarele, se va obişnui să stea şi capul!), este o femeie foarte frumoasă. Aş spune, iarăşi prudent, copleşitor de frumoasă. Are o ţinută precis desenată (un bel maintien – cum ar zice francezul!), drapând în aparenţă un aer distant, rece, extrem de serios (ceea ce-i face pe cei care se încumetă în familiarisme să fie făcuţi imediat ferfeniţă de privirile pumnaliforme ale ochilor săi verzi!). Am spus în aparenţă, fiindcă, altminteri, cu prietenii, e de o căldură şi un ataşament foarte delicate şi nu mai puţin fermecătoare.
În al doilea rând, în meseria sa de jurnalist, are un respect şi o competenţă aproape ieşite din comun faţă de ceea ce lucrează. Sâcâitoare, dacă e să ne luăm după atât de superficialele, fadele şi, uneori, stupidele producţiuni ale multora dintre colegii săi de breaslă. Fiecare subiect de cercetare este pentru ea o provocare, un nou început, fiecare interlocutor al unui interviu este căutat în cele mai detaliate componente ale personalităţii şi vieţii sale. Acordă mult timp documentării asupra subiectului, iar meticulozitatea cu care revelează de fiecare dată lucruri pe care memoria publică pare să le fi împachetat deja şi să le fi trimis în uitare mă face să cred că Melania lucrează după o tehnică veche, adevărat, dar extrem de eficientă. Cu fişe. Dar, cu sau fără fişe, munca ei este foarte serioasă şi profundă.
În al treilea rând, atunci când trebuie să scormonească prin mocirla politică, Melania Cincea este o spaimă pentru cei aflaţi în raza tăioasă de observaţie a ei. E intolerantă cu penalii. Cu escrocii. Cu plagiatorii. Cu ticăloşii. Cu lichelele…. Altfel spus, cu toată pegra ce sufocă această ţară. Faţă de ei, jurnalista e neînduplecată, încruntată, aţoasă, antipatică şi insistentă ca un mastiff. I-a prins, nu-i mai scapă nimeni din cleştele dinţilor ascuţiţi ai analizelor sale.
Anul acesta, Melania Cincea – care, din 1995, scrie la publicaţia Timpolis din Timişoara, ţine un blog extraordinar de scrupulos şi de valoros (cu titlul foarte inspirat Puterea a Cincea, o contaminare lexicală între „a patra putere în stat”, adică Presa şi patronimul ei!) şi, nu în ultimul rând, colaborează la revista „22” – a adunat din experienţa muncii sale din ultimii ani, două cărţi. Două volume respectabile – scoase, unul, la Humanitas, celălalt, la Editura Universităţii de Vest – care, sunt semne clare că aşa e, au zguduit serios conştiinţa publică a anului 2018.
Prima carte, intitulată Frăţia penal-academică, este o uriaşă dezvăluire, o analiză aproape exhaustivă (e clar că nu poate fi niciodată exhaustivă, atâta vreme cât „parada” continuă!) a unui fenomen cu o dezvoltare penală sufocantă. O mulţime de politicieni care au fost închişi au găsit o portiţă legală (fireşte, cu ajutorul neprecupeţit al părţii penale a parlamentului) prin care, dacă sunt autori ai unui opus ştiinţific scris în timpul detenţiei, pot beneficia de reducerea pedepsei. Grav este însă că de foarte multe ori, aceste producţiuni caraghioase (care mânjesc şi ideea de carte, şi ideea de academism!) sunt girate de nume ale învăţământului universitar. De unde, şi titlul: Frăţia penal-academică.
„Dovezile pe care ni le-a prezentat – scrie ziarista Emilia Şercan, cealaltă voce a duetului intransigent Cincea-Şercan, ce demască neobosit impostura greţoasă şi penală a politicienilor pretinşi savanţi, alături de cazurile de plagiat din mediul universitar – arată complicitățile politico-instituționale ce au permis ca unii deținuți «de lux» să pretindă că au scris în spatele gratiilor cărți de sute de pagini în doar câteva zile. (…) Mecanismul marii fraude a operelor științifice scrise în pușcării a fost demontat cu minuțiozitate de Melania Cincea.“
Dacă prima era o analiză aproape ştiinţifică, bazată pe cercetare arhivistică atentă, cu probe şi exemple peremptorii, precum şi pe o acribie de savant, a doua carte e mai tandră, mai liniştită, mai cuceritoare, mai uşor de parcurs, deşi are nu mai puţin de 450 de pagini. Intitulată iscusit-romantic Compoziţii pe dictafon, ea strânge laolaltă 38 de interviuri, căpătate din 2014 încoace, până în 2017, din partea unor personalităţi de excepţie ale vieţii noastre publice. Am putea spune fără să greşim, că aici în carte se află adunate laolaltă gândurile, credo-urile, atitudinile, nervii, tristeţile şi gingăşia unei bune părţi a elitei româneşti. Scriitori, actori, publicişti, artişti plastici sau profesori universitari sunt eroii acestor savuroase amintiri sau despicări ale firului în patru.
Nu putem să nu menţionăm însă un fapt important. Succesul aş îndrăzni să-l caracterizez drept flamboaiant al acestor dialoguri stă nu doar în anvergura indiscutabilă a notorietăţii interlocutorilor (ştiu eu, alegând la întâmplare, de la Mircea Mihăieş, Marcel Iureş, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu sau Teodor Baconschi, până la Dan C. Mihăilescu, Ion Vianu, Maia Morgenstern, Mircea Dumitru sau Constantin Flondor). Ori în fascinaţia poveştilor, în luciditatea sapienţelor sau în îndrăzneala testimoniilor pe care ei le deapănă.
Reuşita cărţii stă în egală măsură în profesionalismul întrebărilor, în abilitatea cu care Melania Cincea se strecoară în relaţia de încredere, compatibilizează cu interlocutorul. Acesta devine, pe durata interviului, un partener real, împreună cu care cel care pune întrebările pur şi simplu împarte realitatea. Amândoi pun la cale, dacă vreţi, împărţirea lumii. Pe termen scurt, e adevărat, între ei are loc un intens (şi, totodată, misterios şi aici stă, cred, cheia unui interviu reuşit!) metabolism de fluide mentale.
Apoi, persistenţa în elucidarea unor „noduri informaţionale” inedite, capabile intuitiv să secrete atracţie, zăbovirea deliberată în anumite zone de interes disimulat ori astuţioase „cârlige” cu care intervievatorul se agaţă de materia narată anterior de către preopinent – toate acestea ţin, fără îndoială, atât de o anumită disponibilitate nativă, dar şi de un grad ridicat de instrucţie. (NOTĂ: Să fie oare urmarea strălucită a magistralelor cursuri de „tehnica interviului”, pe care profesorul Marcel Tolcea le-a dat eminentei sale studente, la Facultatea de Jurnalistică? După cât se pare, da.)
Cărţile Melaniei Cincea sunt produsul unei conştiinţe jurnalistice vigilente şi care aduc imense capacitări şi servicii educaţiei civice şi personale… Cui îi mai face trebuinţă!