Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori (nu recent, e adevărat) să văd pe cineva izbucnind în râs, în timp ce parcurgea paginile vreunei cărți. O dată eram într-un tren, a doua oară nu-mi mai amintesc cu exactitate unde. Se întâmpla în mileniul trecut. Cumva, mi se pare greu de crezut că scene de genul acesta se vor mai petrece cu aceeași frecvență cu care trebuie să se fi petrecut ele înainte de supremația absolută a cinematografului, internetului și youtube-ului. Forța cuvântului scris, a cuvântului care te face să râzi zgomotos, fără să mai ții cont de regulile nescrise de comportament în spațiul public, pălește în fața forței imaginii și a cuvântului rostit. E mult mai probabil, astăzi, să vezi în metrourile capitalelor lumii adolescenți râzând, cu căștile pe/în urechi, privind succesiuni de imagini de care nu îi desparte decât un singur click.
În Poetica sa, Aristotel sugerează că tragedia e genul specific exprimării marilor profunzimi, în vreme ce comicul și comedia sunt așezate sub zodia superficialului. Lumea de care vorbea Aristotel, însă, e atât de îndepărtată de ceea ce trăim noi acum, încât uneori te și întrebi dacă a existat vreodată. Pentru observatorul lumii noastre și pentru cititorul literaturii moderne, pare că Aristotel a pariat pe un cal pierzător. În definitiv, resorturile care stârnesc în noi trăiri din zona tragicului sunt universale, în vreme ce râsul e personal, conectat organic la o multitudine de variabile culturale, individuale, temporale ș.a.m.d. La tragedia Annei Karenina poate rezona similar un cititor din Armenia, Senegal ori Australia. La Ilf și Petrov, însă, nu râzi decât în măsura în care experiențele descrise, în Vițelul de aur, spre exemplu, se pliază unor experiențe personale sau dobândite la mâna a doua, din perioada comunistă. Când citești romanul Paula al Isabelei Allende, sfâșietoarea experiență a morții te sensibilizează inevitabil, indiferent de contextul tău cultural sau etnic; când lecturezi Trilogia campusului, a lui David Lodge, dacă nu ești profesor ori nu ai cel puțin o cât de mică legătură cu mediul academic, impulsul de a râde sau măcar de a zâmbi e drastic diminuat.
Râsul e complicat, capricios, dilematic, iar literatura care mizează pe stârnirea lui e un act funambulesc, riscant. Imaginați-vă doar că cineva v-ar ruga să enumerați rapid trei motive care v-ar stârni plânsul. Nu cred că ar exista vreo dificultate aici: moartea, despărțirea, suferința, nedreptatea ar figura rapid pe o listă care ar putea cuprinde nenumărate alte situații. Mai mult, lista dumneavoastră ar putea fi foarte ușor însușită, în parte sau în integralitate, de cei mai mulți dintre homo sapiens. Dacă, însă, vi s-ar cere să faceți același lucru în cazul râsului, cred că lista ar fi mai personalizată, extrapolarea ei devenind semnificativ mai dificilă.
Râsul are și avantajul de a fi într-o relație mult mai blândă cu normele sociale, în comparație cu oponentul său. Un cititor care râde zgomotos într-un spațiu public poate fi cel mult iritant, unul care plânge în timp ce citește e perceput ca o stridență, ca o fractură violentă în ceea ce ne imaginăm noi că ar fi normele firești de comportare în societate.
Dacă ați fi un scriitor serios, care își propune să scrie ceva amuzant, câteva dificultăți insurmontabile v-ar apărea în față, încă din primul moment. Să spunem că aveți povestea, că sunteți convins că ea este suficient de amuzantă… Ce mijloace de expunere folosiți în momentul de climax al comicului? Dialogul? Caragiale reușește magistral, dar numai pentru că, din multitudinea de personaje posibile, genialul dramaturg român le alege pe acelea care au un potențial maxim de identificare. Zoe, Nae Cațavencu, Mitică sunt amuzanți nu neapărat pentru că vorbesc așa cum vorbesc, ci pentru că, de peste 100 de ani, ne uităm în jurul nostru și constatăm că vecinii noștri, conducătorii noștri, noi înșine suntem zoe, cațavenci, mitici… O astfel de intuiție la un scriitor e rarisimă. În plus, în traducere, umorul lui Caragiale poate avea cel mult circulație balcanică. Asta în cazul în care textele sale au parte de o traducere excepțională.
Narațiunea pare mai la îndemână. Procedeul e practicat de Creangă. Să nu ne iluzionăm, însă, că lectura Amintirilor din copilărie ar stârni, astăzi, hohote de râs. Nică vorbește de o lume pe care o mai înțeleg cei care, în momentul acesta, au undeva la peste 40 de ani. A merge la scăldat și a te întoarce gol pușcă acasă e o anecdotă care, foarte curând, nu va mai spune multe. Nici măcar Mark Twain nu pare a fi găsit narațiunea capabilă să producă necondiționat umor, dincolo de spațiu și timp. Aventurile lui Huckleberry Finn, fără contextul complicat al istoriei americane a secolului XIX, își pierde mult din potențialul comic.
Gradul de complexitate, așadar, al mecanismelor literare generatoare de comic pare a-l depăși cu mult pe acela care poate crea și întreține tragicul. Umorul este, probabil, unul dintre cele mai delicate componente ale culturii scrise naționale. Cine a încercat să vorbească despre țara și cultura lui unor străini știe că, de departe, cea mai problematică este traducerea umorului. Uneori, e nevoie de atât de multe lămuriri adiacente, că gluma se diluează, prin explicare, până la dispariție.
Romanele românești recente (de care am cunoștință), sesizând (asumat sau nu!) dificultatea, nu se construiesc fundamental pe ideea de comic. Sigur, avem scene amuzante la Cărtărescu, Dan Lungu, Florina Ilis, Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu ș.a., dar ele par a fi cel mult accidentale, ornamente necesare în arhitectura narativă; fundația nu se construiește pe ideea de umor. Eseurile lui Andrei Pleșu ori textele lui Radu Paraschivescu explorează frecvent zona, însă nu cred să existe vreun mare roman românesc postdecembrist care să fie conceput în tonalitate comică. Nici prin manualele de literatură, comicul nu depășește zodia câtorva dramaturgi (Caragiale, Tudor Mușatescu, Victor Ion Popa). Nu avem încă în literatura noastră un David Lodge. E doar o constatare, nicidecum o judecată de valoare.
Umorul e atât de legat de limba în care se exprimă, încât cu greu poate deveni produs de export; or, un mare scriitor al unei lumi globale, precum cea în care trăim astăzi, nu își poate propune voluntar să rămână izolat în granițele propriei sale limbi și a propriului său timp. Tocmai aspirația oricărui scriitor serios de a crea capodopere e impedimentul esențial în așezarea ideii de umor la temelia textului. Umorul are, într-o mult mai mare măsură decât tragicul, nevoie de interpretare. El se sprijină pe limbajul nonverbal/ paraverbal și, în vremea din urmă, chiar depinde de el în mod covârșitor. Nu știu dacă ați făcut vreodată un exercițiu relativ simplu: să luați o scenă dintr-un film, un scheci care vă provoacă râsul și să-l transformați în text. Să-l parcurgeți din nou, de data aceasta suplinind cu propria dumneavoastră imaginație jocul actorilor. Risc să spun că ceva din efectul comic se pierde… N-a fost, firește, întotdeauna așa. În vremurile de demult ale supremației cuvântului scris, în absența imaginii în mișcare, se va fi râs copios după lectura cutărui sau cutărui text.
Doar că ceea ce Aristotel nu putea intui ori anticipa era că tocmai genul de exhibiționism din care comicul se hrănește va deveni, în mileniul III, definitoriu pentru societate. Tragicul agresiv, zgomotos, e un tragic eșuat în melodramă sau kitsch. El trebuie să se ancoreze în esențe imuabile și să se păstreze în zona tonurilor înalte, grave: moartea, nedreptatea, violența etc. Făcând-o, însă, el are efect uniformizator. Comicul, dimpotrivă… cu cât e mai exuberant, cu cât e mai legat ombilical de evenimente concrete, de zona de efemer a existenței umane, cu atât e mai eficient. Nu degeaba Umberto Eco își construiește Numele trandafirului în jurul unei dileme aproape metafizice: a râs sau nu Iisus? Cu alte cuvinte, natura lui umană a prevalat sau nu asupra naturii sale divine?
Tragicul aproape că nu ne mai poate spune nimic despre epoca asupra căreia el se exercită. Umorul, însă, ne poate spune multe. Dacă suntem atenți la ce anume se râde, putem afla câte ceva despre cei care râd. Prin anii ‘40 ai secolului trecut, în Statele Unite ale Americii apare un fenomen care se va extinde cu rapiditate în întreaga lume: râsul înregistrat pe bandă. Multe sitcomuri au, astăzi, hohote de râs înregistrate; ele se aud pe fundal, atunci când se derulează o scenă pe care realizatorii ei o consideră amuzantă. Cu alte cuvinte, noi, cei care producem filmul, îți spunem ție, cel care-l urmărești, când anume ar trebui să râzi. Publicul e prezumat idiot, incapabil să rezoneze la umor fără un stimul de factură pavloviană. Ca să fie sigur că nu scapi poanta, cineva dă drumul unei înregistrări. Absolut sinistru… Întrebarea pe care mi-o pun întotdeauna e la ce anume au râs inițial cei înregistrați astfel. Închipuiți-vă că cineva înregistrează un public ce se distrează copios la o comedie cu Louis de Funès și dă drumul înregistrării în timpul unui episod din Cum am cunoscut-o pe mama voastră.
La Orwell, Huxley (cu a sa Minunata lume nouă) sau Eco (și nu numai la ei, firește) găsim o parabolă terifiantă: în absența râsului ca formă individuală de expresie, libertatea își pierde și ea sensul. Esența comicului ține tocmai de exprimarea specificităților ultime; comicul premerge națiunea și, uneori (mai rar), etnicul și se instalează în ceea ce ține de intimitatea făpturii umane. Anularea comicului sau încercarea de inducere artificială sau uniformizare a lui (pe modelul tragicului) este, în ultimă instanță, sinonimă cu alienarea individului. Umorul, deși un produs atât de perisabil și iritant uneori, e atributul vital al unei ființe umane vii.