Volumul Corabia nu poartă pe nimeni al Minervei Chira, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017, confirmă un drum poetic și o vocație. Poezia Minervei Chira (girată la debut de Ana Blandiana, care scrie prefaţa volumului Manual de târâre, 1992, și care o girează în continuare, afirmând într-o cronică la cartea , publicată în Apostrof, 2016, că este „O carte pe care mi-ar fi plăcut s-o fi scris eu însămi”, subliniind afirmația prin punerea ei ca titlu al cronicii), rămâne o poezie a limpezirilor interioare.
Jurnal al receptării lirice a lumii, pe axe sincronice şi diacronice, cartea este, în esență, un jurnal al propriilor revelări, dovedind parcă faptul că nicio călătorie nu poate fi decât interioară. Căci pretutindeni călătorul se reîntâlnește cu sine însuși, cu propriile trăiri, sentimente, concepții, întrebări, călătoria în sine fiind doar un prilej al acestei reîntâlniri. Titlul „Corabia nu poartă pe nimeni” pare a sugera această lipsă de obiectiv exterior real al călătoriei, nimeni nu vrea să ajungă, de fapt, nicăieri cu această corabie pornită la drum, călătoria fiind, în fond, interioară, iar acostările întâmplătoare în diferite puncte geografice sunt doar prilej de introspecție.
Pe axa sincronică, poeta încearcă beţia dezmărginirii teritoriului asumat prin cunoaștere. Ea trece hotare după hotare și cutreieră țări după țări, cum puțini reușesc să o facă: Bangladesh, Polonia, Croația, Lituania, Muntenegru, Estonia, Cehia, Letonia, Mongolia, Tenerife, Lanzarote, Serbia, Bhutan, Spania, Slovacia, Rusia (până și Siberia), Ungaria. Și toate mirările ei se condensează în cristalul prețios al poeziei.
Într-o primă abordare, Minerva Chira încearcă o descifrare a amprentei specifice a locurilor prin care trece. Astfel, ea evidențiază amprente istorice, religioase în Bangladesh, de exemplu, sau pătrunde în zone cu iz de atemporalitate: „Un vis singur / fără prezent și viitor / a lăsat urme în văzduh” (Tallinn), sau „«Acum» uită că există / Ce «a fost» se înghesuie în batistă / «Va fi» se poticni”, pe care le prezintă într-o poezie densă, trei versuri, de exemplu, concentrând o întreagă meditație asupra sorții (Dhaka II).
Meditația asupra trecerii timpului generează, firesc, motivul memento mori: „Cât de ușor te găsesc nenorocirile! – / murmură vârtelnițe și gheme / din muselină / pentru îmbălsămarea mumiilor” (Dhaka III). Sau: „duc pe umăr o scară / pe care cobor la sicriu” (Novi Pazar). Călătoria la Varșovia accentuează acest motiv: „Speranța din lagăre urlă: / «Întoarce-te, ai ales / drumul spre moarte!»” (Varșovia II). Întâlnirea cu lagărele de concentrare are un subtext meditativ mai amplu: omul este un călător către moarte și cale de întoarcere nu există. Culorile în care pictează liric Polonia, acoperită de umbra Auschwitzului sunt cenușii, cu materialul metaforic adecvat: ceața, clopotul, zăpezi, nori. Poeta vorbește despre „arderi de tot” și despre „bucuria de a nu fi”. Cracovia este pictată în alb-negru: „Sânge negru în simfonie albă dirijată / de musoni ce poartă năluci la adrese” . Motive ca vanitas vanitatum („Nu mai am ce păți / nici ce pierde” – Novi Pazar) și sic transit gloria mundi izvorăsc din peisajele vizitate : „pânza păianjenului a cules / vertebrele depuse în carul de luptă” și „Pustiul mă dezmiardă / la Palatul Episcopal” (Cracovia II), sau „Ce sete de niciunde”, „Plecări după plecări / N-a sosit nicăieri”, precum și „Am cucerit imperiul din care / speranța a fost alungată” (Auschwitz III), la fel ca motivul homo homini lupus: „îngroparea celor vii”. Exemplele se multiplică pe aceleași motive: „Corul disperaților trădează / îmbolnăvirea adevărului / pe un țărm cu rădăcini înghețate” (Gdansk I), „nepăsare și zbatere” (Dubrovnik II), „frenezia nisipurilor” (Ostrog).
Faptul că pretutindeni poeta descoperă semne ale declinului, apăsare și tristețe, corespunde ochiului interior cu care privește locurile prin care trece. Pretutindeni i se reconfirmă propria viziune asupra lumii și pare că vede preponderent aceste confirmări: „Pe strada Literatul / mă plimb cu sabia nescoasă / printre dorințele care nu s-au împlinit / altele atât de târziu încât/ n-am mai avut putere să mă bucur”. Observăm că de multe ori referirea la propriile trăiri, la propriile stări sufletești este directă, nu este sugerată sau ascunsă sub metaforizări. „M-a inventat disperarea / zilnic îngropată și dezgropată / Aștept mâna care / să mă spele de catastrofe / acolo unde ciori și câini / se desfată” (Vilnius I), „mori de vânt inventează / urechi pentru pustiul / fără început și fără sfârșit / unde zac / înecată în propriul / lan de săgeți” (Kaunas). Aceste referiri directe la propriul eu, care fuge de sine în lume și inevitabil se întâlnește tot cu sine și se caută tot pe sine, sunt presărate pretutindeni în volum: „Mă conduc la trenul / călătoriilor spre niciunde / cu scrisorile iubirii care doare / în buzunar” (Podgoriça). Poeta conștientizează faptul că ea călătorește „spre niciunde”, că peisajul exterior este neimportant, poate fi oriunde sau niciunde, căci singurul său rol este acela de a prilejui reîntâlnirea poetei cu sine însăși, de a se revela din nou, iarăși și iarăși, sie însăși: „În tăcerile Podului peste Tara / după ce am descoperit pentru ce iubești / albastrul din păretarele mamei / am naufragiat într-o prescură” (Canionul Tara), sau „În Cheile Ibarului mi-am amintit / de pâinea ce o port dar din care / n-am mușcat niciodată / Cu calmul rânduirii fulgilor în ninsoare / pe mormintele mamei și tatei / desenam un imperiu fără vecini / apoi m-am odihnit în cătușele mele” (Bijelo Polje).
Pot exista călători care să se bucure de cele văzute, care să se uite pe sine, reinventându-se pe alte dimensiuni ale spațiului, timpului, civilizației și culturii. Dar Minerva Chira nu face parte dintre aceștia. Fiindu-și sie însăși unic tovarăș de drum, poeta meditează asupra propriului trup ca povară: „Îmi car trupul în spate / peste o îngrămădire de abisuri” (Mongolia), apăsată de „singurătatea din care nu pot ieși” (Novi Pazar). Enumerările obiectivelor vizitate devin niște oarecare piese de puzzle cu care își reconstruiește, iarăși și iarăși, propria viziune asupra trecerii prin spații și prin vremi. O reconfirmă, ceea ce, de fapt, este firesc. Aceste enumerări devin adevărate reverberări ale locurilor, într-un grai greu de înțeles, ceea ce pare să justifice acest recul în sine însăși. Unde poeta așteaptă ecourile empatice ale receptorului de poezie.
Pe axa diacronică, poeta călătorește în timp, pe traiectorii „browniene”, la fel ca cele în spațiu, căutându-se, desigur, pe sine, conturându-şi imaginea dintr-un alt fel de puzzle, cel al corespondențelor primite de-a lungul vremii. Este vorba de „Arhivă II, continuare din volumul «Drumul pe sub pământ duce la cer?»”, o serie de facsimile, fotografii, dedicații. Și, dacă pe axa sincronică poeta se caută pe sine ca om între oameni, pe cea diacronică se caută pe sine ca poet oglindit în conștiințele poetice. Întâlnim astfel, datate sau nu, fără intenția de ordonare cronologică, ca scoase la întâmplare din sertarul cu amintiri literare, adresări de la o mulțime de poeți în special, precum și poze care vor rămâne ca document pentru o istorie ilustrată a literaturii române.
În volumul „Corabia nu poartă pe nimeni”, o meditație poetică implicită asupra omului călător prin lume, Minerva Chira ilustrează cu talent și maturitate artistică anticul concept gnothi seauton, ca premisă necesară pentru cunoașterea lumii.