Este, de Florin Caragiu, Editura Platytera, București, 2018, 144 p.
Poeziile din Este sunt la singular, chiar dacă tinderea este către altceva. Și designul copertei, realizat de Ovidiu Bădescu, Galleria 28 Timișoara, ne vorbește, în primul rând, despre un punct. Unul singur. Mișcător, în cadrul unui caroiaj, între niște limite. În mijloc, cinci puncte formează o cruce. Este. Este crucea. Mottoul din Kafka se termină prin plecarea capului: abia așa, apele ajung să pară fără sfârșit, eliminând sfârșitul prin schimbarea perspectivei, printr-o nouă acceptare, cea definitivă: „peste apele care te poartă sau din care poți bea si care par nemărginite/ pentru cel ce-și așează capul pe luciul lor”.
De o transparență tulburătoare, limbajul poemelor lui Florin Caragiu se îngustează, devine epură, căci numai atât a mai rămas, și e bine și așa, după lungi ani de încleștare cu boala: „cel mai greu e să-i spui lui Dumnezeu/ Te iubesc/ când te întorci cu faţa spre El/ îmbrăcat în cămaşa morţii,/ viaţa sprijinindu-te să nu cazi./ cuvintele nu ies decât cu tine cu tot,/ înaintezi şchiopătând,/ simţurile ca un braţ de vreascuri se-ncing,/ scânteiază,// nu ceri nimic” (poem).
Ieșirea pare a se refuza, soluțiile nu sunt nicăieri, cvadratura cercului se extinde & se micșorează, pulsând. Numai dragostea cea mare – nu literatura, ci dragostea – are puterea să se opună, mereu neobosită, cu puteri de te miri unde, dintr-o altă țară: „căutăm uşa cercului literaturii şi n-o găsim./ e închis – strigă unul./ până la urmă tot prin viaţă se iese,/ spune altul care ştie ce zice./ afară e cald şi e bine./ metalul toamnei taie sub limbă aerul/ şi noaptea se varsă din zi./ în mers ni se-ating crucile,/ scot un sunet abia auzit./ ne place să le ducem aşa: eu pe-a ta, tu pe-a mea/ în felul ăsta nu noi le ţinem – ele ne poartă/ prin dragoste ca printr-o ţară ruptă din trup.” (cuadratura cercului).
Captiv în regatul celor două coroane, de Mihai Sipoș, Editura Eikon, București, 2016, 180 p.
Roman căruia i s-a interzis în 1985 publicarea, Captiv în regatul celor două coroane a apărut într-o primă ediție în 2003.
O parabolă despre frică și învingerea ei. Chiar dacă totul pare încremenit, în apropiere se poate deschide poarta (SF au ba) spre un cu totul alt univers, la care nu doar șahiștii au acces: „Ei trăiesc, domnule profesor, repetă el cu o insistență iritantă, în nemișcarea lor au viață, forță, inteligență. O să vedeți…”
Forță numenică devine personaj într-o proză alertă, scrisă de Mihai Sipoș la persoana întâi, în care ciberneticieni renumiți ca Louis Lambroso, mari maeștri, sau simpli profesori de matematică eterică dispar misterios, răpiți de către puteri străine, în schimb se impune câte o prezență care „părea să sfideze toată logica aristotelică” îndeobște acceptată, „cu care fusesem îndopat încă din fașă”. Frica și iubirea sunt două fețe ale aceleiași monede, declanșatoare de energii nebănuite, cum se vede și din dialogul celor care devin, într-un sfârșit, logodnici, James Kart (șeful catedrei de microunde de la Universitatea din Boltiny) și Iulia (asistenta lui, dovedită a fi, după parcurgerea întregii cărți, darul Marelui Preot): „M-am întrebat, şi nu o singură dată, de ce era nevoie de tine în Regatul celor Două Coroane. La urma urmelor, toată treaba am făcut-o singur. Acum am aflat. Tu ai avut sarcina de a mă ajuta să mă desprind din acest univers. […] Numai frica ta a declanşat energia Marilor Sfinţi.”
Aurel Gurghianu. Poezia cotidianului, de Ioan Nistor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 210 p.
Născut în 11 mai 1924, poetul Aurel Gurghianu pleca dintre noi în 21 septembrie 1987. În revista Steaua, Aurel Rău scria atunci, la câteva zile distanță, despre afinitățile lor, despre legături afective sau literare, despre o prietenie de decenii pe care o vezi în alt fel în fața morții, „în șoapte de destin individual, de dincolo de sensul prim, […] acoperind patru decenii de întrebări, împliniri, uimiri, bucurii și tristeți, de angajări în ceea ce este vis constructiv.” – citat de pe coperta a patra a prezentului volum. Unul din cele patru a fost chiar „obsedantul deceniu”, vremea primelor volume de poezie ale lui Gurghianu: Drumuri (1954) și Zilele care cântă (1957). Când propulsați erau câte un Ion Păun Pincio, D. Th. Neculuță, A. Toma, „prima ploaie binefăcătoare pentru lirismul românesc a venit atunci de la Cluj”, după spusele lui Marin Sorescu.
Ioan Nistor pledează și el în același sens, afirmând apăsat: „Grupul de bază de la Steaua, format din A. E. Baconsky, Victor Felea, Aurel Gurghianu şi Aurel Rău, prin operele proprii şi prin direcţia propusă întregii literaturi române în perioada proletcultismului agresiv, s-a constituit – s-ar putea spune chiar cu o mică doză de exagerare, admirativă – într-un magnet irezistibil, fiind atât stea, cât şi constelaţie.”
Menirea poetului, a creatorului, era în viziunea lui Aurel Gurghianu departe de comandamentele sociale ale epocii, ale oricărei epoci, tinzând spre opere care să fie văzute peste timp: „Viaţa lui Apolodor din Damasc/ nu necesită prea multe comentarii./ Grecul avea – între altele – boala de-a construi poduri/ prin care să rămână-n Istorie./ De aceea cred ca purta pisici pe umăr,/ curbate, cu ochi fosforescenţi/ care să vadă-n adânc./ O giruetă i se-nvârtea veşnic pe cap/ vânturându-i ideile, nelăsându-l să doarmă/ până în clipa când oasele îi deveniră inele de apă.” („Apocrifă”, poem publicat în volumul Biografii sentimentale, 1965).
În ultimele sale două decenii de viață, Aurel Gurghianu a mai publicat volumele: Strada vântului, Poarta cu săgeți, Temperatura cuvintelor, Curenții de seară, Orele și umbra, Numărați caii amurgului, Diagnosticul străzii, acest din urmă volum al „poeziei cotidianului” (1985) având consonanțe cu antologia din 1969 (Ascult strada). O antologie de autor a apărut postum, Călărețul din somn, în 1991, cu prefața lui Petru Poantă și postfața lui Gheorghe Grigurcu.
Dizgrații. I. Timpul Puterii vs. Puterea Timpului, de Valentin Predescu, Editura Tracus Arte, București, 2017, 104 p.
Ostil. Inutil. Cuvinte regăsite pe prima pagină a acestui volum, în poezia Neant. Poetul este, de fapt, inutil în vremuri ostile, cum ostile au fost cele comuniste pentru disidenții sadea (vezi Dosarele de urmărire ale Securității încă din 1973–1974). Două pagini mai încolo aflăm din poezia Imunitate că lupta nu s-a tranșat, poate că nici nu avea cum, căci numai cuvântul poetului e învingător – sau măcar rămâne intactă această iluzie: „Aci sunt eu imun durerii/ cu sufletul hrănind Cerberii/ ce rod în carnea ta de câine.// Şi pustiirii tale dă-i o pâine/ imun fiind, imun în veci călăul/ în aspra lupt’a Binelui cu Răul.// […] Eu sunt imun, tu eşti imun/ ca lemnul eu în jar să mă înscrum” (Imunitate).
Volumul cuprinde poemele: Neant, Socrat, Imunitate, apoi grupajele Timpul puterii, Dizgrații vechi și noi, In memoriam, Epilog (cu poemul Scriu, tumult) și Referințe lirice.
Despre poezia lui Valentin Predescu au mai scris: Mioara Bahna, Magda Grigore, Gh. Tomozei, Cezar Ivănescu, Echim Vancea, Aurel Sibiceanu.