Ultima scriere a lui Matei Călinescu este un jurnal al despărțirii de viață asumate. Cu un background patetic prin dubla-i orientare, spre viitorul prescurtat și spre trecutul ce se dilată compensator în amintiri, dar circumscris prezentului stringent al bolii și al tratamentelor. Cancerul pulmonar care i-a curmat viața a fost descoperit cu cel puțin doi ani întîrziere, ceea ce a redus mult efectul terapiei aplicate. Victimă a unui malpraxis, criticului i-au mai rămas de trăit doar un an și cîteva luni. Nu fără temei acesta își exprimă scepticismul față de „speranța” chimioterapiei pe care o califică drept „precară”. Procedeul în cauză „poate prelungi statistic viața (ceea ce înseamnă că în realitate o poate și scurta) cu cîteva luni, în cazuri excepționale cu un an (dar cazurile excepționale inverse, înregistrate pe partea stîngă a curbei lui Gauss, nu sunt luate în considerare)”. Așadar ar fi preferabilă o plonjare într-un dramatic hazard, cu tentă livrescă: „Cînd va veni momentul, voi alege și eu la întîmplare un număr necunoscut, care se va dovedi ambiguu cîștigător, dacă va ieși cumva la loteria mai degrabă borgesiană, cea din Loteria din Babylon, la care cîștigul poate fi o mutilare, tăierea unui braț, chiar execuția. Fața întunecată a hazardului, manipulat poate de o puternică și obscură «societate secretă»”. Cum își administrează Matei Călinescu timpul viețuirii de care ar mai putea dispune? Sub un calm aparent, în transparența căruia se întrevede lesne teribila alarmă a fatalității, meditînd asupra condiției existențiale. E o cursă contra cronometru, care se asociază însă cu o descumpănire a activităților curente, cu dificultatea de a reduce cît de cît dezordinea intempestiv ivită: „În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e ) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. Cum boala terminală m-a prins într-un moment în care n-aveam nici un proiect în afară de acest Altfel de jurnal (proiect deschis, aleatoriu, de refacere nesistematică a trecutului, un fals proiect, în fond, dacă nu chiar un anti-proiect), sunt la fel de dezorientat și acum cum eram cu o lună-două în urmă. Sau poate chiar această dezorientare era, fără să-mi dau seama, un simptom ascuns”. Întrebările pe subiectul morții probează o înfrigurată coliziune a contrariilor. Să aibă supraviețuirea „o legătură tainică cu oarecarele” sau să fie în cauză „acel «instinct al imortalității», banalizat și fără nimic extatic, care intră în chip necesar și invizibil în țesătura vieții de zi cu zi?” Să condiționeze amnezia morții însăși, în mod elementar, viața? Să poată fi moartea „așteptată, dorită abstract (de cineva în poziția mea de acum), respinsă cu mînie (de altcineva tot în poziția mea de acum)”? Sau să rămînă „la fel de imposibil de conceput, de scandaloasă, de banală, de abisal logică și absurdă totodată”? Supoziții identic plauzibile și implauzibile. Oricum viața nu ar fi decît un provizorat care durează, un ghem provocator de contradicții. Simțămînt astfel exprimat în tăietură aforistică: „A avea zilele numărate. A muri cu zile. A trăi de pe o zi pe alta – figurat, metafizic. Dar și: infinitul azi. Ziua de mîine: topită în depărtarea transparentă a timpului”.
Bolnavul aflat în stadiul terminal constată, cum o suplimentară decepție, că unii medici n-au pentru individul care ilustrează boala nici o considerație ca atare. În vizor, doctorița Chiorean: „Ce înșelătoare impresia bună pe care mi-a produs-o prima dată. Probabil că ea era încîntată de apariția unui nou candidat pentru studiul clinic (avea cine știe cîte locuri goale) și, cînd a văzut, după rezultatul la CT-scanului pectoral, că nu mă calific, și-a pierdut orice interes pentru cazul meu – caz numeric, nu uman”. Indiferența totală a personajelor în halat alb are un efect descurajant asupra bolnavului care, rușinîndu-se de faptul că este doar „un biet om: speriat, plin de întrebări irelevante, insistent, ridicol, timid”, enervant prin naturalele sale „pretenții”, ia în calcul și o posibilă justificare a fenomenului: „Dar mă gîndesc că inumanitatea doctorilor e scuzabilă pînă la un punct, ca un sistem inconștient de apărare. Dar nu și dincolo de acest punct…”. Neîndoielnic sporită de acest cinism medical, angoasa criticului se proiectează într-o intemporalitate ce relativizează trăirea însăși. O vizionară așteptare pare a da la o parte, în deznădejdea sa, obstacolul viitorului: „A aștepta ceva – cînd nu mai aștepți nimic – e un fenomen psihologic interesant. Aștepți în afara timpului, calm, imperturbabil, dincolo sau dincoace de orice nerăbdare, căci nu există nici viitorul, nici trecutul. Cînd țelul așteptării e atins, ca prin minune, și te uiți în urmă, nu vezi nimic”. O altă supapă a crizei o reprezintă amintirea. Avivată prin scris, aceasta e în măsură a acorda trecutului, grație turnurii sale ficționale, o verosimilitate de prezent etern, de concret recurent: „Proiect de viață: să-ți amintești cît mai amănunțit, cît mai nuanțat, cît mai fantastic (sau fantasmatic) și să folosești scrisul ca pe un mod – singurul care-ți stă la dispoziție, de altfel – de a «injecta» verosimil în uitare și de a recrea secretul care dădea energie amintirii vii și tăcute de altădată”. Rezultatul unui atare proces intim are o mirabilă natură: „Finalmente, viitorul se mută în trecut: ce poate fi mai neașteptat pentru facultatea însăși a așteptării? Poate doar faptul – miracolul? – că prezentul rămîne deocamdată prezent în fața nimicului”.
Reîntors în țară după o îndelungată absență, Matei Călinescu întîlnește o umanitate schimbată, pe care o revede cu o emoție contrasă într-o impresie estetică, aidoma imaginii unui nou, copleșitor „«bal de têtes» proustian”. Cu prilejul lansării volumului său, Amintiri în dialog, ediția a doua, la librăria Mihail Sadoveanu din Capitală, simte „cu un fel de spaimă abstractă”, reîntîlnirea cu fețe pe care nu le recunoaște ușor, „transformate în măști bătrînicioase în timpul ireal al absenței mele din țară, în cei douăzeci de ani care trecuseră subiectiv într-o clipă”. Aflat între două lumi, criticul exilat trasează cîteva portrete ale unor personalități ale vieții literare rămase în țară, cu avantajul unor interferențe între apropiere și depărtare care-i favorizează acuitatea observației. Ele ne apar cu atît mai demne de interes, cu cît se sustrag unor eventuale partipriuri ce ar fi putut fi favorizate de tangența neîntreruptă. Aici își spune cuvîntul și prozatorul care a fost Matei Călinescu. Iată-l pe severul, dar nu mai puțin capriciosul Alexandru George, orgolios, circumspect, susceptibil la extrem: „Are opinii tranșante – strong opinions în genul lui Nabokov – și e gata să polemizeze, urban, dar tăios, cu oricine nu e întru totul de acord cu el. Nu suportă critica în scris și răspunde pe larg oricărei rezerve și chiar și celor mai vagi aluzii în care descifrează (sau, mai des, imaginează) intenții răuvoitoare. Pare a se complace în postura de victimă a prostiei și inculturii dominante în mediul cultural românesc, pe care-l disprețuiește fără rest. De aceea are puțini prieteni în lumea literară, ceea ce explică, în parte cel puțin, marginalizarea lui, în ciuda unei opere abundente și importante”. De-o eleganță crepusculară a scrisului său, reprezentant al altei epoci și al unei alte literaturi, cochet retroactiv, Alexandru George „presupune, pentru a fi apreciat, o cultură rafinată, de tip francez, care s-a oprit parcă la Villiers de l’ Isle-Adam, Léon Bloy sau Remy de Gourmont, și care e lipsită de rezonanță chiar și în Franța contemporană. (Pe Léon Bloy mi-l citează, e unul din micile lui ritualuri verbale, cu ocazia invitației la «șezătoare»: «Tu știi că mă folosesc rareori de telefon căci, ca și Léon Bloy, mă tem că la celălalt capăt al firului ar putea fi diavolul»”. O mare decepție are Matei Călinescu în legătură cu Nicolae Balotă, coleg o vreme cu subsemnatul la redacția Familiei, întrucît acest important cărturar a avut un imprevizibil drum sinuos sub aspect etic: „Ce-l făcuse pe acest intelectual erudit, după ani grei de închisoare pînă în 1964, după ce publicase în perioada de miniliberalizare a regimului multe eseuri în periodice și cîteva cărți solide de critică fără nici cea mai mică concesie politică (citisem cu plăcere Euphorion și cartea despre Urmuz) să devină colaborator la «organul central» al Partidului Comunist? După plecarea mea din țară am aflat că Balotă fusese numit (în 1974), de către partea românească, profesor mai întîi la München și apoi la Paris. (…) Deși mi-am propus să nu mă mai mir de nimic, nu m-am putut împiedica să fiu șocat, și totodată incredul, cînd am aflat în cursul călătoriei în România că Balotă are un dosar imens de colaborator al Securității din chiar momentul în care a ajuns la München”. Cu această asprime a concluziei interogative: „Cum își va fi putut justifica față de el însuși semnarea pactului diabolic? Se va fi văzut – megaloman și cinic ascuns – ca un fel de nou Faust, evitînd astfel rușinea și disprețul de sine? Cine poate ști?”. La A. E. Baconsky putem constata o evoluție inversă, de la trecutul jubilant colaboraționist la „un anticomunism răspicat și intransigent, un anticomunism de poet-aristocrat și de dandy în tradiția baudelairiană, straniu prelungită în mizeria cotidianului din acei ani. Într-adevăr, mi-l amintesc totdeauna îmbrăcat în haine croite generos, de cea mai bună calitate, cu fulare de mătase în loc de cravată, sau cu lavalieră anacronică, avînd în întreaga lui ținută ceva informal elegant și vag sfidător”. Și totuși! „În perioada lui «proletcultistă» de care n-aducea niciodată vorba, el nu s-a rezumat la a scrie versuri grotești «pe linie». Era un tînăr comunist «convins», victimă a «autopersuasiunii», acest fenomen atît de bine analizat de Czeslaw Milosz în Gîndirea captivă”. Fapt ce l-a făcut pe I. Negoițescu, exponent al unui „estetism boem”, să refuze concilierea cu estetismul „aristocratizant”, scorțos al autorului Cadavrelor în vid. Nu fără un motiv personal: „Nego îmi spunea că fusese denunțat public, «demascat» în nu mai știu ce ședință cu scriitorii de la Cluj, de către Baconsky, la începutul anilor 1950”. Între cei doi exista o incontestabilă falie a diferenței de caracter și comportament: „I-am vorbit lui Nego, cu care mă împrietenisem, despre Baconsky, despre o posibilă reconciliere, fie și doar în spirit, dar el rămînea neînduplecat. Iar lui Baconsky, cu care nu aveam de altfel relații prea apropiate, nu i-am vorbit niciodată despre Nego. Îmi dădeam seama că, în fond, caracterele lor nu se potriveau deloc: sociabilitatea fermecătoare a lui Nego, umorul lui, volubilitatea lui plină de candoare (cînd aceasta era un mecanism defensiv) se opuneau pozei aristocratice a lui Baconsky, care sfîrșise prin a deveni a doua natură, atitudinii lui distante, superior binevoitoare”. Iar impresia lăsată lui Matei Călinescu de Andrei Pleșu e constrînsă în puține cuvinte: „Pleșu: amabil, vorbăreț, spiritual, ocolind cu discreție subiectele delicate. «E un bun diplomat», comentez eu, «poate prea inteligent și învățat pentru un diplomat profesionist; și prea frivol pentru un filosof»”.
Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp,
Ed. Humanitas, 2016, 480 p.