Într-o vreme în care scriitorii născuți și școliți dincolo de Prut au declanșat o goană frenetică de sincronizare cu literatura română și de adaptare la presupuse cerințe ale postmodernismului literar, inclusiv prin utilizarea semnelor sale exterioare – un tip de mizerabilism tematic și o tot mai dezinvoltă utilizare a limbii romglish în poezie și proză – Liliana Corobca are curajul să se întoarcă la rădăcinile scrisului basarabean, adaptând (post)modernitatea la ceea ce înseamnă tradiția acestui spațiu cultural. Pentru că, dacă așa cum spune Cornel Ungureanu în admirabilele sale geografii literare, dacă literatura din Transilvania și Banat este pătrunsă de spiritul Mitteleuropean, iar cea din vechea Valahie de cel balcanic, în Moldova, mai cu seamă în cea aflată dincolo de teritoriul de azi al României, influența rusă este imposibil de ignorat. Istoria, școala, politicile culturale din vremea defunctei Uniuni Sovietice au făcut ca oamenii din acest teritoriu să vorbească limba rusă la nivel de nativi, să se formeze în spiritul acestei literaturi, să trăiască experiența limită a adaptării continue la situațiile absurde și tragice care le-au izbit existența cu forța unui tsunami.
Se știe că partea cea mai dificilă a progresului nu constă în noutatea pe care o aduce, ci în puterea de a păstra și de a continua, poate în alte forme, ceea ce a fost valoros din ceea ce lăsăm în urmă. Teorie valabilă și, poate, mai clară decât oriunde, la nivelul literaturii. Un roman precum Capătul drumului, de Liliana Corobca are greutatea unei pietre de moară în raport cu prozele de ultimă oră, împănate cu expresii englezești, orgii sexuale, eventual homosexuale, și fum de marijuana prin campusuri universitare. Citind romanul Lilianei Corobca simți tăria rădăcinilor și originalitatea unei literaturi care își trage sevele din folclorul românesc și Creangă, dar și din Gogol, Dostoievski și Tolstoi. Un filon menit să îmbogățească literatura română, precum un uriaș zăcământ de petrol, poate zestrea cea mai prețioasă pe care o pot aduce literaturii române și europene scriitorii cu rădăcini basarabene.
Din punct de vedere compozițional, romanul nu reprezintă cine știe ce sofisticărie. Oarecum după modelul filmului Titanic, în plină epocă actuală, o nonagenară, supraviețuitoare a deportărilor de după cedarea fără luptă, către URSS, a Basarabiei și Bucovinei, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, își povestește viața unei strănepoate, dependente de telefon mobil, laptop, skype și toate celelalte utilități comunicaționale ale zilei de azi. Povestea este până la un punct perfect liniară, întreruptă de mici pauze de respirație în actualitate, chiar dacă ultimul capitol aduce o „spargere” a firului epic în mai multe povești colaterale, unele fără o legătură directă cu destinul protagonistei, dar care îi întregesc profilul spiritual și, mai ales, calitatea de povestitor. Pentru că două sunt elementele de mare interes ale romanului, mizele majore ale autoarei: 1. Faptele în sine care au marcat existența Anei Blajinschi, greu de imaginat și pe alocuri greu de suportat și felul, poate surprinzător, în care protagonista s-a raportat la ele. În același timp, destinul Anei Blajinschi deschide căi de înțelegere a dimensiunilor dramei românilor deportați din Bucovina de nord. 2. Felul în care aceste fapte sunt povestite, stilurile narative, jocul textual de factură postmodernă, surprinzător de eficient dacă se are în vedere substanța propriu-zisă a cărții, cel puțin în ce are ea mai consistent: deportarea și viața în stepele Kazahstanului. Din combinația celor două elemente se creionează în mintea cititorului unul dintre cele mai fascinante portrete feminine din istoria literaturii române: cel al Anei Blajinschi, pe care o vedem crescând sub ochii noștri din primii ani ai copilăriei în niște condiții de-a dreptul criminale, cu psihologia specifică fiecărei vârste, cu disperata nevoie de adaptare la tot felul de condiții și situații, până la vârsta plenarei înțelepciuni din amurgul existenței.
Pentru un cititor din România de azi, care nu s-a confruntat niciodată cu experiența Gulagului, traumele existenței Anei Blajinschi sunt greu de suportat. Istoria vorbește simplu despre cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către Uniunea Sovietică, dar mult mai puțin se spune despre costul tragic pentru unele familii al acestei decizii politice. Vieți sfărâmate, destine distruse, membri ai acelorași familii rămași de o parte și de alta a graniței care nu s-au mai întâlnit vreme de decenii, sau, poate niciodată, copii transportați vreme de săptămâni spre Siberia, în vagoane de marfă, cu ușile ferecate, laolaltă cu cadavre în damful insuportabil al excrementelor din colțul vagonului. Lunga călătorie a deportaților fără vină duce cu gândul la Învierea lui Tolstoi, chiar dacă drumul este parcurs în condiții infinit mai grotești și mai tragice. Unele scene sunt la limita suportabilității, precum cea în care copiii din tren așteaptă cu sufletul la gură ca în vagon să moară vreun bătrân sau vreun bolnav pentru ca în secunda imediat următoare să se repeadă toți să înșface bunurile defunctului, fericiți că le pot aduce mamelor lor (tații fuseseră despărțiți de familii) vreo cârpă, vreo ceașcă sau vreo farfurie. Ori cea în care, ajunși la destinație, Ana îi duce mamei sale un șobolan mort, fremătând de bucurie că vor avea carne.
Deși experiențele pe care le parcurge Ana sunt terifiante din perspectiva unui copil de 11 ani, ea își păstrează intactă o anumită candoare a vârstei. Se adaptează la situații fără să le judece, privește mereu înainte cu un fel de seninătate și deschidere, găsește din orice prilejuri de bucurie și chiar de zâmbet. Păstrarea sufletului de copil în acest univers al groazei și al terorii este aspectul sublim al cărții, locul în care proza Lilianei Corobca se apropie cel mai mult de cea a marilor clasici ai literaturii ruse. Iar secretul acestei seninătăți existențiale în mijlocul nenorocirilor de tot felul este dat de miracolul poveștii, în special al celora care diseminau învățăturile Bibliei. Spune Ana: „Într-o zi, baba Tudorița, care doar cânta și descânta a început: cum că povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă și moartea. (…) Cele mai puternice povești erau acelea din Biblie, erau multe la care plângeam, multe erau scrise parcă special pentru noi, le lăsam ca ultim argument de oprire a trenului. Le spuneam la urmă, când celelalte povești se terminau sau, repetate la nesfârșit, nu mai aveau destulă putere. Oricât de mult repetam poveștile din Biblie, ele nu-și pierdeau puterea.” (pp. 82-83)
Filosofia de viață a Anei Blajinschi este o combinație între înțelepciunea populară a lui Creangă și o fervoare religioasă de tip Dostoievski sau Tolstoi. Textul este, ca la Creangă, împănat cu mici mostre de filozofie a vieții, judecăți de sorginte populară, care dau robustețe spiritului și pregătesc omul pentru toate încercările existenței. În cumplita iarnă siberiană, Ana cugetă cu un fir de optimism în suflet: „Hee, peste o lună, nu ne speria nici gerul iernii, nimic. Nu știm cât poate duce omul pe umeri dacă are duhul tare și credincios.” (p. 53) Deși trăiește experiențe cumplite, în imediata vecinătate a morții, Ana ia ca atare tot ce i se întâmplă, nu urăște pe nimeni, vorbește cu un soi de liniște interioară, aproape cu simpatie despre soldații care îi păzeau în marea călătorie, despre rușii întâlniți pe drum sau despre kazahii de la locul de destinație. Nimic nu o revoltă, nimic nu este în măsură să îi tulbure limpezimea inimii și a gândurilor. Este convinsă că toate îi vin de la Dumnezeu și reprezintă voința lui. Pe patul de moarte, o vecină care a urât-o cu ardoare toată viața pentru felul senin al Anei de a trece peste toate vicisitudinile vieții, fără a se plânge vreodată sau a încerca să răspundă cu aceeași monedă, îi mărturisește că aproape și-a pierdut mințile tot încercând să îi facă răul și văzând că nimic nu o poate atinge. Secretul acestei vieți fericite în nenorocire este unul foarte apropiat de filosofia lui Mihai Șora: puterea de a vedea frumusețea care te înconjoară, de a sorbi fiecare clipă de bucurie a vieții, de a ști să apreciezi așa cum se cuvine, darurile mărunte ale existenței. Așa cum spune Ana în lunga sa confesiune: „A mai trecut o iarnă și, iată, încă nu am murit. Era greu de trăit acolo, dar știam să ne bucurăm de fiecare clipă, de lucruri mici. De parcă acum, când avem de toate și o ducem bine, ceva ne lipsește. Micile bucurii, viața simplă nu ne mai pot bucura ca atunci. Așa o piatră pe suflet simt câteodată” (p. 207).
Dincolo de destinul ieșit din comun al Anei Blajinschi, romanul Capătul drumului poate fi citit și ca o probă de virtuozitatea stilistică la nivelul narațiunii. Rememorându-și viața, nonagenara își adaptează mereu stilul la rigorile povestirii într-o manieră de încercată scriitoare contemporană, pe deplin stăpână pe toate tehnicile narative. Ea se pune perfect în pielea copilei de 11 ani, are descrieri care îți taie respirația (excepțională este descrierea luptei pentru supraviețuire a celor din barca de pescuit surprinsă în vârtejul de pe fluviul Obi, care trimite cu gândul la pânzele lui Aivazovski), pasaje de mare frumusețe stilistică și chiar fragmente rimate și ritmate interior, ca și cum ar fi fost scrise în versuri. Alternarea stilurilor se adaptează perfect ritmului și vârstei personajului în diversele momente ale povestirii și demonstrează cu prisosință talentul scriitoarei Liliana Corobca.
Liliana Corobca, are acea calitate specifică autorilor importanți de a-și lua prin surprindere cititorii cu fiecare nouă apariție editorială. Nu umblă niciodată pe același drum, fiecare nou roman al său este complet diferit, tematic și stilistic, de cele care l-au precedat. Capătul drumului este romanul dramei românilor bucovineni deportați în Kazahstan în preajma celui de-al doilea război mondial. Un episod despre nu s-a vorbit deloc în timpul comunismului și despre care se cunosc încă prea puține lucruri în România. Această operă de ficțiune pune în lumină întreaga dimensiune tragică a acestui episod odios din istoria țării. Excelent scris, romanul Lilianei Corobca ar trebui citit de toți românii, mai ales în acest an al centenarului marii noastre uniri.
Liliana Corobca, Capătul drumului, Polirom, Iași, 2018, 338 pag.