MIRCEA V. CIOBANU în dialog cu TUDOREL URIAN
Mircea V. Ciobanu, în România perioadei comuniste, nu se vorbea mai nimic despre literatura din Basarabia. Cu excepția câtorva nume auzite pe la Europa liberă, mai nimeni nu știa cine sunt autorii importanți de dincolo de Prut și care sunt direcțiile de evoluție a literaturii. Care era situația la voi? Ce se știa în Basarabia despre literatura română și scriitorii din țară?
Au fost oameni pentru care literatura română nu a dispărut niciodată de pe agendă, dar și oameni care nu au știut nimic, în pofida meseriei, care ar fi trebuit să-i oblige. Nu era, totuși, o problemă tehnică, „de comunicare”. Era un mecanism, pe cât de diabolic, pe atât de absurd și pe alocuri ridicol – dar bine pus la punct – de diferențiere metodică a literaturii zise moldovenești de cea română. Arhitecții „națiunii socialiste moldovenești” (pseudoteorie inventată odată cu formarea, în stânga Nistrului, în 1924, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, gândită ca un cap de pod pentru recucerirea Basarabiei) înțelegeau că un popor inventat are nevoie și de o cultură, ca semn distinctiv. Era, ca principiu, simplu. Nu trebuia să inventezi nimic, ci doar să „demonstrezi” că moldovenii (din dreapta și stânga Nistrului, din dreapta și stânga Prutului) sunt altceva decât românii. Cu toată cultura lor, de la cronicari… la Eminescu. Iar tot ce putea să creeze confuzii și disfuncționalități „teoriei” trebuia eliminat. Ca o consecință, literatura română a secolului XX trebuia îndepărtată și exclusă din circuit. Chiar dacă acolo se regăseau „moldovenii” Sadoveanu și Bacovia sau chiar basarabenii Stere și Goma.
După instaurarea „democrației populare” (ce pleonasm stupid!), practic, a regimului totalitar, atât în România, cât și în Basarabia (în RSSM), România a dispărut pentru unii, ca și Basarabia pentru ceilalți. Adevărat, au rămas la Chișinău câțiva scriitori care reușiseră să debuteze editorial în România interbelică: Nicolai Costenco, George Meniuc, Bogdan Istru ș.a., unii dintre ei fiind prinși cu mici crochiuri în Istoria… lui Călinescu. Au rămas profesorii și unii foști absolvenți de licee și facultăți românești. Cititorii, adică.
Mă gândesc în acest sens la o posibilă, de nimeni scrisă încă, istorie a lecturilor, diferită adesea de cea a scrierilor și a tipăriturilor. Or, în cazul basarabenilor, cei care au asigurat o legătură cu interbelicul românesc au fost cititorii, proprietarii de biblioteci și de memorie culturală (regretatul Aureliu Busuioc, absolvent de liceu la Timișoara, cunoștea pe dinafară atât poezia anticilor latini, cât și pe cea a poeților români, de la Blaga și Arghezi, la Minulescu și Topîrceanu). Dar cortina de fier instalată pe Prut ținea mediul cultural și educațional opac. Nicolai Costenco, cel care încercase să se opună (într-un sens pur cultural, fără revendicări politice) vulgarizării/ transnistrizării limbii române din proaspăta RSSM, a fost trimis la urșii albi de la Polul Nord, ceilalți s-au conformat regimului și au scris ode comunismului, recurgând la un limbaj primitiv (abia în deceniul nouă, cu puțin înainte de moarte, George Meniuc revine la „uneltele” din interbelic și… redevine poet autentic).
Într-o vreme, după moartea lui Stalin, în încercarea de a construi o „literatură națională moldovenească”, a început un program de editare a clasicilor literaturii române, de origine „moldovenească”: Alecsandri, Creangă, Eminescu, precum și scrierile unor cronicari. Dar sunt tipărite și operele unor „nemoldoveni”, precum Coșbuc sau Caragiale. Acest dezgheț editorial și literar (la Chișinău se vindeau cărți românești, ele erau prezente în biblioteci, oamenii erau abonați la Gazeta literară etc.) a durat până la invazia sovietică în Cehoslovacia, în 1968. De atunci și până în 1990 cortina a redevenit opacă, cărțile românești au dispărut din librării, au fost retrase din biblioteci. Pentru a le cumpăra – era deja vremea studenției mele – mergeam la Odessa, Cernăuți, Kiev sau Moscova.
O bună parte din literatura română era asimilată pe cale orală, cântată. Folclorică, așadar. Lumea asculta Atât de fragedă, Primăvara lui Topîrceanu, Romanța fără ecou a lui Minulescu, De va veni la tine vântul de Goga, Voiaj de Leonid Dimov, versurile cântate ale lui Nichita Stănescu sau Șerban Foarță etc., în interpretarea formațiilor Phoenix, Roșu și Negru, Mondial sau a lui Nicu Alifantis, Mircea Baniciu și a celorlalți menestreli… care nici nu bănuiau ce lucru de culturalizare făceau, alături de Ioana Radu, Maria Tănase, Maria Lătărețu și alți interpreți de muzică populară, pentru care exista un adevărat cult în Basarabia. Dar toate astea erau sporadice și fără de sistem.
Cum se explică faptul că unele cărți publicate de edituri din Țară puteau fi cumpărate de la librării din Odessa, Cernăuți, Kiev, Moscova, dar nu de la Chișinău?
Cam în toate orașele importante ca centre culturale ale URSS existau librării „Drujba”, care comercializau cărți din țările CAER și ale Pactului de la Varșovia (țările lagărului socialist). Ținea și asta de educația „internaționalistă” (dozată, desigur). Nu erau doldora de carte, dar o dată în an, începând cu data de 23 august (înțelegeți de ce), avea loc Decada Literaturii Române. Fiindcă Odessa și Cernăuți erau printre aceste orașe privilegiate, studenții puneau mână de la mână și echipau caravane de cumpărători de carte. Cam așa procedăm și azi, mergând la Bookfest și Gaudeamus, după noutăți editoriale. La Moscova, pe fostul prospect Kalinin (azi: bulevardul Tverskoi), era o bogată librărie „Drujba”, unde puteai să găsești cărți bune românești tot anul.
Ah, da, era și la Chișinău o asemenea librărie. Și chiar arăta foarte bine, așezată în ultimii ei ani în zona hotelurilor importante. Erau expuse cărți din toate țările socialiste: Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Vietnam, Cuba ș.a. Exista și un raft cu cărți editate în România. Dar, fiindcă educația patriotic-internaționalistă intra aici în conflict cu „teoria celor două limbi & literaturi”, raftul (mai curând un stand mort) era completat cu câteva cărți de medicină, apicultură, piscicultură sau rețete culinare. Marea literatură română se ducea în Rusia, acolo ea nu submina „prietenia” și temeliile sistemului. Și s-a văzut, după 1987-89 că nu în zadar. Recuperarea graiului (rostit cu vocea plină) a dinamitat „uniunea de nezdruncinat”.
În manualele școlare erau prezentați autori din România? Cum erau ei predați? Există în Basarabia un adevărat cult al lui Eminescu. E clar că fusese studiat în școală. Era prezentat ca un autor moldovean? Se vorbea despre biografia lui?
În școli se predau (foarte selectiv, și aici) „moldovenii” Stamati, Hasdeu (Alexandru și Bogdan), Russo (cu studiile despre folclor, nu și cu Cântarea României), Negruzzi, Creangă, Eminescu. Nimeni din literatura româna a secolului XX. Cu excepția lui Sadoveanu care, în clasa terminală, era inclus (cu Mitrea Cocor!) în manuale, la capitolul „scriitori străini”, alături de Anna Seghers, Julius Fučik sau alți autori „progresiști” din „lagărul socialist”.
Din Eminescu se preda în primul rând poezia revoltei sociale (prima parte din Împărat și proletar, poezia Viața) și ceva din poezia naturii. Biografia punea accent pe idilica vârstă a copilăriei în sânul naturii, dar era văzut cu ochi critic rolul lui Maiorescu în destinul său (criticul reacționar, care i-a exploatat talentul), precum și colaborarea la Timpul, ziar „conservator și reacționar”. Dar și plecarea poetului la București, prietenia cu Creangă și dorul de Moldova erau prezentate duios și dramatic. O biografie contrafăcută, modelată ca să fie utilă educației ideologice ca material didactic: destinul nefast al artistului în societatea burgheză.
De fapt, un cult pentru Eminescu, poetul național, poetul nepereche, poetul exponențial al spiritului românesc, a apărut abia în Basarabia postsovietică. Exploatat însă pe o singură dimensiune, patriotică și… cam fără a mai fi citit-recitit. Tocmai când s-a ivit posibilitatea lecturii integrale.
În perioada interbelică, Basarabia a făcut parte din România. Cum apărea în istoriile literare din perioada comunismului această perioadă? Se vorbea doar despre autorii din provincia istorică Moldova sau despre toți autorii reprezentativi de limba română ai epocii?
Dacă facem excepție de o Istorie a literaturii (bineînțeles, „moldovenești”), care a apărut sub egida Academiei de la Chișinău în anii Glasnost-ului (și care includea un capitol despre interbelicul românesc), în școlile RSSM, secolul XX al literaturii „naționale” începea cu anul 1924 (sic!), odată cu formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești și cuprindea „scriitori” din Transnistria sovietică. A fost creată, băgată în școli și în circuitul public, o „literatură moldovenească”, proletcultistă, scrisă într-o limbă aproximativă, care după 1940-44 a avut efecte nocive asupra limbii oficiale din Basarabia.
O parte dintre clasici însă erau, după cum am spus, „comuni”. În universități au existat și profesori cu demnitate națională, care au spus ori au sugerat studenților unde se află adevărul. Unii cercetători, mai ales cei devotați sistemului, au avut dreptul să viziteze România, au avut acces la sursele documentare. Alții s-au consacrat studierii unor relații literare ale clasicilor noștri cu cultura slavilor (dinastia Hasdeilor: Tadeu, Boleslav, Alexandru, Bogdan sau „relațiile literare moldo-ruso-ucrainene” etc.). În general, chiar și acolo unde cercetarea era posibilă sau… pasabilă, ea cuprindea, de regulă, fie istoria literaturii medievale, fie cea clasică, bineînțeles pe segmentul „moldovenesc”. O excepție a fost tentativa tânărului Vladimir Beșleagă de a face o teză despre Rebreanu. Dar, mai întâi a căzut în dizgrație conducătorul tezei, temerarul critic Vasile Coroban, iar mai apoi, cu căderea cortinei și înghețarea relațiilor cu România, a fost închisă și tema de cercetare, ca inactuală.
În universități, cum erau studiați acești autori, având în vedere faptul că manuscrisele lor, edițiile originale ale cărților și revistelor în care au publicat, se găsesc la biblioteci din țară? Aveau cercetătorii posibilitatea să vină în România să le studieze? Exista o circulație a edițiilor critice și a cărților apărute la editurile din țară sau totul se baza doar pe cărțile publicate în Republica Moldova?
Am spus mai sus despre unii – foarte puținii – cercetători care aveau dreptul de a se deplasa inclusiv în România. Mai ales în a doua jumătate a deceniului șase și în prima jumătate a deceniului șapte ale secolului trecut. A existat un fond, cu acces limitat, de carte românească la Biblioteca Națională (pe atunci: Biblioteca „N. Krupskaia”). Fonduri similare au existat la Academie și în unele universități. Au existat și bune biblioteci personale ale profesorilor și ale unor intelectuali. Da, era o aventură căutarea cărții necesare. Exista, bineînțeles, riscul să ți se piardă cartea… ori să fii denunțat că păstrezi cărți interzise. Multe cărți necesare, inclusiv sau, mai ales, manuscrise vechi românești erau de găsit în marile biblioteci din Moscova și Leningrad (Sankt-Petersburgul de azi).
Exista în Republica Moldova un canon al literaturii române? Care erau autorii care, din perspectiva marelui public, făceau parte din el?
Din perspectiva relativistului care sunt azi, aș zice: slavă Domnului că nu era (unul legiferat cumva oficial), pentru ca – pe calapod basarabean – mă tem că el i-ar fi inclus pe Mihai Beniuc, Alexandru Jar sau pe vreun alt Alexandru Toma. A existat un canon neoficial, printre studenți: Bacovia (dar și Goga), Arghezi (dar și Topîrceanu), Blaga (dar și Minulescu), nerecomandați de nimeni decât de colegii cu un an-doi mai în vârstă, dar și de plăcerea lecturii, a descoperirii. Tot aici: Rebreanu și Camil Petrescu, dar și pentru un anume public cititor: avangarda, descoperită mai ales prin intermediul revistei Secolul XX, ajunsă și ea pe căi obscure la Chișinău. „Canonici”, în sensul frumos al lecturilor revelatoare, erau Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu.
Dar fiecare grup literar cu canonul lui. Și în Basarabia șaizeciștii au încercat să fie în pas cu generația lor din Țară, șaptezeciștii au fost manieriști (dar și bolnavi de Nichita), iar optzeciștii s-au abonat la cei doi Caragiale, la Barbu și Dimov. În general, pe căi doar de ei știute, scriitorii români din Basarabia au încercat să fie la curent cu literatura din România. Adevărul, trist și amuzant, e că nimeni dintre scriitorii serioși, care contează cu adevărat, nu a pus vreodată la îndoială faptul că există o singură literatură, română, unică și indivizibilă, vorba clasicului. „Teoria celor două literaturi” s-a prăbușit, or, asta sună ca un verdict (deductiv) politic: înseamnă că și cele „două popoare” sunt… unul singur!
E mai complicat cu cititorul de masă. Aici diferențele listelor de lectură au variat enorm. Unii au citit doar literatura agreată de regim. Alții doar literatură interzisă (în rusă, în română, în franceză sau engleză). Există cititori care nu au încetat niciodată să citească literatură editată în România, dar și cititori care au cunoscut literatura româna abia după ce s-au consumat podurile de flori.
Experiențele sunt foarte diferite, ca să le putem omogeniza într-un tablou. Mai ușor mi-ar veni să spun ceva din experiența proprie, care nu seamănă cu ale altora.
Sunt convins că cititorii „Vieții Românești” ar fi interesați de această experiență proprie. Ea este menită să dea credibilitate afirmațiilor.
Primele cărți românești pe care le-am văzut eu și semenii mei erau găsite prin podurile caselor (deci ascunse). Ele trezeau inițial elevului sovietic care eram anumite nedumeriri: erau scrise într-o limbă cunoscută, dar cu litere „franțuzești”, aveau în ele povești de Creangă, dar și poezii din necunoscutul Bolintineanu. Primele cărți de acest gen pe care le-am văzut erau, se pare, din Biblioteca pentru toți, seria cu copertă roșie.
Relevante însă cu adevărat au fost două cărți pe care mi le-a adus o colegă de clasă, eram întra noua, învățam „la oraș”. Colega era împătimită de literatura rusă (cea bună, din afara programei școlare), avea un nume rusesc, Svetlana Dolghina, cred că era dintr-o familie mixtă. Mi-a adus primul volum din ediția Perpessicius a operelor lui Eminescu. La al treilea – al patrulea poem citit deja făceam prima mică descoperire. Aveam și eu o ediție Eminescu, tipărită la Chișinău, a „poeziilor publicate în timpul vieții”. Ei, bine, am găsit, chiar la început, un poem care în ediția de la Chișinău lipsea: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Prima nedumerire: de ce lipsea? era imediat urmată de a doua: cum așa, poetul moldovean dedică ode unui alt stat? Forțez nota, bineînțeles, dar cam pe aici vor fi umblat rațiunile celui cu foarfeca editorială. A doua carte era un cadou regal: Eminescu și Schopenhauer de Liviu Rusu. Un Eminescu romantic și patetic, social-revoltat sau idilic, pe care îl știam din manuale, era înlocuit cu unul gânditor, interogativ, dramatic. Cărțile se completau perfect.
În literatura română contemporană m-au inițiat colegii de la facultate, cei care știau drumul la Cernăuți și Odessa. Grigore Chiper era din acest cerc de consumatori de literatură română. Prin intermediul lor, al revistei Secolul XX, a unor alte reviste, dar și antologii, precum cea a lui Sașa Pană, am ajuns să cunosc avangarda literară românească. Mă pliam ușor mai ales pe această literatură, deoarece până la facultate am trăit într-un mediu artistic modern. Trăiam la o gazdă cu pictorul și arhitectul Arcadie Răileanu, coleg și prieten cu Andrei Sârbu, discipolul lui Mihai Grecu, părintele artei moderne românești din Basarabia (Arcadie locuiește acum la Piatra Neamț, predă arta plastică, pictează, în zilele astea a avut vernisajul expoziției personale la Galeriile de Artă din Iași). El mi-a furnizat sursele necesare (românești, rusești, franceze) pentru a mă iniția în fascinațiile artei moderne. El mi-a dat să citesc cartea lui Petre Pandrea despre Brâncuși, volume de poezii de Arghezi și Blaga, pe Apollinaire (dar și pe Andrei Belîi, inexistent în rusă din considerente politice) în română și pe Verlaine în franceză.
Am mai spus că bizare erau căile Dumnezeului lecturilor noastre. Pe Ionesco (de altfel, ca și pe Beckett) i-am citi mai întâi într-o revistă rusească, pe Caragiale l-am citit după Rinocerii (dar și după Englezește fără profesor), ca și pe Camil Petrescu după Proust (în franceză și în rusă) și după Faulkner (în rusă). După un astfel de „sistem” de lecturi, nu mă mai sperie învățarea literaturii pe alte structuri ale consecutivității decât cele tradiționale, cronologice. De exemplu: tematic, pe criteriul de gen literar, al structurilor narative sau, de la bun început, pe un model comparatist.
Aventurile continuau… pe toată geografia defunctului imperiu rus: în Vladivostok îl găsisem pe Rebreanu în rusă, în Krasnodar (ori poate era în Stavropol) îmi cumpăram dicționare românești, iar deja după parada independențelor îmi întorceam datoria: duceam la Cernăuți, ca marfă de contrabandă, ascunsă, literatură românească, tipărită în Germania, la rugămintea unui român basarabean exilat. Aventura, așadar, continuă.
Există un oarecare paralelism generaționist în evoluția literaturii din RSS Moldovenească și RS România. Scriitorii generațiilor 60, 70, 80 au fost recepționați sincron sau au fost descoperiți „post factum”, după căderea regimurilor comuniste?
Scriitorii, profesorii universitari și o bună parte dintre studenții filologi știau din varii surse (dar poate că în primul rând din cărțile românești pe care le cumpărau în Rusia ori Ucraina) ce se întâmplă în literatura română, cel puțin în privința cărților de raftul întâi. Vânau cărțile lui Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Marin Preda, noile cicluri de poeme ale lui Marin Sorescu și Nichita Stănescu. Nu i-am întrebat niciodată pe colegi de unde au o revistă sau o carte românească. Pentru că și eu le obțineam pe căi surprinzătoare. De pildă, Istoria... lui G. Călinescu, în copertă tare și cu supracopertă (ediția Piru) costa o avere, în bani de student, mi-a cumpărat-o fratele meu (care era aviator) de la Kiev. Cadou de ziua mea, dacă îmi amintesc bine. Au existat și contacte directe între scriitorii din diverse generații. Nouă, celor din generația optzecistă basarabeană, care nu ne grăbeam să ne tipărim cărțile, ne-a fost ușor să ne regăsim printre confrații din România. Nu au existat niciun fel de divergențe estetice atunci când ne-am întâlnit, consecutiv (vorbesc de propria experiență) cu Lucian Vasiliu, Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Ioan Groșan sau cu regretatul Radu G. Țeposu. Și nu e vorba doar de generație, pentru că la fel de armonios, în aceiași termeni de referință, am comunicat, să zicem, cu Ion Pop, cu Valeriu Stancu, cu Iustin Panța, cu Andrei Bodiu, cu Alex Ștefănescu, ori cu… Tudorel Urian.
Critica literară din România a avut vreun impact asupra literaturii din RSS Moldovenească? Era, de pildă, cunoscută opera lui Eugen Lovinescu? Sau creația criticilor postbelici, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Cornel Regman, I. Negoițescu etc? La ce se raportau criticii vremii când analizau operele marilor clasici ai literaturii române?
Cu siguranță, criticii și cercetătorii serioși (Vasile Coroban, Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Eugen Lungu, Andrei Țurcanu), care scriau atunci, au fost abonați și la cărțile criticilor de referință. Nu foarte mulți însă și fără sa facă – decât foarte rar – referință la exegetica românească din dreapta Prutului. Nici nu era nevoie, de vreme ce obiectul cercetării critice era „literatura moldovenească”. Dar atunci când barierele au fost înlăturate, nu au existat probleme de integrare și adaptare nici pentru criticul și cercetătorul Eugen Lungu, care scrie despre poeții români de pe vremea lui Eminescu, dar și despre Adrian Marino, și nici pentru profesorul Nicolae Leahu, de pildă, care predă literatura româna la universitate, fără să aibă complexe. Or, toate astea nu au fost recuperate doar peste noapte.
Anii Gorbaciov au produs o schimbare în dinamica relațiilor dintre scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului?
Bineînțeles. Cam odată cu liberalizarea gorbaciovistă a început recuperarea trecutului literar pus la index (literatura interbelică, în primul rând, dar și, câte puțin, literatura contemporană). Era o primă recuperare pentru publicul larg.
Care erau autorii români cei mai cunoscuți în Republica Moldova la momentul căderii regimului comunist și cărui fapt datorau această popularitate (făcuseră vizite acolo, cărțile lor au fost publicate la edituri din Basarabia, circulau ediții ale operelor publicate la edituri din România, erau mereu citați în comentarii critice, erau cuprinși în programa școlară)?
Cred că trebuie să vorbim despre scriitorii contemporani, despre „clasicii literaturii moldovenești” am vorbit mai sus. A fost cunoscut relativ Sadoveanu. Nicoară Potcoavă fusese tipărit la Chișinău, ca și Neamul Șoimăreștilor (ambele erau povești „basarabene”). Și era, intermitent, citat. Nichita Stănescu, cu rădăcinile lui rusești pe linia mamei, fusese agreat să facă o vizită la Chișinău, devenind un timp poetul favorit, inclusiv pentru prezența sa spectaculoasă. A vizitat Chișinăul – era deja epoca dezghețului gorbaciovist – Mircea Dinescu. Dar, din nou, totul se limita la cercul intim scriitoricesc.
Nu, scriitorii români contemporani, până în 1990-91, nu au fost editați în Basarabia. Nici nu au fost predați în școli.
Mulțumesc mult, Mircea V. Ciobanu. Realmente am sentimentul că înțeleg mai bine evoluția literaturii de dincolo de Prut, fapt ce mă face să privesc cu și mai multă admirație formidabilul ei progres din ultimii ani!
Mircea V. Ciobanu, născut la 29 februarie 1956, în satul Petreni, Drochia.
Absolvent al Universității de Stat din Chișinău.
Redactor-șef la Editura Știința. Autor al volumelor: Haydn între două claxoane (poezie), Arc, 1995, ediția a doua: Vinea, 2015; Stația terminus (dramaturgie), Arc, 1998; Plăcerea interpretării (eseuri, critică literară), Prut internațional, 2008; După-amiaza unui faun (dramaturgie), TipoMoldova, 2013; Deziluziile necesare (critică literară), Arc, 2014; Resetare (versuri), Vinea, 2014; Tratat cu literatură (eseuri), Prut, 2015; Căderile în realitate ale criticului (critică literară), Junimea, 2018 ș.a.