Timișoreanul Lucian-Vasile Szabo și-a asumat în ultimii ani nobila sarcină de a investiga și a aduce în actualitate opera lui Ioan Slavici. De la demersurile aprofundate ale lui D.Vatamaniuc, cel care ne-a oferit o amplă exegeză asupra operei lui Slavici, dublată și de o Biobibliografie cuprinzătoare și de munca stăruitoare de reeditare a operei acestuia, Lucian-Vasile Szabo a constatat că mai sunt încă destule lucruri de spus despre acest important clasic al literaturii noastre. Începutul l-a făcut în 2011 cu volumul Un alt Slavici, prin care încerca să mute accentul de pe opera literară pe publicistică, fapt continuat cu o altă investigare publicistică intitulată Complexul Slavici din 2013 și cu Recurs în dosarul Ioan Slavici. Presă, influență și război, 2015, în care aceleași idei repetitive sunt reluate și reasezonate cam cu aceeași informație documentară de bază. Mai recent, în 2017, el s-a gândit să readucă în actualitate publicistica sa din ziarul „Tribuna poporului” de la Arad, ziar redijat de nepotul său, Ioan Russu-Șirianu, ziar la care el a colaborat și el destul de insistent, cu ușoare evadări în paginile „Luptei” de la Budapesta și a „Minervei” de la București. În rest, majoritatea articolelor sale politice le-a dirijat către ziarul arădan, începând de la apariție, din 1897 și până în 1910, când articolul acuzator al lui Octavian Goga, A murit un om, Ioan Slavici, l-a scos pentru totdeauna din postura de colaborator al ziarului arădan. De aici încolo, semnătura lui mai poate fi întâlnită doar în paginile „Minervei” de până la război, ca apoi să eșueze pe versantul tot mai controversat al atitudinii pro-germane de la „Ziua” și de la „Gazeta Bucureștilor”, fapt care l-a dus în boxa acuzaților din așa-numitul „proces al ziariștilor” de după Marea Unire. Se înscria astfel în istoria ziaristicii noastre un moment de mare deziluzie, care l-a coborât mereu în ochii publicului și a colegilor de gazetărie, de la etapa de gazetar curajos și luptător național din paginile cotidianului „Tribuna” de la Sibiu, pe care a fondat-o și a condus-o în calitate de director, trasând liniile directoare ale politicii românilor transilvăneni până la cea de colaborator cu dușmanul. Pentru atitudinea combativă din prima perioadă s-a ales cu o condamnare de un de temniță la Vaț, pe care l-a făcut aureolat de glorie și urmărit de admirația generală, ca apoi să fie închis la Văcărești, în postura inversă, de colaborator cu dușmanul. Despre această adevărată dramă socială și intimă ne-am exprimat cu mulți ani în urmă, când am trecut în revistă și am pus în oglindă cele două poziții contrare în amplul articol Ioan Slavici de la Vaț la Văcărești, publicat în paginile revistei „Limbă și literatură” și reluat mai apoi în volumul Homo militans din 2000. Ne-am fi mirat dacă acest articol ar fi ajuns și în mâna dlui Lucian-Vasile Szabo, foarte puțin preocupat de epuizarea unei informații necesare studiului aprofundat al orientării politice a lui Ioan Slavici, foarte adeseori atras de aspecte minore sau de cele care vizează senzaționalul cel mai frapant, cum ar fi cele legate de „afacerile de culise” sau de legătura sa cu „serviciile secrete”. Postura sa de cadru didactic universitar, cu un doctorat făcut tocmai pe această temă l-ar fi obligat la mai mult, deoarece universitarului îi incumbă obligația de a fi mereu la curent cu lista de lucrări care privește tema cercetată. Până la urmă am putea trece cu mai multă îngăduință peste acest aspect, dacă recenta culegere de articole din publicistica lui Slavici s-ar ridica la nivelul cerut de o asemenea întreprindere editorială. În acest context ar fi mai multe lucruri de discutat despre modul în care gândim și realizăm o ediție de acest tip, eveniment editorial căruia o să-i dedicăm o dezbatere mai aprofundată.
Mai întâi e de luat în dezbatere opțiunea editorului pentru un segment de colaborare destul de redus și care ar fi avut fără îndoială o acoperire mai mare dacă ar fi avut în vedere întreaga contribuție tribunistă a gazetarului Slavici, incluzând aici și prestația sa de la „Tribuna” din Sibiu. După opinia noastră, între colaborările sale la „Tribuna” sibiană și cele de la „Tribuna poporului” recte „Tribuna” arădeană se conturează cu claritate o linie de continuitate care ar fi putut pune cu prisosință în evidență ideea de „tribunism” politic și literar. E o temă pe care a abordat-o, din păcate tot atât de ineficient și de inexpresiv un tânăr cercetător clujean, Vlad Popovici care a dat o carte despre „Tribunism”, dar care din păcate, după șase ani de trudă, precum arată în prefață că ar fi consumat în vederea acestui scop, nici până astăzi nu-i sunt prea clare trăsăturile acestui curent întemeiat de Slavici la ziarul sibian O asemenea întreprindere l-ar fi ajutat mult și pe istoricul clujean să-și desferece viziunea restrictivă asupra acestei mișcări, pe care Slavici a manifestat-o apoi la „Vatra” alături de Coșbuc și mai apoi la „Sămănătorul”, ideile „realismului poporan” în artă și literatură și a mutării axei de orientare politică de la Budapesta și Viena spre București fiind lucrurile esențiale pe care le-a implementat Slavici în perimetrul atitudinii generale a transilvănenilor. În al doilea rând, sumara Notă asupra ediției nu ne oferă, precum ne-am fi așteptat, dezvăluiri cu privire la metoda de lucru a editorului, singura precizare care se poate reține din acest text improvizat fiind aceea cu privire la respectarea cronologiei textelor. Dar raportările sale absolut obligatorii la publicistica edită a scriitorului unde pot fi găsite? Unde poate fi întâlnită o minimă raportare la alte lucrări cu caracter politic și istoriografic ale scriitorului, cum ar fi Românii din statul ungar și politica maghiară, din 1892, Tribuna și tribuniștii, din 1896, sau la cele care i-au urmat: Românii din Ardeal, 1910, Românii de peste Carpați, 1911, Zbuciumări politice la românii din Ungaria,1911, la Politica națională română din 1915. Există vreun dram de legătură între aceste scrieri și publicistica sa din paginile „Tribunei” arădene sau nu? Era de discutat și de aflat acest lucru. Și mai obligat ar fi fost autorul să facă o trimitere necesară la cele două volume de publicistică din seria de Opere a scriitorului, spre a vedea în ce măsură aceste volume sunt conforme cu transcrierile din periodice sau nu. O spunem aceasta, deoarece, în textele comunicate de ediția lui Lucian-Vasile Szabo întâlnim adeseori ușoare modificări de titlu, rezultate din eliminarea numeralului adjectival care precede titlul. Astfel la el figurează titluri precum următoarele: Lămurire, în loc de O lămurire, Paralelă, în loc de O paralelă, Crucea de piatră în loc de O cruce de piatră, Notă greșită în loc de O notă greșită etc, titlul unuia dintre articole fiind transcris Gestiunea română, în loc de Chestiunea română. Acest lucru este menit din capul locului să arunce o umbră de îndoială asupra exactității și rigorii modului de lucru.
De altfel, acest mod superficial de lucru al editorului se poate desluși mai cu putere atunci când încercăm să deslușim criteriile după care a selectat textele, rămase obscure până la final. Când am luat volumul în mână, am sperat ca în el vom întâlni toate colaborările lui Slavici la ziarul arădean. Din păcate, n-a fost așa. Am confruntat sumarul volumului cu bibliografia realizată de D.Vatamaniuc și am constatat că sumarul volumului este mult mai lacunar decât consemnările bibliografiei. Ediția sa, intitulată Politica românească (Ed. Universității de Vest, 2017), elimină fără explicație aproape 40 de texte prezente în coloanele „Tribunei” de la Arad. Am reușit în final să compun o lungă listă de texte neantologate, fără să avem însă și motivația excluderii lor. Lista se deschide cu articolul-amintire intitulat Eminescu și ardelenii, apărut în nr.129/1909 al „Tribunei”, urmat de: Cruciada copiilor, Muguri și floare, Creștere și educațiune, Iubirea (ultimele două fiind în relație cu alte două care au fost reținute), cum ar fi Abuzul de iubire (numit de dl Szabo, Abuzurile de iubire) și Slăbiciunea părintească. Interesant e apoi faptul că titlurile pe care Slavici le dă în limba maghiară, precum Megis hanczut, O Felesege a kiraly neve ben, Ha nem tetsik sunt ocolite, la fel ca altele cu titluri și subiecte diverse, precum Kossuth și Kossuth, Do ut des, Ale jacta est, Pacte și parapacte, Postscripta, Discursul lui P.P. Carp, Sărbătoarea neamului, Legea legilor, Răsunetul, O toleranță neiertată, Iredentismul românilor etc., care sunt lăsate în mod nemotivat pe dinafară. E drept că editorul ne avertizează că el a inclus în recenta antologie doar texte semnate de autor. Dar și cele amintite de noi mai sus sunt semnate, așa că această motivație nu funcționează în acest caz. Cu atât mai mult o astfel de intenție n-ar fi trebuit să-l rețină să nu extindă cercetările sale și asupra identificării unor colaborări semnate doar cu inițialele (Sl) sau (S), așa cum am făcut-o noi în notele articolului nostru din volumul Homo militans. Orice editor care se respectă (și după cele trei cărți închinate operei lui Slavici considerăm că dl Szabo era îndreptățit la o asemenea pretenție) nu ar fi pierdut ocazia de a deschide o discuție mai aplicată asupra unor astfel de identificări. Datoria primă a fiecărui editor este aceea de a controla și verifica toate aceste opțiuni, printr-o analiză temeinică a conținutului și particularităților stilistice ale semnatarului textelor. Or, Lucian-Vasile Szabo s-a oprit la jumătatea drumului, fiind adeptul minimei rezistențe, ceea ce impietează serios asupra muncii sale de exeget și editor, fără să depășească stadiul amatorismului și cercetărilor parțialiste. Calitatea de specialist în Slavici l-ar fi obligat la acest lucru.