La începutul lui februarie, poetul Ioan Flora a fost evocat, cu viața și opera, cu personalitatea sa debordantă, la Muzeul Național al Literaturii Române, într-o ambianță intens marcată de nostalgie, cu momente, unele, de un patetism al nodurilor în gât (despre mine vorbesc). Moderate – momentele, nu nodurile –, slavă Domnului, cu discreție de doamna Loreta Popa, amfitrionul întâlnirii. Despre poet și traducător, despre prieten, tată și soț, despre Banatul sârbesc și cel românesc, despre „adopția” gorjenească, despre grupul Noii de la Filologia bucureșteană a anilor șaptezeci, despre poemul lui Ioan Flora săpat în piatră vis-à-vis de poemul săpat în piatră al lui Karol Wojtyla etc. etc., au vorbit/citit în ordine, Ioan Groșan, Ion Bogdan Lefter, Viorica Provian, Ioana Crăciunescu, Marian Drăghici, Eugen Suciu, Ileana Flora. Până aici, nimic deosebit. Prestația unei clase de elevi de la Colegiul Național de muzică George Enescu, sub „bagheta” doamnei profesoare Provian, a făcut net diferența, imprimând evenimentului culoare, prospețime și, da, elevație. Aceasta, prin aportul de lectură, din scrierile poetului, de către junii muzicieni – de fapt, preponderant, junele – ilustrat cu interpretarea instrumentală a unor pagini muzicale din compozitori ultracunoscuți, între care sunetul poeziei lui Flora s-a reliefat, firește nu în întreaga sa amploare tematică și profunzime discursivă, dar îndestul de pregnant pentru a insinua, printre cei prezenți, în inimile și memoria lor, statura dureros-evanescentă a prezenței unui extraordinar poet timpuriu dispărut.
În intervenția mea, am citit cu emoție suitoare, să zic așa, un text publicat în suplimentul Ziua literară (nr. 141/12-18 februarie 2005), imediat după dispariția regretatului nostru prieten. Ecoul, frisonant din cât am putut observa în sânul onor asistenței florale, mă îndeamnă să-l public aici, surprins, eu însumi, cum spuneam, de fragranța acestei file de istorie literară repaginată acum drept ceea ce în fond este și i-ar fi plăcut lui Ioan Flora să fie: nu un requiem, ci un imn.
Flora s-a dus, rămâneți cu fauna
Ce i-a plăcut mai mult și ce nu poetului Ioan Flora
din clipa morții sale subite până la punerea în mormânt
din primele fracțiuni de secundă
ale prăbușirii violente în moarte,
când încă mai era dureros de integru,
conștient,
înspăimântat
și cu simțul ridicolului în maximă alertă,
lui Flora nu i-a plăcut deloc,
dar deloc,
că inima i-a cedat chiar acolo,
în locul acela,
și nu la masa de lucru,
nici în grădina casei de la Bughea,
în mașină, într-un tren sau avion,
în drum spre Belgrad
ori în zbor spre Bruxelles, Vietnam ori China,
și toți vor zice despre el:
„domn’e, și-a făcut-o cu mâna lui,
și viața și moartea!” –
ceea ce era al naibii de adevărat,
fir-ar să fie ceasul rău!
lui Flora, de dincolo,
i s-a părut cel puțin salutară
prezența de spirit a sculptorului Vlad Ciobanu
care a făcut cum numai el poate și știe
ca lucrurile să meargă, să reintre urgent în normal,
cu singura diferență că Flora murise, gata,
nu mai era.
ideea ca trupul devastat să-i fie depus la MLR
în sălița cu desenele sale pe pereți
i-a apărut poetului chiar strălucită.
așa că fața lui Flora în rigor mortis
și-a luat o mină de bună dispoziție
ce nu l-a mai părăsit.
Flora zâmbea în colțul buzelor,
cumva în felul unui Buddha înghesuit în strâmtul sicriu,
cu umerii strânși, brațele și picioarele legate,
să stea cuminți,
de parcă Flora ar fi putut face
încă vreo nefăcută cu gesturi largi,
să-și aprindă țigara,
să ducă halba la gură, să-și reia verva de-acolo
de unde rămăsese când s-a ridicat
să meargă
să facă pipi.
i-a plăcut lui Flora că două nopți la rând Paul Vinicius
a dormit lângă el, pe scaune,
chiar dacă mangă.
lui Flora mort de-acum, i-a plăcut să i se aducă flori
în acea săliță din MLR, unde el aștepta
să-i vină fratele de la Stockholm
cu nepotul, prietenii, rudele, cunoscuții,
care de care mai bieți oameni speriați
de moarte ce sunt.
nu i-a plăcut lui Flora cum tatăl lui rămas singur
la 80 de ani în satul bănățeano-sârbesc
va suferi ca lovit de trăznet
să afle că de-acum
niciodată
nu-și va revedea fiul
deschizându-i ușa,
apărut așa, neanunțat de nimic,
să stea cu el, cu bătrânețile sale,
vreo zi, două.
l-a durut sufletul pe Flora
să o vadă pe Ioana lui atât de distrusă,
așa că și-a propus să vegheze asupra ei,
fără întristare, nici suspin,
de unde va fi să fie.
pe Ileana ar fi vrut să o consoleze cumva,
să nu se mai dea cu capul de dalele bisericii
în timpul liturghiei de pe urmă:
„Femeie, ce-a fost, a fost, acum lasă!”
i-a plăcut că Eugen Uricaru a vorbit despre el,
îndoliatei adunări,
la slujba de pomenire,
cu justele cuvinte:
…un mare poet!
s-a bucurat Flora să fie prezent acolo Excelența sa
ambasadorul Serbiei, cu cățel, cu purcel,
cu tot personalul ambasadei și drapelul acestei
nații eroice pe care luptătorul Flora a iubit-o,
a servit-o cu credință și geniu, atât de mult.
nu s-a bucurat, nici nu s-a întristat
că distinsa doamnă ministru al Culturii
și Cultelor, Mona Muscă,
a ratat definitiv întâlnirea cu poetul Flora,
nesinchisindu-se să vină la catafalcul lui
cu o floare.
de-acum, egal i-a fost că Adam Puslojic
a citit la moartea lui Flora
două poeme de Nichita Stănescu,
un poem de Adam Puslojic
și niciun vers, nicio silabă,
din Ioan Flora.
în schimb, i-a mângâiat sufletul
slujba celor patru preoți de la Biserica Amzei,
un serviciu bine-spus divin
de care avea mare trebuință,
ca să poată pleca,
să se poată ridica în sfârșit
în puterea slavei stătătoare.
așa că s-a bucurat când nepotu Cipariu
i-a dezlegat brațele și picioarele din tifoane.
și i-a plăcut când, ultimamente,
toți cei de față, pe rând,
i-au sărutat ori măcar atins
mâna cu care a scris
poetul Flora.
dar cel mai mult i-a plăcut lui Flora că duminică,
5 februarie, A.D. 2005,
când l-au dus la mormânt, la Bellu,
ziua de iarnă geroasă era însorită, aspră, puternică
și adevărată ca poezia lui Ioan Flora.
„Băieți, Flora s-a dus, rămâneți cu fauna!”,
acestea vor fi fost ultimele lui cuvinte
în sinea sa de pe urmă
acolo jos, unde așteaptă,
„băiat bun și cuminte”
cum singur și-a spus odată într-un vers,
să crească peste el iarba.