Omul Vitruvian al lui da Vinci este, probabil, cea mai puternică imagine a Renașterii ce populează mentalul colectiv al omului modern. E imposibil ca o persoană cât de cât educată să nu fi văzut, cel puțin o dată în viață, desenul lui da Vinci, realizat în ultimul deceniu al veacului al XV-lea. E drept că, deși imaginea în sine e destul de populară, semnificațiile ei rămân, adesea, obscure, incomplet înțelese. Ceea ce trebuie spus din capul locului e că Omul Vitruvian e popularizat de da Vinci, însă ideea aparține unui arhitect roman care a trăit în primul secol î.Hr. În buna tradiție a Renașterii, Leonardo da Vinci încearcă să creeze o legătură peste timp cu Antichitatea greco-romană, privită ca sursă de cunoaștere și contrapondere la Evul Mediu întunecat. Ce semnifică, așadar, Omul Vitruvian? În primul rând, ideea de proporție; frumusețea înțeleasă ca proporție și proporția corpului uman înțeleasă ca măsură a tuturor lucrurilor pe care omul le creează (Vitruviu se referea, firește, în special la arhitectură). Foarte multe secole, frumusețea, fie ea fizică, fie artistică, a fost asociată ideii de proporție. Literatura clasică însemna proporție… E regula care guvernează, în mare, spiritul artistic până în veacul al XIX-lea. Romanticii sunt printre primii care au dezvoltat în literatură alergii specifice la tot ceea ce înseamnă regulă și proporție. Odată deschisă calea revoltei împotriva proporției, pe ea au început să umble din ce în ce mai mulți artiști. Au luat-o pe această cale, rând pe rând, naturaliștii, simboliștii, dadaiștii, suprarealiștii, existențialiștii, postmodernii ș.a. Frumusețea estetică nu mai e, astăzi, definită ca proporție, nu mai derivă din ideea de armonie a liniilor, culorilor, sunetelor sau cuvintelor, ci, dimpotrivă, din așezare lor într-un raport semnificativ de stridență.
Țipătul lui Edvard Munch ori Procesul lui Kafka nu mai sunt genul de producții culturale care își propun să cultive un fel de armonie internă, un gen aparte de coerență a lumii, dominată de succesiunea logică, proporțională, convențională, a elementelor componente. Odată cu intrarea în zona psihanalizei, a nevrozelor simboliste, a diformităților naturaliste, arta începe să exploreze zone de adâncime, necartografiate sistematic până în secolul XIX, ale spiritului uman.
Unii dintre noi nu pot ține pasul… de la oameni simpli, de la miniștri, de la profesori sau artiști vin câteodată reacții care ne arată că trecerea de la proporție la stridență, deși are o vechime de mai bine de un secol, nu a fost pe deplin asimilată. Puși în fața unui poem modern, a unui tablou modern, toți aceștia au senzația unei degradări continue a artei, în paralel cu nostalgia față de vremurile când lucrurile erau simple și clare. Nu sunt de condamnat… Schimbarea e majoră, fractura între proporția clasică și talmeș-balmeșul modern e radicală. Cu toate acestea, trebuie spus că nimic nu e mai firesc decât apariția stridenței și a modernității care nu se mai poate exprima plenar cu instrumente precum proporția și armonia… Știm astăzi infinit mai multe despre ființa umană, despre incoerențele ei, despre paradoxurile ei, despre incongruențele ei, despre indistinctul amestec între abject și sublim, despre impulsurile ei violente, despre tendințele ei autodistructive decât se știa în vremea Renașterii. E, deci, inevitabil să avem artă și știință care să se dedice tuturor acestor lucruri fascinante pe care le-am învățat despre noi, în ultimele secole.
Odată, însă, cu această trecere de la ordine la o aparentă dezordine a modernității, s-a mai produs o mutație, deloc de neglijat. Organul uman programat pentru a simți inadecvarea, sub asaltul schimbării, riscă să se atrofieze. E important, pentru că simțul inadecvării e singura barieră substanțială care se așază între artă și kitsch. Dacă ea e slăbită, dacă ea nu mai poate funcționa ca filtru, ca discernământ, atunci arta și kitschul devin noțiuni interschimbabile. Artistul are, deci, la dispoziție, două tehnici majore de lucru: proporția și rigoarea (fundamentale până în secolul XIX) sau schisma, stridența, contradictoriul, paradoxul, haosul aparent (unelte esențiale ale artei moderne și contemporane).
Consumatorul de artă e relativ bine pregătit pentru a percepe rigoarea, însă mai deloc echipat pentru stridență și paradox. Înainte de a discuta un exemplu banal, să definim, în termenii cei mai simpli, inadecvarea. Ea apare de fiecare dată când, într-o operă artistică, avem ceva ce nu ar trebui să fie acolo. Consumatorul simte că detaliul respectiv nu e potrivit, nu se încadrează deloc arhitecturii generale a operei de artă. Datorită proporției și coerenței, orice stridență poate fi imediat simțită și taxată. Și acum, exemplul… să presupunem că în tabloul lui Grigorescu, Car cu boi, apare în fundal, în plan secund, undeva între car și orizont, o farfurie zburătoare din care coboară un marțian. Privitorul unui astfel de tablou va simți imediat că ceva nu este în regulă, va simți, așadar, inadecvarea. La fel s-ar întâmpla dacă, să zicem, în Autoportret, Ștefan Luchian ar fi pictat un șarpe care-și face apariția din orbita stângă a personajului ori dacă, în Lecția de anatomie a doctorului Tulp (Rembrandt, 1632) ar fi pe masa de autopsie, în locul unui cadavru uman, un robot. În toate aceste cazuri, inadecvarea ar fi clară. Tehnica de lucru a tuturor acestor opere de artă face relativ simplă sesizarea inadecvării. Ce se întâmplă, însă, cu Picasso sau Dali?! Ne mai aflăm în aceeași situație?! Da și nu… Da, pentru că inadecvarea operează pentru orice tip de artă, nu, pentru că ea n-ar mai fi sesizabilă de consumatorul obișnuit. Îți trebuie un ridicat grad de cultură pentru a observa inadecvarea, atunci când vine vorba de arta modernă. Dacă nu-l ai, atunci totul riscă să pară inadecvat. Dacă, spre exemplu, în Guernica (Picasso, 1937), am avea în colțul din dreapta sus aceeași farfurie zburătoare de care ne-am folosit pentru a ilustra inadecvarea la Grigorescu, nu mai sunt la fel de convins că privitorul nespecializat va putea simți inadecvarea cu aceeași acuitate. Sigur, un ochi familiarizat cu Dali n-ar avea nicio problemă în acest sens.
În literatură, lucrurile se petrec la fel. Fiecare text literar propune un sistem de coerență, de organizare. Dacă sistemul e bazat pe rigoare clasică, pe logică, pe proporție, pe „real”, inadecvarea e simplu de sesizat. La Dostoievski, e de neimaginat ca prințul Mîșkin (Idiotul) să fie prototipul sincerității și candorii în volumul I al romanului și să devină machiavelic odată cu prima pagină a volumului II. O astfel de transformare brutală ar face din capodopera lui Dostoievski o carte de mâna a doua. Ar fi, pur și simplu, inadecvat. Orice cititor cât de cât alfabetizat ar resimți această radicală schimbare drept o scădere a textului, o coborâre a lui în zona kitschului. În Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, însă, ori în romanul lui Márquez, Un veac de singurătate, lucrurile nu mai sunt deloc atât de clare. Avem acolo personaje care se înalță la cer, realism magic și tot soiul de întâmplări și referințe istorice ori religioase… Pentru a sesiza inadecvarea în cazul unor astfel de texte e nevoie de o pregătire specială, de lecturi anterioare și de context. Așadar, arta modernă și contemporană ajunge la un asemenea grad de sofisticare, încât simțul comun al inadecvării nu mai funcționează. Nemaifuncționând o perioadă de timp, el își pierde din acuitate. Rezultatul concret e că un consumator obișnuit de cultură nu va mai face ușor distincția între kitsch și artă. Dacă am lăsa la o parte ipocrizia, ar trebui să admitem că mulți dintre cei care plătesc un bilet pentru a vedea operele lui Dali sau Picasso, fac gestul acesta doar pentru că li s-a spus că e vorba de artiști geniali.
Se poate explica și astfel, cred eu, succesul de care se bucură texte literare de o calitate îndoielnică, precum romanele lui Paulo Coelho sau Karl Ove Knausgard. Aș risca să spun că astfel de texte, scrise și publicate înaintea veacului al XIX-lea, n-ar fi avut mari ecouri. Ele profită astăzi de relativizarea simțului inadecvării, consecință firească a modernității. Aceasta este, desigur, istorie contrafactuală… E greu de demonstrat ceva într-un sens sau altul. Ceea ce, însă, cred că poate fi demonstrat e o schimbare fundamentală pe care modernitatea a impus-o sensibilității umane, modului în care suntem pregătiți să apreciem arta. Atrofierea simțului inadecvării până într-acolo, încât el nu va mai putea sesiza nici măcar stridențele banale (apariția farfuriilor zburătoare în tablourile lui Grigorescu) e prețul plătit pentru fundamentala transformare a artei. Nu e cazul să ne lamentăm, de vreme ce, indubitabil, ieșirea artei din zodia proporțiilor Omului Vitruvian e un imens câștig. Trebuie doar să ne asumăm transformarea, să ne așteptăm la acutizarea ei, să fim gata să intrăm în zona relativizării artei, să o înțelegem ca pe o consecință firească a unui evoluționism de factură darwiniană. Progresul presupune adaptare, iar în procesul de adaptare, ceva se pierde întotdeauna.