În martie, marele pianist Dan Grigore a concertat la Ateneul Român, marcând cei 60 de ani de prezență pe scenă. (În fapt, ne-a mărturisit artistul, a cântat prima oară pe scenă în 1957, deci cu 61 de ani în urmă.)
Aceasta nu este o cronică muzicală, ci notarea unor impresii de spectator.
Sala Ateneului gemea de lume în seara de vineri, 23 martie a.c. Cu toții admiratori ai pianistului și ai celui care a dirijat în acea seară Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”, Misha Katz, într-un program de muzică rusă. De altfel, maestrul Dan Grigore își mărturisește preferința pentru muzica rusă. Programul concertului din seara zilei de 23 (și 22) martie a cuprins Uvertura Ruslan și Ludmila de Glinka, Suita din baletul Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, iar în partea a doua, contrar programelor obișnuite, în care concertul se cântă în prima parte, Dan Grigore a interpretat, entuziasmant, Concertul nr. 2 de Rahmaninov, față de acest compozitor artistul român având o înclinație accentuată. Dan Grigore mărturisea undeva că a învățat acest concert pe când avea 13 ani, fără să se gândească, atunci, că-l va cânta vreodată în public, iar profesoara sa, Florica Musicescu a observat că parcă-l are „pe Rahmaninov în degete”. Cele două ore și ceva ale magnificului concert s-au încheiat cu splendida Vocaliză de același Rahmaninov, o transcripție pentru pian și orchestră, piesa fiind scrisă pentru soprană și orchestră, într-o interpretare deosebit de sensibilă care a ridicat sala în picioare.
Trebuie să spun că publicul din sala Ateneului alcătuiește o lume aparte în societatea pestriță și mai degrabă kitsch care ne înconjoară. Iar în seara dedicată maestrului Dan Grigore, acest lucru a fost parcă subliniat o dată în plus față de alte concerte. Este o lume educată și politicoasă (mai țineți minte schița americană intitulată De unde vin eu lumea e politicoasă?) a cărei aplecare spre muzica de calitate „face diferența”, ca să mă exprim precum contemporanii noștri din afara Ateneului. Înăuntru mai sunt încă doamne și domni, majoritatea iubitori ai culturii adevărate. Un fel de rezervație, căreia Dan Grigore, Misha Katz și Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu” i-au oferit câteva zeci de minute de pace și absență din tulburea viață de-afară.
Nu trebuie să uităm că, în cei 61 de ani de când a pus piciorul pe scena Ateneului și în cei mult mai mulți ani de când stăpânește cu mâinile și cu spiritul său claviatura lui pianoforte, Dan Grigore a evoluat ca un veșnic nesupus, ceea ce i-a atras destule neplăceri atât în timpul regimului trecut, cât și în timpul celui de azi. Artistul s-a implicat încă din anii ’90 în viața civică și politică de la noi, ca un militant pentru democrație și pentru statul de drept. A fost membru proeminent al Partidului Alianței Civice și apoi, în urma unificării, al PNL, retrăgându-se în cele din urmă, tocmai pentru că a refuzat politicianismul și micile aranjamente la care se dedau, din păcate, partidele noastre. (Poate și ale altora, dar pe noi ne dor ale noastre.)
S-ar fi spus, cu un termen neplăcut al vechii limbi de lemn, că Dan Grigore este un artist angajat. Termenul e, însă, greu de ocolit, în cazul unui om prezent nu doar în muzică, ci și pe scena publică.
Și nu pot să nu pomenesc de acel disc de altădată (Electrecord Stereo, 1977), cu Sonata nr. 32, opus 111 în do major de Beethoven, o culme a creației pianistice a compozitorului german, alături de Sonata în fa minor op. 57, „Appasionata”, în interpretarea unui Dan Grigore mai tânăr, dar muzician matur și desăvârșit, așa cum nota un cronicar muzical din Austria: „Dan Grigore este o adevărată stea: un muzician pur sânge, nu doar un pianist. Forța interpretării sale este, în ciuda tinereții sale, imensă!” Aceste rânduri au apărut în Kleine Zeitung din Austria și sunt citate pe coperta discului de-atunci, la care nu mai pot decât să mă uit și să regret că nu a fost tras pe un dvd pentru aparatele noastre de azi.
După admirabilul concert, artistul a oferit autografe pe un dvd editat de Casa Radio, pe care sunt adunate o serie de piese muzicale scurte, niște adevărate bijuterii sonore în interpretarea sa. Să citez numai câteva dintre piesele reunite pe acest disc: Toccata și Fuga în mi minor de Bach, Rapsodia ungară nr. 6 de Liszt, Sonata K. 9 de Scarlatti, Vals-capriciu nr. 6 de Schubert-Liszt. O oră și câteva minute de uitare a unei lumi neplăcute, în favoarea înălțării în lumea în care, vorba lui Eminescu, „convorbeam cu idealuri”. Dan Grigore este și un degustător fin de poezie. Fundația sa l-a premiat, în primii ani 90, pe Dan Laurențiu, poet admirabil, meloman el însuși.