APĂ

Geta urcă, hotărâtă și îngrijorată, treptele care despart etajul patru, unde locuiește ea cu Grigore, de etajul nouă, unde locuiește domnul inginer Împovăreanu, din cauză că liftul este înțepenit la parter. În mâna stângă strânge captura ultimei zile, o foaie împăturită în patru, care cuprinde cel mai misterios cuvânt citit de ea vreodată. Cuvânt scris de Grigore, înainte ca el să întrerupă orice contact cu lumea înconjurătoare: Geta, pisica Adela, sucul de mere și tramvaiul. Domnul inginer, pensionar la ora actuală, i-a trezit Getei, de multă vreme, un deosebit respect. De ce? Fiindcă domnul inginer i-a făcut dovada că știe o mulțime de lucruri, la care ea nici nu se gândise. De câte ori Geta avea vreo curiozitate, nelămurire, îndoială, bănuială sau îngrijorare, fuga la etajul nouă, unde domnul Împovăreanu o primea fără să crâcnească, fiindcă, și lui, Geta îi inspirase încredere și îi era simpatică. În plus, Getei i se făcuse milă de domnul inginer, de când, în urmă cu doi ani, doamna Împovăreanu murise în somn. Vă dați seama, doamnă Geta, îi povestise domnul inginer cu lacrimi în ochi, că Matilda s-a culcat, a adormit, a murit în somn și nu știe că a murit? S-a culcat vie și s-a sculat moartă, a gândit Geta, fără a spune, însă, cu voce tare cuvintele dureroase, care l-ar fi întristat și mai tare pe bietul Armand Împovăreanu. Dezordinea, delăsarea, murdăria, gunoaiele risipite prin cotloanele locuinței familiei Împovăreanu și mirosul greu care invadase apartamentul la câteva luni după nefericitul eveniment, au impresionat-o adânc pe Geta. Vreme de o săptămână, cât timp Grigore se afla la serviciu, Geta a făcut minuni de vitejie, dereticând și punând lucrurile în ordine, aerisind și aspirând covoarele, chiar umplând cinci mașini de spălat cu rufele, cearceafurile și cămășile bietului om, care stătea nemișcat și o privea apatic, ca și cum gândurile lui nu se puteau dezlipi de Matilda, cea care se culcase vie și se sculase moartă.

Astăzi, Geta avea să zăbovească ceva mai mult în apartamentul lui Armand. Voia să afle neapărat răspunsul la cea mai grea întrebare din viața ei: Să se despartă de Grigore, sau să rămână cu el, cum făcuse vreme de doisprezece ani? Teama și nesiguranța puseseră stăpânire pe ea și o făceau să se gândească la o fugă disperată, dar mila o împungea în inimă și-i spunea să rămână alături de el, mai ales acum, în momentele de grea cumpănă, pe care ea simțea că nu le mai poate stăpâni așa cum și-ar fi dorit. De o săptămână, purtarea lui Grigore o neliniștea și n-o lăsa să doarmă, așa că se hotărâse să-i povestească totul domnului inginer. Dar să începem cu începutul. Un început, ca mai toate începuturile, tihnit, obișnuit, aproape banal, care nu prevestea nimic din coordonatele catastrofice, asemănătoare cu efectele imprevizibile ale unei deraieri de tramvai. La drept vorbind, Grigore Butoi este foarte mulțumit cu slujba lui, și Geta știe foarte bine, fiindcă i-a spus el odată când se întorceau de la film. Ca vatman, are trei mari avantaje: Primul este că drumul până la pensie e neted ca o cărare în câmpie, al doilea că se simte stăpânul lumii, departe de necazuri și probleme, în clipa în care intră în cușca lui de sticlă, cu spatele la grămada de oameni necunoscuți, unde manevrează cu atenție maneta de contact, fie spre mai repede, fie spre mai încet, neavând decât o singură grijă, aceea de a privi înainte. Al treilea este că burta lui supradimensionată își găsea, în mod firesc și logic, spațiul propice propriei autonomii. Dar mai există încă un motiv, ascuns, nemărturisit, de mulțumire, de care Geta nu avea, până acum cinci luni și șaisprezece zile, habar: Dacă tramvaiul merge în linie dreaptă, câteva sute de metri, fără să oprească în dreptul vreunei stații, cum e traseul dintre piața de legume și cimitirul „Învierea”, Grigore se poate lăsa în voie pradă gândurilor, care îl duc fără abatere spre pasiunea lui, exersată zilnic cu tenacitate: poezia. Oh, dacă Geta ar fi știut!

De doisprezece ani, de când sunt împreună, Geta a învățat destul de repede care sunt calitățile și defectele lui Grigore. Defectele nu intră acum în discuție, și pe urmă cine nu are defecte? Ea însăși recunoaște că are vreo două-trei. Dar calitățile lui Grigore, tot trei la număr, au impresionat-o totdeauna: sinceritatea, răbdarea și perseverența. Chiar dacă nu vorbește prea mult, Grigore o privește când admirativ, dacă nu e prea obosit, când insistent, dacă are chef de un pahar de suc de mere, când curios, dacă ea se întoarce prea târziu de la cumpărături. Și Geta simte că privirile lui sunt sincere. Cât privește răbdarea, Geta n-are nicio îndoială: De fiecare dată, după ce îi înmâna peticul de hârtie, pe care scrisese diferite lucruri, Grigore aștepta, minute în șir, tăcut, verdictul, de multe ori nu prea măgulitor, din partea ei. Despre perseverență, ce să mai vorbim: Petecul de hârtie venea, zi de zi, necruțător, implacabil, indiferent dacă Geta clătina din cap nedumerită, sau îl punea, grijulie, ca pe un document important, sub platoul din mijlocul mesei. La urma urmei, ritualul predării și preluării foii încărcate de cuvinte, reprezenta garanția echilibrului familial, de care Geta avea atâta nevoie. Noi să fim sănătoși! gândea ea, cu poezie sau fără. Știi tu ce e aia o poezie?, o sfredelea Grigore la fiecare două-trei zile. Da, știu, răspundea Geta, uite, asta e poezie: Pe lângă plopii fără soț, adesea am trecut, mă cunoșteau vecinii toți, tu nu m-ai cunoscut…Zău?, făcea Grigore, mijindu-și pleoapele, de unde știi că sunt fără soț, i-ai numărat tu? Hai, mă Grigore, ce naiba, i-a numărat Eminescu, de ce să-i mai număr și eu? Dacă i-a numărat Eminescu, înseamnă că se pricepe la plopi, dar ia fii atentă aici! Și urma o demonstrație, pe care Geta o privea fascinată, de fiecare dată. Grigore închidea ochii, lăsa capul pe spate și slobozea o avalanșă de cuvinte, însoțită de o anumită încordare a mușchilor feței, care făcea ca paloarea ei obișnuită să devină de un roșu aprins. Apoi, Grigore scotea de la spate cunoscutul petic de hârtie, pe care îl ținuse ascuns în timpul recitării și i-l întindea Getei cu un gest hotărât. Mai mult speriată decât curioasă, Geta parcurgea rapid cu privirea avalanșa de cuvinte, devenită, de curând, o avalanșă de litere, care se învârteau într-un ritm amețitor. Ei, ți-a plăcut?, întreba el după ce deschidea ochii și îndrepta capul. Da, da, răspundea Geta mecanic, dar vezi că te-ai încheiat strâmb la cămașă! Ce o face pe Geta să aibă o oarecare admirație față de această îndeletnicire a lui Grigore este faptul, cu totul remarcabil, că, deși cuvintele sunt așternute pe hârtie cu un scris lăbărțat, dar citeț, Grigore nu-și mai aruncă ochii pe ea, ci le rostește, apăsat, legănându-și capul, de parcă tramvaiul s-ar clătina pe șine la cotitură, privind-o pe Geta în frunte, exact între sprâncene. Bunăoară, aia de acum o lună, care i-a sunat în urechi clipocit și aproape ademenitor:

„Mai încolo, mai încoace

Stau vreo patru dobitoace

Două latră, două scurmă

Și se pierd fără de urmă”

Aici, Geta rămăsese cu o îndoială nemărturisită: care dobitoace lătrau și care scurmau. Au mai fost și altele, pe care nu le mai ține minte, dar penultima a speriat-o rău. Nu doar că n-a înțeles nimic, dar i s-a părut zuruitoare și împiedicată, ca o hodorogeală a vagonului de tramvai, când trece peste îmbinarea șinelor îngropate în asfaltul putrezit. Ține bine minte, fiindcă, după ce Grigore a terminat de rostit bazaconia și s-a dus la baie, ca să dea drumul la apa caldă, Geta a luat hârtia de pe masă și, cu ea în mână, a dat roată mesei din bucătărie de trei-patru ori, citind și iar citind, bântuită de gânduri negre, conținutul ei:

„Ruti-puti, talmeș-balmeș

Puti-ruti, cacealma

Rupi-tuti, harcea-parcea

Piti-rati, boscodea

Papi-rapi, zvrânc!”

Boscodeaua, ca boscodeaua, dar mai ales zvrâncul îi dăduse Getei mari bătăi de cap și țiuituri în urechi. Dacă boscodeaua îi sugerase ceva lunguieț, ascuțit și alunecos, zvrâncul, oricât s-ar fi împotrivit ea, îl asociase cu ceva păros și urât mirositor. Doamne, se gândise Geta, după câtva timp, oare ce mă fac eu cu Grigore? Și avea dreptate. Acum, să fim sinceri: Ce se putea înțelege din următoarea colecție tâmpită de cuvinte peste care trecuse, iute, cu privirile, acum o săptămână, încercând să le țină minte și apoi să așeze foaia în același loc de unde o ridicase: MAMPA-CRAMPA, HODOPÂS, BRENGHE-MENGHE, COTROMPOT? Dar de atunci s-au întâmplat multe: Mai bine zis, s-a întâmplat una mare și lată. Deși scurta vacanță de două zile, vineri și sâmbătă, când nu avusese tură, se încheiase, Grigore continua să o îngrijoreze, fiindcă nu mai voia să iasă din camera, unde, după cum observase odată Geta, pe furiș, atunci când el, plecat să conducă tramvaiul, uitase să încuie ușa cu cheia, așa cum făcea de câtva timp încoace, hârtiile risipite peste tot și pe jumătate boțite nu mai aveau, în mod inexplicabil, în locul potopului de dondăneli fără noimă, precum cea de mai înainte, decât câte un singur cuvânt, scris ori cu litere mari pe toată pagina, ori în diagonală, ori repetat de nu știu câte ori, aliniat frumos de la stânga la dreapta. Iar Geta nu reușea să cuprindă nici legătura dintre ele, nici vreun sens ascuns, care i-ar fi adus puțină pace în sufletul zbuciumat. Pisica Adela parcă simțea și ea neliniștea Getei, fiindcă ezita, așteptând în pragul ușii, să intre în laboratorul artistic al lui Grigore. Ea, care orice s-ar fi întâmplat, ateriza, în cel mai scurt timp, drept pe umărul stâng al lui Grigore, de unde refuza să coboare vreme de minute bune! Odată, Grigore i-a făcut o surpriză Adelei, spre marea supărare a Getei și indignarea călătorilor, și i-a oferit clandestin, un scurt voiaj, de la piața de legume până la cimitirul „Învierea”, cocoțată și înlemnită pe umărul lui stâng, ațintindu-și ochii sticloși doar către șinele de tramvai, pe care le înghițea vagonul.

Ce-i drept, Geta își amintea că Grigore îi spusese, cândva, că, la o poezie, nu sensul prim al cuvântului contează, ci sensul lui ascuns, „închis ca într-o nucă de chih-lim-bar!”, însoțind rostirea desfăcută în treimea sacadată, cu ciocănituri ușoare pe fruntea, vârful nasului și bărbia ei. „Fii atentă aici, Tuța (așa o alinta Grigore, de la Geta, Getuța, Tuța), cuvintele nu trebuie să treacă pe lângă urechile tale ca musca prin bucătărie, ci trebuie să te scoată din țâțâni, să-ți dea mâncărime pe piele, ce mai tura-vura, trebuie să te doară ca o lovitură de ciocan în moalele capului” . „Iar, dacă un anumit cuvânt tace sau dă semne de oboseală, atunci, la gunoi cu el! Și să vină altul care nu-și mai încape în litere de atâta energie și înțeles.”, i-a spus Grigore, altă dată, în timp ce își săpunea părul năclăit după ce ieșise din tură. A, da, pe una dintre foi citise și cuvântul ăsta, dar care fusese desfăcut ca un vierme tăiat în bucăți: CHIHLI, LIMBA, HLIM, IHLIMB, MBAR. Chiar dacă Geta nu dibuia imediat despre ce naiba era vorba, bănuia că se afla în fața unei etape intermediare, ca un fel de drum lateral al unui labirint, și că, în cele din urmă, va afla adevărul și lumina din miezul cuvintelor, dintr-un motiv foarte simplu: avea o totală încredere în Grigore.

Dar azi, pe hârtia strânsă în pumn, nu se mai găsea nimic din chihlimbarul sfârtecat nemilos, ci cu totul și cu totul altceva. Pentru o clipă, Geta se opri din urcatul scărilor, să-și mai tragă răsuflarea, și-și aruncă privirea pe foaia despăturită. A simțit o arsură în piept și a alungat cel mai negru gând care-i trecuse prin minte: nu cumva Grigore devenise un alt Grigore? I-ar fi luat prea mult timp să-l cunoască pe noul Grigore și atunci i-ar fi fost și mai greu să se despartă de cel vechi. De acolo, de pe foaia de hârtie, ca o vietate din adâncul unei mări abisale, îi țâșni în față anaconda respingătoare, care ar fi urmat, după o scurtă clipă, să-i cuprindă gâtul și să o sugrume: C U R I H O L I M I B A R A B I M I L O H I R U C. Împături, scuturându-și umerii de oroare, foaia de hârtie și urcă ultimele trepte către etajul nouă. Domnul Împovăreanu, în halat și papuci, a întâmpinat-o, ieșit în fața apartamentului. Abia mai răsuflând, Geta, imediat după ce s-a așezat pe canapeaua din sufragerie, i-a întins domnului inginer foaia de hârtie, fără a scoate vreun sunet, cu o mișcare înceată, ca și cum i-ar fi fost frică de nesuferita lighioană. De parcă s-ar fi așteptat la înmânarea acestui cadou neașteptat, domnul inginer a luat foaia de hârtie, a despăturit-o și s-a îndreptat cu ea spre fereastra balconului, de unde mai răzbăteau câteva raze de soare. Apoi, nedezlipindu-și ochii de pe ea, a dat ocol mesei de șase ori. Fix de șase ori. Când, în sfârșit, a ridicat privirile și le-a îndreptat spre Geta, aceasta, sufocată de îndoială, abia a reușit să îngaime, pierdută, ca un suspin: Grigore!

Jos, la etajul patru, Adela s-a apropiat tiptil de ușa ferecată, dincolo de care s-a baricadat Grigore. Ea, care nu lasă să treacă nici cinci minute fără să declanșeze mieunatul scurt, de trei ori, care reprezintă semnalul polivalent al conviețuirii cu familia Butoi și pe care îl folosește și la bine, și la rău, stă acum împietrită ca o sculptură egipteană. Pironește clanța și tresare, cu urechile zvâcnite, de fiecare dată când aude din partea cealaltă tot felul de bocănituri, pocnete metalice sau fâșâituri icnite. Ultimul fâșâit l-a înregistrat chiar din spatele ușii, de parcă acesta ar fi trecut prin lemn și i-ar fi atins botul. Saltul brusc, neexersat până acum, cu o voltă largă în aer, pe spate, a făcut ca mieunatul ei prelung să răsune ca o chemare la luptă. Nici n-a apucat să se dezmeticească și a auzit cheia care se răsucește în broască. Adela vede, cu blana zburlită, cum ușa camerei se deschide atât de încet, de parcă ar fi fost împinsă de răsuflarea unui copil. La pisici, și mai cu seamă la Adela, curiozitatea învinge teama fără drept de apel. Uneori, doboară chiar instinctul de conservare. Așa că, Adela pătrunde, prudentă, în spațiul, oarecum străin, al camerei lui Grigore. Nu departe de pragul ușii, Adela îl vede pe Grigore, pe care îl așteptase nerăbdătoare timp de o zi și o noapte. Grigore zace la podea, într-o poziție neașteptată, cu capul rezemat de piciorul unui scaun. Privirea lui, fixă și încețoșată, este îndreptată în direcția unei foi mari de hârtie, lipită de perete, pe care sunt înșirate literele monstruoasei anaconda. Dacă anaconda asta s-ar fi mișcat sau s-ar fi târât de-a lungul peretelui, ar mai fi avut șansa de a fi băgată în seamă de Adela. Dar așa, niște biete litere nu puteau fi receptate decât dacă ar fi emis sunete sau mirosuri. Adela vede poziția contorsionată a lui Grigore și aude bolboroseala unor cuvinte, al căror sens nu l-ar putea desluși nici dacă le-ar asculta până la sfârșitul lumii. Amestecate cu valuri de salivă, cuvintele răzbat, totuși, în spațiul sonor al camerei. Acum Adela este la un pas de obrazul lui Grigore și adulmecă pata de umezeală, care se lățește pe covor și care are ca sursă sticla răsturnată, din care se scurge, cu un gâlgâit abia perceptibil, sucul de mere. Adela depășește momentul stânjenitor și se pune pe lins. Cu un efort supraomenesc, Grigore se saltă în capul oaselor și trântește: „RIRIR, BARAB!”, făcând-o pe Adela să se ghemuiască speriată. RIRIR, BARAB a mai răsunat de două ori, după care Grigore amuțește, continuând să saliveze tot mai abundent. Un nou plesnet, venit, de data asta de la baie, o face pe Adela să-și caute un ultim adăpost sub etajera plină de pantofi din vestibul. Un țâșnet ca un fluier este urmat apoi de gâlgâitul apei, care curge neîntrerupt, egal, din garnitura spartă a dușului agățat de mânerul robinetului.

Sus, la etajul nouă, Geta îl privește pe domnul inginer Împovăreanu, curioasă și puțin speriată. Săriturile lui în direcția bibliotecii arată ca un asalt, îndelung pregătit, la maldărul compact de cărți înghesuite pe cele patru rafturi. Una, nu prea groasă, cu coperți subțiri și acoperite de praf, apoi alta, mai dolofană și lunguiață și, în cele din urmă, una lătăreață cu coperți colorate. Așezat la masă, Armand se luptă cu toate trei deodată, deschizându-le, răsfoindu-le și parcurgând nesățios conținutul rândurilor citite. Cele trei exclamații ale lui Armand, care au urmat, i-au transmis Getei, în mod inexplicabil, un sentiment de ușurare și speranță: „Aha!!”, „Nu se poate!” și „Incredibil!”, rostite pe trei tonuri diferite, au declanșat operațiunea dezvăluirii adevărului, care avea s-o țintuiască pe Geta în canapeaua cu spătar înalt. Au urmat vreo patru-cinci minute de agitație și neastâmpăr, în căutarea unei foi de hârtie, a unui creion cu vârful rupt, aruncat imediat în colțul sufrageriei, urmat de acapararea victorioasă a unui pix, ce părea docil și pus pe treabă în mâna ușor tremurătoare a domnului inginer. În cele din urmă, domnul inginer se ridică, ocolește masa și se așază lângă Geta, care simte că o să explodeze. Ah, Doamne, se gândește Geta, înainte de a putea să citească ce scrie pe foaia de hârtie, cu ce am greșit? Poate că va veni și ziua în care toate aceste foi de hârtie vor arde cu flăcări cât casa, vor dispărea de pe fața pământului, aceste hârtii nemiloase, aducătoare de atâta suferință vor deveni amintire, iar lumea va reîncepe să scrie pe tăblițele de lut, așa cum făceau egiptenii ăia de acum cinci mii de ani. Când Geta deschide ochii, vede pe foaia de hârtie a domnului inginer, așezată frumos și cuminte în partea de sus, respingătoarea anaconda CURIHOLIMIBARABIMILOHIRUC, sub care se lățește o plăcintă de pătrat, fără niciun înțeles, compus din cinci rânduri și cinci coloane de litere, așa cum apar ele pe peretele de la cabinetele de optică medicală:

C U R I H

O L I M I

B A R A B

I M I L O

H I R U C

Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, o a doua anaconda, la fel de lungă ca prima, își cere dreptul la viață pe foaia de hârtie blestemată, cu care domnul inginer îi arde Getei măruntaiele: SATORAREPOTENETOPERAROTAS. Sub ea, un alt pătrat, format tot din cinci rânduri și cinci coloane, atentează, fără nici cel mai mic respect, la echilibrul interior, tot mai puțin stabil, al Getei:

S A T O R

A R E P O

T E N E T

O P E R A

R O T A S

Domnul inginer, cu ochii sticloși, larg deschiși, ridică încet degetul arătător spre tavan. „Doamna Geta, știți ce a făcut Grigore?”, începe el cel mai necruțător interogatoriu. Geta mai are doar puțin până să-și piardă cunoștința. Ridicatul ei din umeri îl irită și mai tare pe domnul inginer, care strigă, de parcă ar da semnalul unei bătălii decisive: „Un palindrom!! Un palindrom, doamna Geta!”. Geta presimte că e ceva foarte grav, dar se roagă la Dumnezeu ca greșeala să se oprească aici. E convinsă, chiar dacă nu pricepe nimic, că recidiva i-ar fi fatală lui Grigore. În minutele următoare, Armand Împovăreanu preia, cu modestie și aplomb, rolul aducătorului de lumină și, implicit, al salvatorului celor două suflete atât de năpăstuite. Cuvintele lui, aidoma unei avalanșe sonore, se năruie, se racordează, se înalță și se desfac, dându-i Getei târcoale, uneori amețitoare, alteori de-a dreptul toropitoare. Demonstrația lui este atât de bine structurată, că Geta însăși are impresia că întrebările lui Armand, pe care singur le ridică din când în când și la care tot el răspunde, sunt exact aceleași care-i stăteau ei pe limbă. Învârtindu-și ochii în cap, Armand se dezlănțuie fără milă, făcându-i Getei un tablou al celui mai amețitor uragan. Da, limba va fi de acum înainte principalul pilon al demonstrației. Limba celei de a doua anaconda, dar, mai ales, a primei! Cea de a doua anaconda, scrisă în limba latină, despre care Geta nu știa nimic până azi, a fost reclădită în pătratul misterios al celebrei penta-triade: cinci rânduri, cinci coloane, cinci litere. Care, în orice direcție ar fi fost citite, ar fi avut aceeași înfățișare. Și al cărui miez, vertical și orizontal, ar fi fost crucea care conține cheia cunoașterii: TENET! „Știți ce este acest cuvânt, doamna Geta?” împunge Armand aerul, din nou, cu degetul arătător. Geta ridică din umeri, fără nicio speranță. „Este un ACRONIM!”. Geta, care nu-și mai simte limba, își dorește în această clipă să bea câteva înghițituri de suc de mere din sticla lăsată în camera lui Grigore. Totuși, îndrăznește, timidă: „Da, și?”. „Păi acronimul este suma primelor litere ale unor cuvinte. Aici, acronimul înghite primele litere ale următoarelor cuvinte: TOTUS EST NIHIL EST TOTUS!” se precipită tumultuos Armand Împovăreanu. Deodată, Geta simte că se îneacă și tușește, ducându-și mâinile la piept. Armand așteaptă ca tusea Getei să se oprească. Că semeața cruce în limba latină care conține cheia cunoașterii înseamnă în românește chiar „ȚINE” pare să-l preocupe cu totul pe Armand, de vreme ce el transpune crucea-acronim-palindrom în biata limbă română, folosind literele acesteia: TOTUL-ESTE-NIMIC-ESTE-TOTUL! Dintr-o dată eliberat din emoția explicației înșurubate misterios, Armand arborează un zâmbet de călugăr rătăcit, ridică ambele brațe la nivelul umerilor, formând, el însuși, o cruce mai mult decât elocventă și năucitoare. Strivită de argumentele inaccesibile pentru ea, Geta abia mai are puterea să îngaime: „Și pătratul lui Grigore în ce limbă e?”. Pleoștit, Armand Împovăreanu recunoaște smerit, descotorosindu-se de crucea împovărătoare: „Într-o limbă necunoscută, doamna Geta!”. Degetul înțepenit al Getei se aruncă aidoma unei săbii ucigătoare pe litera „R” din mijlocul pătratului conjugal. „Și atunci, crucea lui Grigore ce înseamnă?” Armand privește atent literele care se înșiruie de-a înaltul și de-a latul crucii și, înainte de a le citi, înghite saliva care-i mijește în colțurile gurii: „RIRIR-BARAB” rostește el și începe, și el, imediat, să tușească, nemaiapucând să continue și urmarea, care ar fi dus, poate, la lămurirea întregului univers, și anume, taina închisă, ca într-un sâmbure de chihlimbar, a acronimului grigorian. Se șterge cu dosul palmei la gură, dar saliva este cea care face, acum, legea. Din cuvintele lui Armand, ca niște sughițuri, Geta nu mai înțelege nimic și se ridică, recuperând bucata de hârtie. Cuprins de un nou acces de tuse, Armand se refugiază în baie, trântind ușa după el. Geta aude robinetul de la chiuvetă, apoi bolborositul apei din vasul WC-ului și se decide să părăsească tărâmul alunecos și umed al palindromurilor și acronimelor din locuința lui Armand.

Zăbovește câteva clipe la capătul scării, în dreptul etajului cinci, privind pentru ultima oară crucea pe care fusese răstignit bietul Grigore. Ceva o împiedică să rostească literele enigmatice: RIRIR-BARAB, dublul palindrom care răsturnase întreaga ei lume. Începe să coboare treptele, agale, fără să se grăbească. Doamne, se gândește Geta, ajută-l pe Grigore să scape cu bine din această nenorocire! Ajunsă pe palierul etajului patru, Geta mai face o pauză și se așază pe una dintre trepte. De parcă ar fi încorporat-o dintr-odată pe Adela, Geta se simte subjugată, în egală măsură, de teamă, dar și de curiozitate. Încearcă să reevalueze datele pe care le are la îndemână. Ia să vedem: Dacă Grigore știe să facă un palindrom și stăpânește atât de bine acronimul, înseamnă că nu este doar un biet vatman, care-și conduce, neabătut și conștiincios, tramvaiul între piața de legume și cimitirul „Învierea”. Este mai mult decât atât. Iar, dacă limba în care el le face pe acestea cunoscute oamenilor este o limbă nouă, încă nedescoperită de alții, înseamnă că Grigore este cu mult mai mult decât multul multora și ea va fi în stare și, în egală măsură îndreptățită, să reconstituie și să reevalueze întreaga ei viață alături de el. Ca lovită de un fulger, Geta mai face o descoperire ce se va dovedi mai târziu una capitală: Nu cumva toate cuvintele reprezintă niște acronime? Nu cumva vorbirea noastră acoperă o altă vorbire, care, la rândul ei, ține în ea ascunsă o alta și apoi încă una și așa mai departe? Și, ca pentru a ilustra acest gând, Geta îndrăznește, pentru prima oară în viața ei, să intre pe tărâmul nedefrișat al acronimelor. Spre exemplu, numele ei: GETA! Scorbura acronimului o ademenește, instantaneu și amețitor: Grigore-Este-Totul-Acum! Geta mai are doar o clipă să se gândească la uriașa bogăție pe care o deține împreună cu Grigore: puterea și faima! El, făuritor de acronime, ea, deslușitoarea lor. Și asta știe sigur.

Ce nu știe ea încă este că, după ce se va ridica de pe treapta scării și va face doar trei pași înspre ușa apartamentului, va simți în adâncul pântecului mai întâi o usturătură, apoi o presiune și, în cele din urmă, o împunsătură scurtă, ce o va face să se încovoaie de o durere dulce, amețitoare. Va fi primul semn de viață al celui pe care ea îl poartă înăuntrul ei de cinci luni și nouăsprezece zile, după doisprezece ani de așteptare zadarnică, monotonă, obositoare. Grigoraș Butoi își va face anunțată, autoritar și intempestiv, sosirea, împreună cu alte semne a căror semnificație va trebui, mai târziu, descifrată, întrucât ele vor avea aparența unor fenomene întâmplătoare, dar mai mult decât coincidente: balta de apă, care va apărea pe sub pragul ușii de la intrare, se va lăți, încet, dar amenințător, pe cimentul palierului, ușile trântite ale altor apartamente, strigătele colocatarilor nedumeriți și alarmați, căutându-l pe instalatorul blocului, unele capace ale gurilor de canalizare din diferite cartiere ale orașului sărind în sus, pentru a face loc havuzurilor subterane, pe cât de inexplicabile, pe atât de implacabile și, cel mai curios, mai curios decât orice și fără putința vreunei explicații medicale ulterioare, mai ales pentru acest anotimp rece și umed al sfârșitului de noiembrie, valul de transpirație de pe fruntea, ceafa și podul palmelor ale celor de pe străzi, din autobuze, tramvaie sau locuințe.

Dar până atunci, Geta mai are un răgaz scurt, pentru a-și trage răsuflarea și a porni cu pași hotărâți spre apartamentul unde Grigore și Adela fac eforturi, supraomenești și suprapisicești, de supraviețuire de sub lichidul bolborositor al unei ape compacte, nemiloase și nimicitoare. La cel de al treilea pas, Geta, după asaltul noii vieți ascunse în trupul ei, eliberată de spaime și îndoieli, doborâtă de uimire și bucurie, așteaptă, speră și își dorește din tot sufletul ca micul Grigoraș, în clipa nașterii sale, să-i aducă tatălui, poetului-vatman Grigore Butoi, dovada supremă a recunoștinței și a iubirii filiale, măsurată în înșiruirea, clară și miraculoasă a celor 10 litere, care vor schimba ordinea lumii. „RIRIR-BARAB”! slobozește Geta din toți rărunchii, cu ochii în lacrimi mari, neîntrerupte, compacte, amețitor de sărate. Presupusa baltă de apă, devenită brusc un fuior lichid, gros și murdar, răbufnește de sub pragul ușii, aducând cu ea, resturi, șomoioage și gândaci zvârcolitori. Cu un ultim efort, Geta se prăbușește pe clanța ușii, în spatele căreia un lac, o mare, un ocean de apă se dezlănțuie vertiginos, alunecând pe scări, ca o cascadă dintr-o lume vegetală, sălbatică și înșelătoare, stăpânită de o anacondă inelată, șerpuitoare, fără de sfârșit.

În camera lui, Grigore, aproape înecat, se destinde, se dezmembrează, fluid și legănat, cu ultima privire încețoșată, ațintită asupra Adelei, care plutește între birou și lampa cu picior de lemn, printre foile însemnate cu atâtea și atâtea cuvinte, cu chihlimbare, cu tot felul de zvrâncuri harcea-parcea și de hodopâsuri. Cele cinci secunde pe care le mai are îi permit lui Grigore să se închipuie pe malurile înverzite ale unui râu de munte. Apa râului curge lin, fără bulboane și se duce la vale, ocolind pădurea. Pe malul celălalt, sunt adunați oameni de toate vârstele, care îl privesc, zâmbind încrezători și făcându-i semne de încurajare. Înaintează cu toții, racordați cu ritmul pașilor la viteza de deplasare a curentului. Grigore își ia inima în dinți și intră, la început mai precaut, apoi mai hotărât, în vadul adânc, a cărui apă nu e nici prea caldă, nici prea rece. Și, ca o străfulgerare de amintire, Grigore retrăiește, intens și dureros, concediul de anul trecut, petrecut împreună cu Geta, la Băile Felix, acolo unde, pe lacul stațiunii, pe sub pachetele de nuferi uriași, mișunau broaștele țestoase, cu romburi desenate pe carapace și peștii atât de roșii, diafani și un…dui…tori.

(din ciclul Eschatologice)