„În lumea lui Ingeborg Bachmann, eul nu se mai definește prin singularitatea sa, ci prin retragerea singularității. Eul se definește prin capacitatea sa de trecere de la un lucru la altul, ființă sau cuvânt, altfel spus prin capacitatea sa de a atinge totul din ce în ce mai mult (cuvântul german grenzen, adică a se mărgini, a se învecina e important aici. El nu are echivalent în limba română, indicând deplasarea spre frontiere). Cu alte cuvinte, noțiunea de individ, moștenită din secolul XVIII, e depășită. Raportul între unul și celălalt nu mai poate fi redus la alternativa identitate/diferență sau separare/fuziune.” – scrie Françoise Rétif folosind un limbaj cu tentă filozofică, despre realitatea, sau mai exact, suprarealitatea pe care Bachmann o va fixa printr-o metaforă abruptă în Todesarten.
Este vorba aici, scrie poeta într-o primă variantă, rămasă în manuscris, a discursului ținut cu ocazia decernării premiului Büchner, în 1964, de „bolnavii care contează și care n-au pierdut încă sentimentul nedreptății și al monstruosului”. Discursul, în faza sa finală, a fost publicat în 1987 și în Franța, la editura Actes Sud sub titlul Berlin, un lieu des hasards (Berlin, un loc al hazardurilor). E important de observat că titlul original, Ein Ort für Zufälle nu numește Berlinul ca atare, ca fiind prin esența sa tocmai acest „loc al hazardurilor”.
Această „uitare” semnificativă, care poate părea multora neinteresantă, trebuie însă văzută prin prisma a ceea ce Ingeborg Bachmann scrisese cu câțiva ani înainte în Frankfurter Vorlesungen – Probleme zeitgenössicher Dichtung (Lecțiile de la Frankfurt – Probleme ale poeziei contemporane), în secțiunea intitulată Frecventarea numelor: „Rămânem îndatorați poeziei care, reușind în anumite cazuri fericite să creeze nume în așa fel încât botezul să devină posibil, a făcut ca problema numelui și a întrebărilor legate de nume să existe ca topică emoțională pentru mulți scriitori; iar problematica numelor nu se va aplica doar personajelor, ci și locurilor, drumurilor trasate pe această extraordinară hartă geografică, pe acest atlas pe care doar literatura îl face vizibil. Această hartă nu e identică hărților geografilor decât în câteva locuri. Desigur, figurează locuri pe care orice bun elev le cunoaște, dar mai sunt și multe altele pe care nu (…), acestea formează o rețea ce se întinde de la Delphi și Aulis până la Dublin și Combray, de la Rue Morgue la Alexanderplatz, din Bois de Boulogne la Prater; deșertul lui T. E. Lawrence și cerul pe care a zburat Saint-Exupéry se găsesc de asemenea acolo, dar multe alte deșerturi, multe pământuri fertile nu sunt, (…) există și țări care nu pot fi găsite pe hărțile din comerț, există Orplid și Atlantis, și alte țări care există dincolo de orice îndoială, ca Illiria, dar Illiria lui Shakespeare nu este aceeași cu aceasta din urmă.”
Berlinul în discursul lui Ingeborg Bachmann cunoaște o astfel de metamorfoză fără frontiere, nu numai dintr-un loc în altul, ci dintr-un obiect încărcat de semnificație în altul, dintr-un timp istoric în altul, mitologic etc., ca o ilustrare perfectă a capacității contemporane pe care poeta o definește prin verbul „grenzen”, adică o deplasare nedefinită dar continuă spre frontiere, spre și dincolo de orice fel de frontiere. Ceea ce se impune în primul rând, ca o evidență ce nu mai trebuie demonstrată, este că Berlinul nu era altceva, în viziunea oferită unei audiențe care se aștepta la un discurs magistral de primire a premiului Büchner, decât un imens spital, dar până și această imagine apărea bruiată, pulverizată: „În fiecare minut, un avion traversează camera, atinge în treacăt suportul mănușii de baie, aterizând trece la mustață pe lângă săpunieră. S-a cerut avioanelor să facă mai puțin zgomot în momentul aterizării pe pistele care traversează camerele. Spitalele au depus plângere. Avioanele se pun în surdină, e adevărat, dar e și mai teribil decât înainte, trec huruind deasupra capetelor, părul devine lipicios de nădușeală, avioanele în surdină aproape că ating plafonul. Ele scot spitalele din fire cu zbârnâitul lor înăbușit, dus până la tăcere, astfel încât nu se mai fac deloc auzite, dar, de la primul sunet care e perceput, urechile se ciulesc ca pentru a auzi freamătul unui diapazon; (…) Și din nou, același sunet revine, (…) medicul-șef iese în stradă, arată diagnosticele, agită o mulțime de hârtii umplute de ieroglife. ”
Dar Berlinul nu este pentru poetă doar receptorul zgomotului de avioane care traversează în voie camerele spitalului arhetipal, zgomotul Istoriei e de asemenea omniprezent. „Bolnavii au o permisie de o oră și revin peste câteva minute. Un american, fără îndoială din plumb, cu o cască mică albă și o mitralieră îndreptată spre pământ, a prins rădăcini la răscrucea dinspre bulevardul periferic sud. Manevrele durează ore întregi, (…) plângeri înăbușite și furioase se aud foarte bine în spatele perdelelor ieftine. Asistenta medicală spune că ea nu aude nimic, nu sunt decât manevre; ea lustruiește clanțele de la uși și robinetele, râde și cântă: nu e război. Coloana de camioane cu tineri englezi cu nasul roșu se oprește, doi soldați sovietici traversează strada, vorbărie și calcul, unul nu-l înțelege pe celălalt. Asistenta medicală face o remarcă picantă. Apar brusc tancuri de diferite modele, unele nu vor să le lase pe celelalte să intre în Berlin, începe enervarea. Asistenta medicală nu se poate împiedica să râda și dă pe ascuns câte o țigară. (…) În ce privește țigara, toată lumea nu vede decât focul. Țigara va putea fi fumată la Berlin. Mașinile blindate intră în oraș una dupa alta.”
Din universul suprarealist al Berlinului anilor ‘60, căruia l’humour noir pare să-i convină de minune, în viziunea lui Ingeborg Bachman, nu lipsesc nici câteva momente de un naturalism surprinzător. Astfel, chiar în primele pagini, Berlinul e descris cu o falsă bonomie: „La Berlin, iată că toată lumea se trezește înfășurată în papier gras. E o duminică de mai. Miriade de sticle de bere coboară până la Wannsee, o mulțime de cutii de bere plutesc deja pe apă, împinse spre cheiuri de curenții provocați de bateaux-mouches, pentru ca bărbații să le mai poată pescui.” Câteva pagini mai departe, acestui mizerabilism ușor amenințător i se substituie însă un realism raționalizant care ascunde cu greu (sau mai bine zis nu-și propune s-o facă) violența care continuă să supradetermine un amestec inedit al stigmatelor unui trecut încă prezent cu tarele societății de consum în plin avânt mercantil: „Berlinul e în ordine. Magazinele sunt claie peste grămadă, unele peste altele, ele se suprapun în straturi, pantofi și metri de măsură, o parte din orez și din rezerva de cartofi și de cărbune de asemenea, tot cărbunele depozitat de Senat, răspândit în toate colțurile, ușor de recunoscut. Marile vitrine, sus de tot cele care au ca nume secrete Neckermann și Defaka sunt puse ca niște acoperișuri de sticlă, se poate privi prin ele, deși nu se distinge mare lucru. (…)”.
Aceste momente de naturalism constituie fundalul neliniștitor al întregului discurs, un arrière-plan narativ care încearcă să creeze iluzia continuității temporale a locului numit Berlin (dar care ar fi putut să se numească și altfel).
Există însă în acest text și un al treilea „plan”, în care violența istoriei recente apare nedisimulată. „Din nou aceeași tăcere. Și noaptea. De atunci, nimeni pe străzi. Eșuate în nisipuri și îngropate sub vegetație, orașele din vechime se împotmolesc în grădini. Acolo unde Koenigsallee dă colțul izbucnesc, înăbușite acum, împușcăturile contra lui Rathenau. La Plötzensee se spânzură. (…)”.
(Va urma)