Toamna este o adevărată năvală a festivalurilor de teatru asupra bietului spectator, care vede, vede, vede și încearcă, disperat, să nu amestece borcanele dramatice.
La Cluj festivalul este, de fapt, intitulat Întâlnirile Internaționale ale teatrului Național „Lucian Blaga” și are în dotare nu doar spectacole, majoritatea ale teatrului gazdă, ci și lansări de cărți și reviste de teatru, anul acesta o remarcabilă conferință a nu mai puțin remarcabilului om de teatru și intelectual George Banu despre Teatrul extremelor și extremele teatrului, la care publicul tânăr a dat năvală, mai ceva decât festivalurile pe capul bietului spectator. Au fost câteva spectacole scurte sau foarte scurte care merită să fie menționate fie și într-o relatare grăbită.
Piesa lui Matei Vișniec, Mașinăria Cehov, a devenit, în viziunea unor absolvenți ai facultății de teatru de la Cluj, din cauza exigențelor Galei Tânărului Actor, un spectacol de 45 de minute (limita impusă acolo) sub titlul De ce, Anton Pavlovici Cehov? S-a păstrat însă absurdul faptului că personajele marelui dramaturg rus îl acuză pe acesta de moartea prematură, exact ca-n textul original. Trupa condusă de regizorul Cătălin Bocîrnea și formată din: Alex Popa, Irina Sibef, Radu Dogaru, Nicole Burlacu și Cosmin Stănilă a funcționat ca una sudată și sigură pe propriile mișcări, impresionând și în Sala Euphorion de la naționalul clujean, așa cum o făcuse și la Gala Hop, unde a câștigat premiul „Cornel Todea” pentru cea mai bună trupă de actori. Moartea îi dă târcoale lui Cehov trimițându-i când un personaj când un altul, în cazul nostru Irina Nikolaevna Arkadina, Anfisa, Ana Petrovna, Tuzenbach, Treplev, Astrov, Soleonnîi, Cebutîkin, o lume întreagă creată de acest demiurg care se află în pragul sfârșitului scurtei sale vieți. Spectacolul este unul demn de atenție, pe bună dreptate preluat de sala studio a naționalului clujean.
În aceeași sală de la subsol, a avut loc și spectacolul de dans OST (Organic Sound Twist), al Andreei Gavriliu, în care actrița și coregrafa a uimit prin imaginație și mobilitate, prin ritm și umor, prin asumarea interioară a muzicii, care este de fapt subiectul întregii desfășurări. A fost un regal acest prim spectacol solo al artistei, conceput, dansat-interpretat, ilustrat muzical, cu text „și sudoare”, cum spune programul, de Andreea Gavriliu. Pe care, de altfel, am mai întâlnit-o colaborând și la mișcarea din alte spectacole de la Cluj și de aiurea.
Playlist de C. C. Buricea-Mlinarcic este povestea unor oameni din România, o familie mixtă, româno-maghiară, pe parcursul anilor finali ai socialismului și apoi în revoluție și în tranziție, cu destule momente specifice, dar apăsând pe drama conflictului între generații. Regizorul Tudor Lucanu a adus prin proiecții video, în memoria celor care le-au trăit, cele două ore de program al televiziunii unice din ultimii ani ai regimului comunist, adăugând cunoștințelor vagi ale noilor generații informații prețioase despre istoria recentă, dar și dezmățul televiziunilor comerciale de după revoluție, care continuă încă. Spectacolul este jucat excelent de Emöke Kató, de la Teatrul Maghiar din Cluj, în cuplu cu Ovidiu Crișan, amândoi cu scene savuroase de (ne)înțelegere între etniile Transilvaniei. Sânziana Tarța a întruchipat-o pe fiica din generația Emo (azi căzută – generația, nu actrița sau personajul său – în uitare) care nu se poate împăca deloc cu mentalitatea părinților săi, cu acuratețe și sensibilitate, Mihai-Florian Nițu a jucat rolul afaceristului arab, un fel de alter ego al celebrului Omar și nu mai știu cum din povestea sechestrării ziariștilor în Irak, iar Adrian Cucu a fost când ofițer de securitate cu specificul său comportament cunoscut multora dintre spectatorii mai vârstnici, când, în partea a doua, om de afaceri care nu mai vrea să-și amintească de propriul trecut. O mențiune specială pentru Matei Rotaru, un actor cu o mobilitate a figurii și a corpului, care-i permite interpretări comice remarcabile, ca în acest caz, când îi maimuțărește, ca să zic așa, pe moderatorii televiziunilor postcomuniste, cu o artă și o imaginație debordantă. Spectacolul a fost alert și plin de umor.
Tot la subsol am văzut/ascultat și un spectacol-concert de și cu violonistul Alexandru Bălănescu și Ada Milea la chitară, intitulat Terenul de joacă al lui Dumnezeu, o parodie a mecanicii vieții zilnice, spirituală, în maniera cunoscută a celor doi artiști.
În sala principală au fost prezentate trei spectacole de mai mare durată și bătaie: Goldberg Show – Facerea lumii și alte întâmplări, după Variațiunile Goldberg de George Tabori, în regia lui Mihai Măniuțiu, de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, spectacol care a beneficiat de locomotiva Marcel Iureș, a cărui apariție pe scenă a mobilizat parcă forțele ascunse până ale actorilor din jurul său, un spectacol tragic-ironic în maniera autorilor evrei, așa cum specifică însuși autorul piesei, născut în Ungaria și emigrat în Germania, SUA și iar Germania.
Procesul, după Kafka, a fost produs de Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj, în regia Mihaelei Panainte, cu o impresionantă scenografie semnată de Helmuth Stürmer. Ionuț Caras, Cristian Grosu, Patricia Brad, Matei Rotaru, Adrian Cucu, Anca Hanu, Radu Lărgeanu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Cristian Rigman și Mihai-Florin Nițu au creat roluri specifice lumii absurde în care se desfășoară drama lui Josef K. O lume pe care Kafka a prevăzut-o, în anii când a scris romanul, 1914-1915, cu foarte puțin timp înaintea revoluției ruse care a demarat o mulțime de procese asemănătoare celui din carte și nu mulți ani înainte de apariția nazismului, de asemenea o lume absurdă și înspăimântătoare. Spectacol puternic, Procesul Mihaelei Panainte și al lui Helmuth Stürmer poate deveni o referință pentru teatrul românesc de azi.
În fine, Cafeneaua Pirandello, pe un scenariu dramatic de Anca Măniuțiu, a fost ultimul spectacol pe care l-am văzut la Cluj, e drept a doua zi după ce Întâlnirile Internaționale se încheiaseră. Spectacolul, regizat de Mihai Măniuțiu, este o producție a Teatrul „Regina Maria” din Oradea. Anca Măniuțiu a folosit texte din piesele Omul cu floarea în gură, Uriașii munților, Șase personaje în căutarea unui autor și Astă seară se improvizează, de Pirandello fireșlte. Spectacolul se desfășoară într-un decor ca de depou de locomotive, de fapt o cafenea din apropierea gării, unde personajele își povestesc și-și joacă dramele vieții, trec pe-acolo actorii unui circ, sunt mai stabile o seamă de prostituate, o actriță decăzută, un bătrân senil, totul perindându-se ca-ntr-un carusel prin fața spectatorului, în ritmul impus de coregrafia Andreei Gavriliu și decorul lui Adrian Damian. Se pare că aceasta e noua echipă a lui Mihai Măniuțiu, cu care-și realizează spectacolele. Cum trecusem câteva zile și pe la Festivalul de teatru de la Oradea, înaintea celui de la Cluj, am recunoscut cu ușurință pe scenă actori ca Richard Balint, stâlpul teatrului orădean, Sebastian Lupu, Angela Tanko, Emil Sauciuc, Georgia Căprărin, Anda Tămășanu, Mirela Lupu, Adrian Locovei, George Dometi, George Voinese, Alina Leonte, Adela Lazăr. Spațiul nu-mi permite să-i enumăr pe toți cei care au contribuit la realizarea acestui spectacol foarte interesant.
Întors la București, m-am cufundat în Festin pe Bulevard, festivalul organizat de Teatrul Nottara, de fapt într-un capăt al său, cu un Leonce și Lena de la Brăila, pus în scenă de Vlad Cristache, un tânăr regizor afirmat în ultimii ani, spectacol plin de umor și poezie pe care l-aș recomanda tuturor celor care apreciază un teatru liber de canoanele învechite.
Iar din 20 octombrie începe Festivalul Național de Teatru. Finis coronat opus.