Volumul Viață al Magdei Cârneci (Editura Paralela 45, Pitești, 2016), întregind profilul autoarei cu poemele ocazionale, „prilejuite de momente trăite la o anume intensitate”, după cum mărturisește autoarea însăși, (Scriu poezie numai în momente tensionate, care-mi declanșează și-mi motivează dicțiunea poetică), pare a pregăti o viitoare ediție de opere complete ale poetei. Deși înmănunchiere declarată de poeme ocazionale, ele au o surprinzătoare unitate de stil, revelând un proiect poetic de o largă viziune ontologică.
Într-un registru personal de sensibilitate, meditația asupra vieții se împletește cu cea asupra poeziei, poetului, conturându-se, firesc, o ars poetica ce are, în oglindă, o ars vivendi. Este terenul pe care inspirația poetică se hrănește în același timp dintr-o adâncă înțelepciune, dobândită în lupta cu viața și cuvântul. Și, dacă viața se regenerează, se împlinește firesc, chiar dacă dureros, lupta cu cuvântul este mai anevoioasă: Cuvîntul va trebui să aștepte, / să treacă prin nenumărate strîmtori și abrupte deschideri / pînă ce se va curăța; va crește / încet, ascuns, dureros, / ca un cărbune orb și încins, undeva în infernul pămîntului, / visând către imposibile astre, preschimbându-se penibil / în diamant (Un fel de poetică). „Creșterea” cuvântului se confundă, echivoc, cu cea a omului și, pentru aceste creșteri, se găsesc paralele în alte aspecte ale vieții: Ori, mai norocos, / închis într-o carcasă de grăsime, oase și carne, / ca într-un fierbinte coșciug, / să explodeze, numai când deja e foarte tîrziu, / ca un fluture viu colorat, / atras de o altfel de iluminare. Integrat vieții, sufletul, la rândul lui, se supune acelorași reguli: „Altfel nu e cu putință, suflete, / să trebuiască să te naști, să crești și să mori / de milioane de ori / ca să ajungi / să vezi / cîndva, / Realitatea.”
Astfel, trup, suflet, cuvânt, se revelează a fi în conceptia poetei trinitatea pe care se reazemă viața și prin care se definește.
Ireversibilitatea trecerii este sursă de melancolie, de îndoială și de tăgadă: nu mă voi mai naște dintr-o coastă de om sau din spumă de mare / nici umbra mea nu se va mai apleca tainic, mică Lilith, / din spatele unei obscure sfinte treimi; / nu mă voi mai regăsi în cărți cu imagini, în tomuri cu nume, / în reviste de modă, jurnale.
Unicitatea individului este contrariată de multiplicitatea semenilor; regăsirea în ei este simțită ca o fragmentare a propriei ființe: așa cum mă văd, reprodusă în milioane de cioburi asemenea, / care curg continuu pe stradă. O multiplicitate deconcertantă, ce crește responsabilitatea propriului proiect existențial, care devine proiectul unui poeta vates, cu valențe soteriologice: trebuia să țin minte tot ceea ce voi ați uitat, / ceea ce n-ați aflat niciodată /să refac în mine ceea ce în voi e rupt, e stricat/ să scot dinozaurii și balenele din subsoluri, cotloane / să le proiectez pe bolta înstelată a meningelor noastre/ încă arhaice// trebuia să concep și să nasc o formă a noastră/ viitoare/ mai bună.
Dar conștiința acelui fugit irreparabile tempus, ca trăsătură a vieții și chiar ecoul lui memento mori, ca revers al vieții, cad ca o concluzie: Am să uit și eu tot. Am să vă las fără mine.
Pe spirala timpului, faptele, istoriile sunt repetabile, ceea ce relativizează unicitatea experienței individuale: Dincolo, în cealaltă cameră, apoi în cealaltă cameră/ se repeta exact aceeași istorie,/ văluri colorate și fluturătoare cortine căzând,/ tot căzând, în jurul unei femei cu numele meu (Autoportret de femeie) sau (iar în centrul cercului am văzut o fetiță / și în interiorul ei transparent am văzut o fetiță minusculă,/ și în ea o altă infimă fetiță,/și în ea alte fetițe, fetițe, fetițe..
Autoarea proiectează viziuni cosmice și cosmogonice: Oh, văluri și cortine colorate căzând, tot căzând // dinaintea unui sorb infinit // în care adâncindu-mă mă voi regăsi, cumva, în cealaltă parte. În special, cosmogoniile ab initio, cu misterul nașterii vieții, îi impulsionează vizionarismul poetic: viață, viață, viață / sămânță de mac căzută din vagoane de tren / între traverse negre, bătrâne / strop de salivă sărată sărind în nisip / dintr-o gură proferând în neștire / silaba sacră om, om sau: Am văzut, am văzut adânc în mine, / acolo unde încep să încolțească erele și toporașii, / unde se aud cascade și imnuri, / am văzut rațe și gîște sălbatice țîșnind din scoicile mărilor, / (…) / musculițele roșii generându-se vertiginos din unirea / micilor fire de praf cu atomii aspri ai focului // Acolo, în pâlpâirea fosforescentă, / în caverna lăuntrică, trecând ascuns prin pământuri, focuri / și ape, în coptura neagră, apoi roșietică, apoi alburie, / spre lumină, o galaxie ca o larvă aurie de fluture / scoțând capul vesel și înflorind // acolo, unde izbucnește atâta beatitudine îndrăgostită de sine însăși, îmbrățișîndu-se.
Poeta vizionară prezintă un tablou complex al apariției lumii, pornind de la momentul când cuvântul (acel Să fie lumină biblic) a declanșat totul: Cine. /Să fie. Să fie. / De-ar veni, de-ar veni, ar veni / din adâncuri oceanice și astrale / din sine din trup întuneric / un punct luminos crescând, crescând explodând / și întunericul învîrtoșindu-se în celule/ focuri cosmice și vid iubitor / departe, o pată albă, un ou, o cometă (Creație).
Universul, mereu regenerabil, (totul începe și sfârșește și începe continuu – Glossă) este simțit ca osmotic, iar omul, parte componentă, este participant la această osmoză: Totul îl fură pe om, îl soarbe, îl mestecă și-l înghite / în metabolisme și circulații, în metastaze și metamorfoze, / (…) / Și la urmă, după salturi de nivele și lumi, / după pierderi de sine și lucidități siderale. /(…) îl redau înapoi în natură. (Totul)
Prin bucuria contopirii, a identificării cu universul, poeta ajunge la acel Tat Tvam Asi din Upanișade: Te salut Lume sacră închipuire evidență uluitoare! Te iubesc / Omule bucurie îndurerată și începătoare! Sărută-mă pînă la / contopire îmbrățișează-mă pînă la neant! Oglindește-te cu totul / în mine! Lasă-te cosmicizat! Tu ești eu. Suntem Una. (Eu și Lumea)
Dedublarea, (Și apoi, dintr-o dată și în altă parte fiind/ m-am întâlnit chiar cu mine), desprinderea de trup, (m-am văzut de sus, de departe: / o femelă minusculă între alte femele), viziunea consubstanțialității cu viul, cu viața (o celulă disperată într-un țesut uman viu acoperind spasmodic planeta), reprezintă demersurile poetice de raportare la existență, la viață, pe ideea că înțelepciunea are imagini, nu are idei, deci izvorul ei este comun cu al poeziei.
Raportul derutant între măreția proiectelor existențiale și realizarea lor, timpul ciclic, cu reiterarea relativă a existențelor, îi dă poetei impresia de univers comic, în care ne este dată o lume mică. Adăugând la aceasta diversitățile și polaritățile halucinante ale aspectelor vieții, apare firesc motivul vieții ca vis: încăpând toate într-o gură roșie, mică, de fetiță culcată: / ea nu visează nimic / dar între suspinele somnului ei / încap toate lumile noastre.
Viața este sensul unificator al lumii înconjurătoare, iar revelația ubicuității și forței ei este generatoare de copleșitoare lumină. Asistăm la o frenezie a trăirii rar întâlnită, iar bucuria participării la viață, ca o participare la miracol, dobândește valențe aproape mistice: acolo unde izbucnește atâta beatitudine îndrăgostită de sine însăți, îmbrățișându-se / viu, viu, viu e tot ce văd, / vie e casa, vii sînt trotuarele, / viu este scaunul nostru de bucătărie, /vii sînt norii, viu soarele, / (…) / viu e universul întreg, îndrăgostit de sine însuși, îmbrățișându-se, // vie sînt eu, îndrăgostită de univers, îmbrățișându-mă / vie e lumea pe care o descriu/ vii sînt toate cuvintele mele.
Poeta își asumă curajul unor gesturi iconoclaste (O, mamă, Adolescență), din care pare să țâșnească tabloul unei dezordini și al unei singurătăți cosmice. Căci la Magda Cârneci niciun fapt trăit sau gândit nu e cantonat într-o biografie pur personală, totul are reverberații de sens și cauzalități sau consecutivități cosmice.
Spiritul pătrunzător al poetei disecă totul, interpretează totul, pune totul sub lupa scrutătoare a analizei. Până și iubirea, ca atracție între femeie și bărbat, (pe linia interogației retorice a lui Eminescu : Să sfințim cu mii de lacrimi un instinct atât de van…) : deși lumea bărbații femeile sunt un truc al iubirii/ sfere mari sau minuscule susținute în vid/ de aceeași enigmă prea simplă prea evidentă/ pentru pruncii bătrâni care suntem.
Și totuși, în Trei quasi sonete de dragoste, poeta, înfiorată, se mărturisește și ea sub puterea iubirii. Analiza vrajei iubirii, a intensității atracției este de o rară plasticitate: De ce, de cîte ori îl văd înainte pe stradă / (…) / o spaimă atroce mă copleșește, o căldură ciudată, o greață / și fulgerător, împotriva voinţei, trec strada? // (…) Cui îi e teamă de tine în mine? / și de ce anume i-e teamă? / Și de ce, fiindu-i teamă, atît te dorește? // Mi se întunecă pupilele; un haos rece mă absoarbe spre vid; / un vîrtej fierbinte îmi topește carnea și hainele. O antologică transcriere a evoluției sentimentului prinde stări înțelese și neînțelese, emoții, gânduri, sensuri: Cînd nu-mi ești în preajmă / și preajma-i pustie și în singurătate nu știu / ce să fac cu mîinile mele, cu ființa mea neterminată, / Îmi vine să mîngîi febril tot ce-i în jur / ușile întredeschise, covoarele veștede, clanțele / și micile obiecte electrice pe care tu cîndva ai pus mîna. /(…) / Tu, care ai devenit lumea întreagă.” Puterea de introspecție se unește cu meditația: uneori sînt furioasă și tristă dinaintea celui pe care-l iubesc, / nu pentru că el nu mă iubește – oh, el mă dorește / prea mult, prea nesățion, / ci pentru că mi se pare că el nu mai e el, nu mai seamănă / cu cel în care cîndva / m-am văzut pentru prima oară întreagă / ce adevărata mea față / și pierzându-mă în el m-am regăsit. /(…) / Și-l privesc opac, orb asemeni tuturor celorlalți / netopiți ca sarea în mare, nearși ca flacăra-n flacără / obligându-l fără voia lui să redevină / ceea ce el nici nu este. / Pedepsindu-mă astfel singură fiindcă ochii mei uituci / nu pe el nu-l mai văd, / ci acel freamăt, acea fîlfîire – și odată cu el eu însămi cobor / vertiginos / din lumina Taborului.”
Întâlnirea cu marea iubire conturează o scenă cu un ușor aer de déjà vu, căci, deși diferită în amănunte, a mai fost descrisă, în esență, ca o repetabilitate în oglindă. Special însă la Magda Cârneci este atât efortul de luminare cu sens, cât și arderea totală în clipă: El e omul vieții tale și nu știe, nu simte / iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai – / privirea lui te-a atins până în străfunduri / ți-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă / bucuria vastă este posibilă / armonia perfectă este posibilă (Omul vieții tale).
Sub lupa analizei introspective este pus și momentul de țâșnire a revelației, de conștientizare bruscă: De ce / trebuia să trec de zeci de ori ca oarbă pe stradă / pe lângă bărbatul acela necunoscut ca într-un târziu / să-mi dau seama că formăm împreună o sferă perfectă? / (…) Să văd ani și ani lungi aurora, amiaza, crepusculul, norii trandafirii și cei vineți, ca să observ / că ei șoptesc necontenit ceva capital, dar ce oare? (Într-o zi se va produce un salt)
Spiritul iscoditor al poetei explorează și starea de somn, când inconștientul personal intră în legătură cu inconștientul general-uman și chiar mai cuprinzător, căci mereu explorarea propriului eu nu este suficientă pentru Magda Cârneci, mereu se caută circumscrierea în cercuri tot mai largi ale existenței: Dorm. Mai dorm. Încă dorm. / Inconștientul meu tânăr visează în mine /(…) / sub un cer plin de comete și astre, sub o boltă înflăcărată, / dintr-un inconștient mult mai cuprinzător, / mai bătrân. / mai plin de imaginație, / visat de un inconștient și mai vast, / fără vârstă, / încă și mai surprinzător, / visat de un inconștient fără margini / fără centru / fără imaginație.
Alteori, poetei i se revelează epifanii și misterii: Mintea se întredeschide preț de un fulger, o clipă puternică, / spre uitate misterii, nicicând bănuite. / ceva greu din noi geme, se vaetă, cade într-un abis fără formă. / Altceva din noi se înalță ușor către un sorb de lumină, / întrevăzându-și uluit inocența. / Și în noua limpezime a vederii interioare / zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare, niște zei maturi.
Iubirea frenetică de viață a poetei se schimbă în înfiorare în proximitatea sau la gândul morții, provocând reconsiderări în lumina marelui sens: privim lumea cu detașare, admirăm fără dorințe / frumusețea ei calmă, vastă și orbitoare // Poate că e tot ce trebuie să realizăm în viața aceasta / suntem Conștiință pură, universală / și nu ne mai e frică de moarte…. Căci pretutindeni poeta caută sensuri, înțelesurile din spatele înțelesurilor.
În Clipa finală, ca o concluzie la frământatele ei căutări, poeta aduce o adevărată odă bucuriei: Ea e una cu lumina, cu moartea, inflorescența aceea albă, bizară / izbucnită pe cer, care crește, crește, încet se desface ca o uriașă roză finală. / Ea ne va umple și ne va sătura. Cu lumină. Bineînțeles. // Crepuscul perfect. Aurorală seară. I se răspunse: / Încearcă. Îndrăznește. Iată, o fi sosit clipa. //Bucuria, bineînțeles. Căci bucuria este cea care luminează înțelegerea și înțelesurile, ea luminează trecerea, individualizarea și identificarea pe linia acelui Tat Tvam Asi.
Se simte la poetă o nevoie vitală de a lumina totul cu cuvântul și înțelesul, versurile ei irump precum niște forțe primare ce reiterează geneze, reconstruiesc universuri. Pentru aceasta, cuvintele își păstrează lumina originară, pentru a-și împlini lucrarea, nu cer podoabele metaforei sau alte podoabe de stil, recuzita stilisticii poetice fiind redusă la un minim sugestiv.
Poezie de o rară profunzime, abordând poetic largi teme filozofice, cu viziuni ontologice și participări poetice la vechi misterii, poezia Magdei Cârneci se înscrie, firesc, pe coordonatele marii poezii, devenind, implicit, o artă poetică și o meditație la rosturile poeziei, cele dintotdeauna și cele de azi.