În urmă cu mulți ani, în 2002, Stelian Tănase a publicat una dintre cele mai interesante cărți apărute în anii tranziției: Acasă se vorbește în șoaptă. Un jurnal al său din ultimii ani ai comunismului purtând la capătul fiecărei zile și documentele din ziua respectivă, care îl vizau, așa cum au fost ele înregistrate în arhivele Securității. Un foarte util mod de a-și înțelege existența în toată complexitatea ei, cu fața diurnă a cotidianului, dar și cu cea subterană a turnătorilor și provocatorilor care fojgăiau în jurul său. Evident, din suprapunerea celor două perspective s-au născut revelații majore cum ar fi identificarea indubitală a informatorilor Securității, aflați în imediata sa apropiere. Pentru că, – este chiar un caz concret –, într-o anumită zi, Stelian Tănase a scris în jurnalul propriu: „am organizat o mică petrecere acasă, la care au venit X, Y, Z”. În nota de la Securitate, reprodusă în subsolul aceleiași file, informatorul scrie: „Am fost la o mică petrecere, acasă la Stelian Tănase unde au mai fost X și Y”. Devine clar că Z era autorul delațiunii iar identitatea sa cu nume și prenume este menționată în jurnalul „diurn”. Eu știu cine este Z, persoană cunoscută la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, dar nu am să vă dezvălui identitatea lui reală, pentru a vă lăsa satisfacția să îl descoperiți singuri citind excelenta carte a lui Stelian Tănase.
La fel de relevant, dar din cu totul alte motive, este jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu, Ajuns din urmă. Ca și jurnalul lui Stelian Tănase, el cuprinde o parte din perioada de agonie a sistemului comunist (7 martie 1987 – 24 iulie 1988), dar și poemul scris de autor, ca un fel de exercițiu obligatoriu, în fiecare zi consemnată în jurnal. În selecția finală a textelor, reprodusă în volum, Liviu Ioan Stoiciu nu a introdus consemnările din fiecare zi, ci doar pe cele din zilele în care a scris și câte un poem, reprodus integral în însemnările de la data respectivă. Intențiile lui Liviu Ioan Stoiciu sunt formulate explicit în Nota Autorului. A dorit să arate că „se poate și așa: să fie integrat jurnalul în fiecare poem și să se citească natural, de la cap la coadă, ca poem-jurnal. Poem al timpului meu, al stărilor lui de suflet, real-biografic, postmodern. Nu e greu de fragmentat în versuri jurnalul, să intre în armonie cu poemul…” Dacă intenția autorului a fost în mod evident cea de a „topi” jurnalul în corpul poemului, de a conferi o aură de artisticitate repetitivității până la exasperare a unor zile în care elementul de nou și mai ales progresul de orice fel erau imposibil de sesizat, din punctul meu de vedere, ca cititor, raportul mizelor este exact pe dos. Fundamentale mi se par paginile de jurnal și felul în care se încadrează în ele poemele. Criticii literari, și mai ales cei de poezie, se căznesc de ani buni să înțeleagă ce a fost în mintea și în sufletul poeților când au scris anumite lucruri. Viziunea psihanalitică, mai mult sau mai puțin profesionistă, se simte în subsidiar, în majoritatea comentariilor de poezie. Așa cum a demonstrat-o Cornel Ungureanu într-o carte recentă, Arta paricidului la români, sufletul poetului este adesea învolburat, experiențele existenței diurne – traumantizante sau fericite – sunt temeinic îngropate la temelia operelor pentru a oferi stabilitate construcțiilor poetice celor mai fanteziste și chiar, la prima vedere ermetice. Principala obligație a criticului este aceea de a înțelege și de a explica celorlalți. Iar pentru aceasta, el simte nevoia să pătrundă în mintea poetului. Prima întrebare la care trebuie să (-și) răspundă este „ce aș fi avut eu în cap, dacă aș fi scris textul pe care îl citesc?” Or, jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu îl duce explicit – aș zice, de mână – până în pragul răspunsului la această întrebare. Pentru că jurnalul probează fără putință de tăgadă faptele, vorbele și gândurile autorului dinainte și de după scrierea poemului. În mod paradoxal, în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu, această transparență totală în privința „vieții private” a autorului (nu ezită să consemneze cu scrupulozitate statistică până și actele sexuale săvârșite cu soția sa – ziua, ora, locul, circumstanțele) nu diluează, ci adâncește misterul creației poetice. Pentru că, de multe ori, nimic din existența diurnă nu pare susceptibil să fi influențat fabricarea acestor produse artizanale, într-un timp destul de strict delimitat: 45, până în 60 de minute. Liviu Ioan Stoiciu nu este, cum poate și-ar imagina unii, un om care pășește în viața cu capul învăluit în ceața poeziei, obsedat de ritmuri și rime, suspinând bolnav de sensibilitate. Dimpotrivă, este un om care mătură și dă cu cârpa umedă, cumpără hârtie igienică, pune murături, merge în vizită și primește rude, face sex cu soția ori de câte ori băiatul e plecat la film, se uită la desene animate, la meciuri de tot felul și la filmele de la televizor, cumpără și citește mai toate publicațiile care ajung la chioșcul de ziare din Focșani. Poezia este prezentă în viața lui doar vreme de 45-60 de minute din cele 24 de ore ale unei zile, timpul standard de redactare a unui poem, într-un fel de semi-clandestinitate: după ce se asigură că toți cei din casă au adormit, oarecum cu teama de a nu fi surprins, dar nu pentru că ar comite ceva ilicit, ci dintr-un soi de jenă a unui viciu nemărturisit. Și asta în pofida faptului că toată familia este la curent cu discuțiile sale cu Mircea Ciobanu sau cu Valeriu Râpeanu, privind soarta volumelor predate la edituri bucureștene.
Și ca stil, și ca problematică, și ca stil de viață al protagonistului, paginile de jurnal seamănă ca două picături de apă cu cele ale romanului Transfer, despre care am scris în numărul din octombrie al Vieții Românești. Singura deosebire dintre Olimpiu (eroul romanului) și Liviu (autorul jurnalului) este că unul este pedagog la Focșani, iar celălalt este bibliotecar la Focșani. În rest, precum Twix-ul stâng și Twix-ul drept. Același stil, același cadru familial, același mod de viață, aceleași rude la Adjud și Brăila, aceleași emisiuni urmărite la televizor și același program sexual în familie. Firește, romanul este scris la persoana a III-a singular, iar jurnalul, la persoana I singular. Dar sursa de inspirație este indubitabil aceeași, fapt pe care îl bănuiam când am scris cronica la roman, fără să fi citit încă jurnalul.
O altă discuție care s-ar putea naște în urma lecturii jurnalului lui Liviu Ioan Stoiciu este aceea a adresabilității. În mod normal se presupune că cineva care scrie un jurnal, o face pentru sine, pentru a avea un aide-mémoire foarte precis al fiecărei zile a perioadei incluse în jurnal. Mulți nu-și pun problema publicării acestor „spovedanii” făcute în fața propriei lor conștiințe, iar jurnale găsite prin sertare după moartea autorilor lor văd lumina tiparului prin grija urmașilor. Alții nu exclud publicarea propriului jurnal, dar conștienți de libertatea – poate scandaloasă pentru societate – tonului condiționează publicarea de scurgerea unui anumit număr de ani de la decesul lor. 10-20-50, eventual până la certitudinea că niciunul dintre cei invocați în paginile jurnalului nu-și mai poartă pașii prin această lume. La dinamica și tehnologiile lumii contemporane, se pune întrebarea pe cine ar interesa peste atâta vreme întâmplări cu oameni ale căror nume, foarte probabil, nu vor mai spune nimic trăitorilor acelor vremuri. Așa cum, foarte probabil, nici numele autorului nu va mai spune mare lucru. Vremea nemuririi prin literatură e pe ducă.
Și la acest nivel, al adresabilității, Liviu Ioan Stoiciu reușește să surprindă. În mod evident el scrie cu ochii îndeptați spre un cititor, cu intenția vădită de a-și publica foarte repede jurnalul. De fiecare dată simte nevoia să-și prezinte oamenii din imediata apropiere, așa cum un prozator omniscient dă indicații despre personajele sale. Aproape de fiecare dată când vorbește despre unicul său copil, pe lângă numele Laurențiu, precizează și faptul că este „fiul”, iar pe soție o introduce cu numele și prenumele, Doina Popa, precizând uneori (e drept, nu chiar atât de des) că este „soția”. Iată un scurt fragment edificator: „Citesc din Doru Davidovici cât stau pe scaunul din baie. Mă culc: sosește Laurențiu, fiul, îl las în apele lui. Dorm toropit. La ora 19 mă pun pe picioare: acum vine Doina Popa în pat, va dormi o oră.” (p. 48). De ce ar simți un tată nevoia să precizeze de fiecare dată că Laurențiu este „fiul” și să-și numească soția cu nume și prenume într-un document redactat pentru uzul său propriu? Se teme că ar putea uita? De cele mai multe ori, autorii de jurnal își numesc membrii propriei familii cu prescurtări ale numelui, diminutive sau chiar cu simpla inițială a prenumelui. Este limpede că Liviu Ioan Stoiciu se adresează unui cititor necunoscut, pe care dorește să-l pună în temă, iar scopul său este, fără urmă de îndoială, cel de a-și publica jurnalul.
În bună măsură, jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu își îndeplinește cu brio funcția de restaurator al memoriei. Citindu-i cartea retrăim atmosfera plumburie a anilor de sfârșit ai comunismului, cu tot absurdul, lipsa de perspectivă și constrângerile cotidiene. Remarcabilă este percepția la zi a revoltei brașovenilor din noiembrie 1987, despre care și astăzi se cunosc destul de puțin lucruri.
Una peste alta, volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, Ajuns din urmă, este un document de conștiință, inclusiv artistică, transformat într-o oglindă pe care autorul ne-o pune în față nouă, tuturor celor care am trăit acele vremuri de care ne îndepărtăm cu repeziciune și pe care avem tendința să le ștergem din amintire. Niște vremuri în care, unii, demni de admirație, își găseau răgazul la capătul unor alergături bezmetice, lipsite de orizont, printre pene de curent și piedici de tot felul în calea unei vieți normale, să-și sacrifice, în pragul somnului, încă 45 de minute pentru a scrie un poem. Bravo, Liviu Ioan Stoiciu.
Liviu Ioan Stoiciu, Ajuns din urmă, (poemul-jurnal / jurnalul-poem), Editura Junimea, Iași, 2017, 198 pag.