Mesajul unui domn binevoitor:
Mulţumesc, domnule scit! Să ne mai încânţi cu poveştile tale cu dropii miraculoase, asudate frumos şi ameţite de căldura de lut a Dobrogei.
Cadiul Ibrahim Regep, al sangeacului de Silistra fusese deja înştiinţat că dominicanul înveşmântat ca moartea, din moţ, până-n tălpi era, de mai mulţi ani, sfetnicul de taină al Preamăritului Padişah şi, de aceea, ştiind cât de încâlcite şi de primejdioase erau căile ţinutului Abrosit, de dincolo de Dunăre, hotărâse să-i dea cea mai bună călăuză cunoscută prin împrejurimi, destoinicul Jelio Gigeac care vorbea bulgăreşte, româneşte şi turceşte, pricepând câte ceva şi din graiul tătarilor, cazacilor, cerchezilor, precum şi al altor neamuri rătăcitoare pe carapacea de pământ şi de piatră, de la Kara Deniz. Numai că mai întâi, trebuise să-l scoată din turnul de nord al Galatei, unde îşi aştepta rândul la ştreang, pentru că, profitând de subţierea leşinată a fluviului, trecuse armăsari arabi de sămânţă înspre tătarii şi ghiaurii de la Pazarlia, unde se ţinea, an de an, marele bazar pentru dobitoace de prăsilă.
Iar Jeliu-ăsta, căruia dincolo de Dunăre, i se spunea Deliu, hotărâse să treacă fluviul pe la Ismailu din Vale, chiar dacă se zvonea că-n ţinutul de dincolo izbucnise iar un grozav incendiu ale vegetaţiei, care sorbea şi cătrănea totul în calea sa.
Iar din însemnările patronului său dominican, scrise pe genunchi pe la popasuri, reiese că, în vremurile acelea, ţinutul exilat între Dunăre şi Mare era doar o deşartă câmpie înţelenită şi cutreierată de praful munţilor şlefuiţi până la scheletul lor hercinic, de vânturile neobosite-ale nordului. Şi numai arareori, pe coaja elipsoidală a podişului, ale cărui lungi lentile convexe se înnodau de la un orizont la celălalt, se iveau mici aşezări ale turcilor, bulgarilor şi tătarilor sau chiar ale ghiaurilor valahi care-şi căutaseră liniştea la poarta furtunilor – câteva colibe îngenuncheate sub cuşme de stuf şi încolăcite în jurul vreunei fântâni, adânc scobită-n coaja de calcar cretacic sau în jurul vreunui firicel de izvor captat într-o cişmea monumentală cu coloane şi inscripţii întru veşnica amintire a celui care se istovise ca să le-o dăruiască, în veci, călătorilor însetaţi: Fontana Gallicus, Şahman Ceşme, Şipotu’ lui Zacu şi altele tot mai rare şi mai vechi decât lumea. Căci întinderea fără umbre, ţesută-n aceleaşi încâlcite ierburi aspre şi-amare se pierdea multicolor înflorită până departe, în ceruri, fără să mai păstreze însemnele mereu tulburi ale colonizărilor sale vremelnice.
Astfel, un gol istoric de vreo cinci veacuri lasă o grea pată întunecată şi o linişte abisală în hrisovul istoriei dobrogene, pe unde doar truda iscoditoare a istoricilor sau imaginaţia poeţilor mai zăresc uneori focurile pitite-n rovine, ale ciobanilor sau felinarele mişcătoare ale rătăcitelor caravane care se aventurau şovăind, printre ruinele Scythiei Minor. Ca să nu mai vorbim de cimitirele turcilor kolibaşi, care se mai iveau răzvrătite pe ici-colo, din spuza tufelor de scaieţi şi cucută, după vreun devastator incendiu al vegetaţiei, precum cel descris de dominicanul padovan Emiddo Portelli într-un text publicat prin 1634 şi intitulat Descrittione del Mar Nero e della Tartaria.
Dar, dacă prin cimitirele pe jumătate scufundate ale feluritelor neamuri în trecere pe aici, numele nu s-au mai păstrat pe lespezile cătrănite de pojarniţă, subţiate de vânturi şi năpădite de melci, iată cum, printr-o uimitoare ghiduşie a sorţii, dintre toţi mai-marii acestor locuri (aieni, ciorbagii, caimacami, jupani, şatrari, gaspadari, dizdari sau beilerbei) a ajuns neştirbit până la noi numai numele nevrednicului rătăcitor ghiaur Jelio Gigeac – o haimana oarecare de pe podişul fără drumuri şi fără poteci, dintre ape.
Iar asta, numai pentru că, plecând de la Macini înspre Kustendinah, geograful italian fusese obligat să-şi păstreze la mare cinste călăuza sa întâmplătoare, căci în faţa lor se întindea doar o dezolantă şi cătrănită pustietate de încă fierbinţi cenuşi spulberate; confirmându-se astfel că un devastator incendiu izbucnit pe neaşteptate dinspre Isaccea mistuise deja câteva sute de hectare de vegetaţie sălbatică de stepă şi se îndrepta pe aripi de vânt, înspre sud, învolburându-se pe deasupra covorului de peliniţă, ca un balaur cu mai multe trupuri de flăcări şi cu tot atâtea capete învăpăiate, forfotind învolburat şi buimac prin vraiştea ierburilor secate de zăduful lui august. Pretutindeni, se unduiau lipicios miasme grele de cucută, oţetar şi anghelică spinoasă care, coapte împreună pe tipsia de cretă-a podişului, ar fi fost cam de ajuns ca să-l înăbuşe chiar şi pe Tartacot însuşi, căpetenia tuturor duhurilor necurate, care tocmai îşi împlinea nestingherita lucrare pe-acolo.
La vreme de noapte, mai ales, vâlvătaia înfricoşată fierbea neodihnit pe hotarele întunericului, ca la porţile larg deschise-ale iadului, înspre care, ziua, se răsuceau halucinant, de jur împrejur, mii şi mii de drumuri fantomatice, izvodite doar de frământarea zăludă-a vântoaselor care învârteau şi răsuceau flăcările reînteţite mereu pe faţa ofilită-a podişului, după toanele lor imprevizibile. Dovedindu-se abia acum, cu asupra de măsură, destoinicia mântuitoare a călăuzei Jelio Scitu care adulmeca de departe freamătul murmurat şi briza sărată a Pontului, orientându-se şi după alte semne numai de el ştiute, la care adăuga şoaptele sibilinice ale puţinilor afumaţi şi pârliţi care mai aveau duh într-înşii; mai ales că haimanaua tartară, de la marginea lumii, vorbea binişor graiul amestecat babilonic al acelor rătăcitori ca şi el, pe care, de asemenea, nimic nu părea să-i înspăimânte în pustietatea aceasta, pe jumătate uitată de toate zeităţile sale amestecate.
Din când în când, pe la izvoare dezvelite de vipie, ospătau împărăteşte, căci harnicul călăuz descoperea cârduri de dropii prăjite domol pe altarele de granit ale singurătăţilor şi le decupa picioarele lungi de gazele, a căror carne mirosea amar, a fum de peliniţă, alior sau ghimbariţă şi a alte ierburi de stepă fără nume astăzi. Astfel, precum a nimerit orbul Brăila, se îndreptaseră mereu în direcţia cea bună, tăind puţin oblic labirintul vârtejelor: cu messer Portelli, scrutând de pe cal prăpădenia fumegândă a locurilor, în vreme ce, la două prăjini mai în faţă, călăuza sa veşnic neostenită sălta din opinci sprintene, peste pragurile de ruine şi de gropane-ale locurilor, întrucât mereu se iveau prin cenuşa înfiorată vechi pietre tumulare islamice şi antice lespezi votive greco-romane, amestecate cu stanele cariate ale mormintelor otomane mai noi şi cu miile de schelete rânjite ale animalelor mari, care se sfârşiseră pe-aici, cândva, oarecând, înveninate de şerpi, sugrumate şi săgetate pe rând de tâlhari sau îngenunchiate de molime necunoscute, sosite de nicăieri, odată cu pulberile şi cu prădăciunile hoardelor de la capătul lumii. Dar noaptea, flăcările tremurau mereu mai departe, dincolo de culmile domoale ale Babadagului care va fi fost mistuit deja, poate, pentru a treia oară, în ultimele veacuri.
Totuşi oraşul musulman, cu zidirile sale, albe ca laptele, li se arătase de pe măgura înaltă a potecilor, încă întreg şi cuminte, ispitind neadormit împrejurimile din înălţimea minaretelor sale văruite, care arătau ceva nedesluşit, pe cerul ţesut încă în voaluri cernite de fum, căci văpăile iadului pe pământ ocoliseră de data aceasta sfânta aşezare a lui Sari Saltuk Baba, risipindu-se pe sus, pe coline. Şi aşa l-au văzut cei doi călători fericiţi, când într-o joi, la amiază, au coborât, în sfârşit, versantul domol dinspre Sultan Tepe, aducând mii de laude fierbinţi Dumnezeului nostru celui adevărat, prin a cărui misterioasă lucrare ajunseseră vii şi nevătămaţi pân-aici.
La intrarea-n oraş însă, chiar sub gardul de stânci al vechiului fort otoman, i-au întâmpinat cu iatagane şi flinte derbendgiii paşei de la Silistra, trimişi val-vârtej ca să cerceteze starea sangeacului de peste fluviu. Astfel, după ce-au aflat pe cine-au dibuit la voia hazardului, le-au răvăşit iute toate boarfele, confiscând cu bucuria alişverişului dolofana pungă-a italianului şi cu lungi boturi de siktir luleaua din lut poleit şi încondeiat, a bietului călăuz scitic, pe care mumaidecât l-au împins haida-hai, cu şpanga-n ceafă şi cu şuturi în dos, drept înaintea cadiului local, care, înălţat în saltele de puf, a răsucit şi adulmecat luleaua ghiaurului, strigând cu şi mai mare sictir bosumflat: „Asmak!” Arătând apoi, cu ciubucul lulelei spânzurătoarea mofluză din mijlocul bazarului. După care, povesteşte dezolat geograful dominican, l-au spânzurat pe devotatul său c[lăuz de îndată şi cu mare însufleţire aliotmană, presupunând fără niciun referendum că luleaua sa, bine dosită prin căptuşeli ar fi fost sursa indiscutabilă, de la care, prin neglijenţa tolomacă-a ghiaurului, ar fi pornit acel sinistru devastator, ce se apropia tot mai înflăcărat de Custanda, după ce mistuise într-o singură zi şi dintr-o singură respiraţie cele trei sute de şure cu fân pentru iarnă ale Intendenţei franceze, de la Caramurat.
Alte vremuri şi alte năravuri, întrucât, deşi condamnat cu suspendare la cinci picioare deasupra pământului (Ô Temps, suspends ton vol ), bietul Jelio Gigeac n-a mai aşteptat ca marele beşlengher de la Deliorman să-şi adune toţi başbuzucii săi personali, ca să dea peste noapte vreo încâlcită ordonanţă ayatollahă, care să-l ţină aşa, suspendat între bine şi rău, până la adânci bătrâneţi.