Omenesc prea-omenescul verb „a plagia”

Prin viața unui om curg râuri de cuvinte. Din ele se fac propoziții simple ori se construiesc fraze cu suferință elaborate, în mii de combinații, de dimineață până noaptea, adesea și în vis. Șase miliarde de ființe umane, exprimându-se în peste șase mii de limbi, fiecare cu un vocabular de la câteva sute la milioane de cuvinte în uz. Bineînțeles, inventivitatea lingvistică funcționează, dar nu poate nimeni vorbi numai în neologisme. Cifre, cifre, cifre. Care nu anulează posibilitatea de a repeta ce au spus alții, căci limba este un os comun, cu măduva suculentă, apetisantă, însă pe sfârșite. Nici pe aceea de a gândi asemenea altora, căci izvorul ideilor, fratele-geamăn al limbajului, ni se spune că e și el vlăguit parcă de la o vreme încoace.

Deocamdată, nici un delict. Și totuși, unii oameni nu se pot înfrâna de la scris. Iar acești unii nu sunt puțini și se împart îndeobște în două categorii: cei care scriu din vocație și cei care scriu din obligație. Și unii și alții pot plagia. Primii poate dintr-o admirație necontrolată, ceilalți din lene, neputință ori presați de deadline-uri. Motivele au importanță mai târziu, în banca acuzaților, o dată „hoțul” prins și pus să dea socoteală. Să mă întreb oare, înainte, de ce verbul „a plagia” este nefericit chiar în epoca în care gloria lui pare lucrul cel mai la îndemână? De ce îl trimitem în tribunale tocmai în era copy-paste-ului? Este cititorul contemporan mai vigilent în deconspirarea înșelătoriilor literare? Sunt cărțile noastre precum casele noastre, de ne supărăm atât de rău când cineva ne împrumută gândurile? Când se vorbește despre imposibilitatea de a mai veni cu ceva nou, nu este absurd ca tocmai mitul originalității să ne fascineze? Suntem ca niște lupi agățați de toate frazele omorâte în cărțile noastre. Și de ce suntem atât de convinși că frazele acelea sunt ale noastre, că nimeni niciodată nu le-a gândit întocmai, fie și într-o altă văgăună de lume, în vreo limbă neînsemnată ori nouă necunoscută? În realitate, nu ar trebui oare să ne bucure că cineva ne-a găsit interesanți și ne-a copiat scrisul? Admirația cuiva, urmare a unei lecturi, nu e deloc demnă de respect?

Ca în toate problemele controversate, adevărul poate să fie relativ. I se dă voie să fie astfel și să se apere, indiferent de natura acuzației. Așa trebuie să fi gândit și Jean-Luc Hennig când a scris Apologia plagiatului¹, o carte pe care o țin de câțiva ani în bibliotecă, tot amânând să o citesc. Explicația, îmi dau seama, este una foarte simplă. Sunt prea atașată de originalitatea cea pe cale de dispariție și nu îmi doream să mă convingă un autor că plagiatul este bun și uman. Dar într-o zi, în care, cine știe?, brusc m-am înțelepțit, mi-am închipuit că e important să urmăresc îndeaproape o „autojustificare” (căci cartea se pare că este scrisă în urma unei acuzații de plagiat îndreptată contra lui Hennig, iar el încearcă să demonstreze aici „caracterul profund omenesc, prea omenesc al plagiatului”, după cum mărturisește în prefață Gabriel H. Decuble), să înțeleg cum gândește și de ce, până la urmă, cineva recurge la plagiat. Căci trebuie să fie ceva tentant și în opțiunea cu pricina, dincolo de „cleptomanie”. Ce am reținut, voi împărtăși în cele ce urmează, însoțindu-l îndeaproape pe Hennig. Îmi voi păstra deopotrivă ironia la lucru, ca dovadă că sunt o visătoare și mai am încredere în „estetica originalității”.

Chestiuni istorice

Termenul „plagiator” provine din grecescul plagios, care desemna „pe cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată”². În Roma antică, i se spunea plagiator omului care fura sclavul altuia ori vindea un om liber ca sclav. Și în literatură, la nivel metaforic, cuvântul a pătruns tot în acea vreme. A vinde ideile altuia ca fiind ale tale este un act fraudulos. Dar există două feluri de plagiat: plagiat al operei (cazul clasic, în care iei ideile cuiva și le inserezi în cărțile tale) și plagiat al numelui (când propriile idei le pui în cârca unui autor vechi ori celebru, un caz mai rar).

Adjectivul plagiator a apărut în 1555, termenul plagiat e scris prima dată în 1697, de Pierre Bayle, iar verbul a plagia își face intrarea în istorie abia în 1801, într-o carte a lui Louis Sébastien Mercier. Oudart Richesourse, în secolul al XVII-lea, la Paris, a înființat un curs public de plagiatorism, unde își învăța discipolii cum să devină autori chiar dacă sunt lipsiți de talent, cum să preia, să combine și să modifice frazele altora, astfel încât autorii să nu își dea nici măcar seama că sunt ideile lor, dar formulate altfel. Un fel de „artă a deghizării”, așadar.

Plagiatul nu este un delict în sine, doar contrafacerea, înșelăciunea intrând sub incidența legii. Până pe la începutul secolului al XIX-lea se pirata mult și fără „rușine” în literatură. Apariția copyright-ului a început să încurce. Autorii au căpătat un prea accentuat simț al proprietății și posibilitatea de a da în judecată i-a făcut parcă mai răi, cu dreptatea ținută strâns între dinți. Pe de altă parte, tentația este astăzi mult mai mare, o dată cu apariția internetului și astfel cu „deschiderea” spre a prelua din ideile altora pentru a-ți scrie propriile lucrări.

Plagiatori celebri

Hennig deconspiră o serie întreagă de autori care au plagiat la timpul lor, îndeosebi din spațiul francez. A plagiat Voltaire, a plagiat Montaigne, o dată cu Diderot, Beaumarchais și Alfred de Musset. Alții i-au scris lui Alexandre Dumas cărțile, o parte dintre ele, poate cea mai importantă. I-a jefuit pe alții Händel și, de fapt, adaptarea, inspirarea este ceva obișnuit pentru creația artistică. Să ne gândim acum nu la literatură, ci la artele plastice, la muzică, la artele spectacolului, cum amestecă și stilizează aproape totul.

Dacă autorii minori se mulțumesc să împrumute, scriitorii mari, artiștii celebri au furat fără jenă. Dar oare este mai important cine a scornit ideea sau cine a impus-o în conștiința oamenilor? „Ce-am găsit al meu să fie”, ar răspunde Molière. Și omul de geniu, în fapt, „nu fură, ci cucerește”, face din cuvintele lumii cuvintele lui, pentru că le dă strălucire.

În secolul al XVII-lea, nu furtul era problema, ci prostiile furate. Anatole France, într-o cronică, scria: „scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, este un om cinstit.”³ Și Hennig îl completează: „dacă ai stil, de mâine totul va fi adevărat.”⁴ Ca atare, nu să furi de la alții este relevant, ci să faci ceva cu toate furtișagurile acelea, să le dai o notă personală, astfel încât originea ideilor să fie cât mai dificil de dezvăluit: „Faceți dumping, plagiați o mie de cărți, dansați!”⁵ Cum ar fi, dacă tot îți pui rămășag onoarea, măcar să rezulte ceva măreț, să fii aplaudat, să nu umble vorba despre tine că ești un biet plagiator care nici măcar nu știe să scrie. Cel mai mare plagiator devine deodată cel căruia niciodată nu i s-a smuls masca de pe chip. Hoțul neprins, negustor cinstit.

Portretul plagiatorului

Plagiatorul este un om îndrăgostit de ideile altora. Iar dacă nu de ale altora, de ale sale, căci obsesiile literare, repetițiile, citarea din cărțile mai vechi scot la iveală narcisismul și, prin urmare, autoplagiatul. Plagiatul este un act erotic, un rod al relației cu un autor pe care-l admiri și din ideile căruia nu poți scoate capul nici un milimetru.

Plagiatorul nu este un băiat cuminte, este practicant al dezmățului, al fastului, vrea să trăiască în lux și libertinaj, vrea beție și plăcere. Până acolo unde îl prinde vertijul, de nu mai știe cine este, ce este al lui și ale cui sunt umbrele din el.

Plagiatorul e scriitor. Pirateria literară „e nu atât o stare, cât un moment”. Ia de la alții numai ce îi place, ce se potrivește, în rest, știe și el să scrie.

Plagiatorul ține la secretul său întrucât a devenit convins că în a cita nu este strop de adrenalină. Nu-l ispitesc deloc plictisitoarele note de subsol.

Plagiatorul este „un visător al scriiturii”, uitând ce fură, căci furtișagul este orbirea de moment.

Plagiatorul este în primul rând un cititor, unul de vocație, numai că fascinat într-atât de ceea ce citește încât le confundă cu ideile sale.

Plagiatorul e un om leneș. Dacă a copia înseamnă, firește, a nu face nimic.

Plagiatorul insultă numai simbolic proprietatea, căci nu aduce un prejudiciu nici cărții din care a copiat, nici autorului ei. Dincolo de „ipocrizia” valorilor: Bine, Adevăr, Dreptate, reputația autorului din care a șterpelit nu are de suferit, ba dimpotrivă, îi crește cumva popularitatea.

Defectul major al plagiatorului este că s-a lăsat prins, că nu a știut să jongleze cu ideile altuia cum trebuie.

Plagiatorul este un jucător căruia îi place să riște. El fură și așteaptă să vadă dacă vreun cititor îi va descoperi secretul. Îți pune onoarea gaj, e șiret și jongleur. E „un derbedeu, fără îndoială, dar poate că tocmai el e singurul inocent din joc”.⁶

Plagiatorul este un om ca toți oamenii, întrucât a plagia este un lucru foarte comun, universal uman. O dată în viață și tot vom plagia. Nu e nimeni până la urmă capabil să născocească idei ne-născocite vreodată și să scrie cuvinte nescrise vreodată. Există numai iluzia originalității, nu și curajul de a merge la izvorul unei idei, să numeri de câte ori aceasta a fost scrisă, chiar dacă în exprimări diferite. A renunța la scris, a tăcea, devine singura șansă de a te sustrage plagiatului.

Plagiatorul este cel căruia identitatea îi joacă feste ori care are nevoie poate de identitățile altora. În termenii lui Platon, plagiatorului îi plac simulacrele, imaginile palide, cele care creează falsul.

Acestea fiind spuse, cine e nevinovatul care va ridica primul piatra?

_______________