…scrie o poezie fluviu, cu un suflu din America de Nord, în tradiţia lui Walt Whitman, şi cu un fantastic amerindian din America latină, un realism magic liric, unde disperarea şi durerea se învârtesc şamanic, oniric, până la ameţeală, se înfrumuseţează şi devin un drog de care nu te mai poţi lăsa. Disperatul din poemele lui Andrei poartă „în orbitele goale anemone de mare şi cristale”. Intercalate cu versuri în spaniolă, unele traduse, altele nu, poemele sună exotic, hipnotic şi magic.
Triste, metafizice, onirice, căci visul ajută să confunde viaţa şi fantasticul fără durere, poemele lui Andrei parcă erau premoniţii ale propriei morţi premature. Lacul e un poem al sinuciderii, cu o atmosferă stranie de conac ca în proza lui Mircea Eliade şi cu un ritual magic care încearcă să aline traumatismul morţii unei tinere fete: „Atunci flacăra va deschide altă fereastră / muşcând din acoperiş // după plac / vom prinde de ceafă norişorul umflat // şi-i vom stoarce din pântece punga-cu-otravă, // vom vedea zorile coborându-ţi în palmă / din molozul vitrificat // un cub de cristal va ieşi la lumină / între muchiile lui // stă prinsă o inimă / prin artera ei stinsă curge sânge de fată, // o cerneală simpatică / volatilă se scurge prin artera ei // dreaptă. Alege…”
În alt poem, dintr-un ciclu inedit, intitulat Visând, Quetzalcoatl, o tânără evoluează de la puterile magice de zeiţă care îi sunt conferite la început până la neputinţa de la sfârşit în faţa morții, unde îl cheamă pe bărbat să îl tocmească la luntrea morţii. Apoi îşi rememorează viaţa în momentul morţii coborând până în copilărie şi se îngrijorează de cei dragi care s-ar speria de rătăcirile ei şi s-ar întrista de dispariţia ei. Această grijă a poetului de a nu răni cititorul când îi anunţă o traumă e prezentă în poezia lui Andrei Zlătescu cu mantia fantasticului şi a fiestei imaginaţiei care descind în ultimele lui poeme din lumea indienilor Americii de Sud şi a culturii lor (Andrei a trăit o perioadă de timp fericită în Ecuador şi visa să se întoarcă în America de Sud, unde „să aibă şcoala lui de antropologie într-o zi în Amazonia de sus”, cum îmi scrisese: „dar ăsta e vis prea mare deocamdată, e mai degrabă un fetiş de-al meu liricoid”). Nu e întâmplătoare nici alegerea subiectului tezei lui de doctorat obţinută în Canada, rescrisă apoi şi publicată în carte în România, despre teatrul magic al lui Prospero din Furtuna lui Shakespeare. Un teatru magic e poezia lui Andrei Zlătescu, în care bagheta poetului transformă disperarea lumii în frumuseţe şi mângâiere. Jocul ritualurilor lui Prospero se regăseşte transfigurat într-un ritual şamanic al consolării: „Craiului-nou eu i-am furat cornul-galben-de-raze. Pe peretele // dinspre apus al camerei mele am mâzgălit două pleoape. După asfinţit // pleoapele desenate pe zidul de apus se deschid / tot ce ating cu privirea transformă în vid. Pe zidul cenuşiu // de la răsărit / proiectează un soare aproape rotund / ca un măr muşcat de deasupra. Apoi / fiindcă am vrut // ca jocul ăsta să ţină / până la ziuă / şi poate mai mult, // am strâns toate amintirile Anei într-un cub // de sticlă / suflat cu nitrat de argint.”
Poemul fără titlu prezentat aici figura într-un volum colectiv din 1992, Ficţiuni, în care Andrei era prezent cu poezie şi proză. E deci un poem din tinereţe al lui Andrei, pe care îl recitesc acum şi în care descopăr maturitatea poetului şi premoniţia morţii, care o să devină leitmotiv în scrierile lui: „Şi lipit fiind de asemenea amintiri: ce nu ale tale or fi fost, // ci ale păianjenului – ţesute din acea salivă – şi nu asemenea // melcului – ducându-şi casa pin frunte – ai să pleci.”
Andrei a plecat şi ne-a lăsat un vid pe care nu putem să îl mai umplem cu nimic, în ciuda eforturilor lui pe care le remarc acum, recitindu-l, orchestrate ca de un Prospero, de a ne face mai suportabilă absenţa lui prematură. Şamanii aveau puterea să îi readucă pe cei dragi în lumea celor vii. În lipsa unor asemenea puteri, sper să reuşim măcar să păstrăm vie memoria acestui poet extraordinar.