Oarecum surprinzătoare Decameronice-le lui Horia Bădescu. Mai ales dacă ne raportăm la ieşirile sale în lume din ultimele decenii. Convins că „Puterea şi datoria poeziei este de a-i da omului mai mult decât îi oferă simpla lui existenţă. […] Căci poezia nu este doar o chestiune de limbaj, ci şi, şi mai ales, un mod de a ne trăi umanitatea”, s-a aplecat sobru-meditativ asupra relaţiei poeziei cu sacrul (vezi eseul Memoria Fiinţei), dar a înregistrat şi simptomele întunecate din portretul omului de astăzi, punând în pagină manifeste solemne, grave şi expresive în contra micşorării omului locuitor al satului universal. Poemele-strigăt vorbesc răspicat şi cu disperare calmă despre timp, trecere, moarte, verticalitate în ciuda seismelor istorice – obstinat pariu pe încă măreţia omului, pe verticalitatea sa, pe înalta sa fragilitate. Însă, cum, pentru Horia Bădescu, Poezia se scrie întotdeauna cu majusculă, şi în cele mai sumbre înregistrări ale surpărilor din veac, din lume ori din fiinţă, poemul încropeşte asiduu un ciob de vitraliu, mai sperând în descoperirea unui Sens, şi el cu majusculă. Căutarea obstinată a esenţelor ţine locul esenţelor absente. Timpul şi fiinţa se descoperă secret consubstanţiale, fiind posibilă şi o familiaritate îngăduitoare a celei din urmă cu însemnele celui dintâi: „Precum bătrânele nisiparniţe / cu încetineală şerpuim / în prundul luminii”. Zădărnicia, efemerul, gustul leşios al trecerii sunt totdeauna precedate ori urmate de un atribut al luminii, de victoria fragil-durabilă a rostirii. Oricât de întins şi implacabil, deşertul este tulburat în atotputernicia lui de „picătura de rouă” a Cântecului. Cântecul şi spaima reclamă alternativ dreptul la hegemonie: „Uneori / un cântec, / alteori / un vârf de cuţit / sprijinit de vertebrele serii”.
Dacă luăm în seamă întreg parcursul poetului Horia Bădescu, descoperim curând că sondările în adânc şi în înalt, duse până în pragul metafizicului, nu sunt incomodate defel de pariul pe cântec şi orfevrerie lexicală. Recitirea poemelor în curgerea lor cronologică de peste patru decenii – vezi antologia Cărţile vieţuirii, Colecţia „Echinox” a Editurii Şcoala Ardeleană – mi-a dat un înfiorat, melancolic sentiment de foarte vechi şi de foarte de departe. Nu doar fiindcă ele, multe, scandează tinereţea noastră. Nu despre vetustețe e vorba, ci despre atemporalitate, căci multe dintre versurile sale ameninţă să devină rostiri anonime: „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”; „E seară-n lume; poate şi în noi / îşi coace noaptea-ntunecatul mugur”; „Scad zilele, scădere e în toate”; „Un amurg obosit îmi e trupul”; „Simt veacul cum se zgribuleşte!”; „Te poticneşti de lume ca un orb / cad lucrurile-n ele şi te sorb / lumina e de untdelemn şi moarte…”; „Toate la fel: / noi, Dumnezeu, eternitatea”; „O eroare veacul / ori îngenuncheata ta / înţelegere? / Nu socoti”. Rămâne valabilă descrierea de altădată: pentru Horia Bădescu, la început a fost Cântecul. Deplasarea metaforică nu e ameţitoare, inovaţiile sunt de fiecare dată surprinzător de fireşti, nu dezechilibrează prin şocuri gratuit-emfatice fiinţa. Spaimele nu sunt niciodată zguduitoare ori paralizante, ci doar foarte adânci încât în oglinda lor întunecată omul se poate privi şi recunoaşte fără oroare. Baladele sale de odinioară erau ceremonialuri melodice ale stărilor omeneşti, cântecele şi liedurile simfonizau decadent sonurile lumii, iar ronsetele (specie inventată de Horia Bădescu, ivită din imbricarea migăloasă a rondelului cu sonetul) exersau savuroasele libertăţi ale constrângerii.
Pentru Horia Bădescu, poezia nu e strict consecutivă unei stări poetice. Raportul dintre trăit şi rostit este reversibil într-un mod aparte, crescând în spirală şi preamărind întotdeauna Verbul. Altfel spus, un pretext exterior – emoţia însăşi fiind în această fază „exterioară” – declanşează încatenarea cuvintelor. Abia cântecul, balada, ronsetul, lied-ul, odată întrupate, induc starea poetică la tensiunea cea mai înaltă. Cunoscător de poezie, Horia Bădescu ştie, apoi, decanta în laboratoarele proprii voci consonante. De aceea, filiaţiile se pot înşira la nesfârşit fără a-i pune în primejdie originalitatea. L-am descoperit degustând cu umilinţă şi desfătare „rafinata simplitate” a poeziei populare, eminescianizând la „poarta cuvântului” ori peregrinând alături de Bacovia sau Miron Radu Paraschivescu. Lecturi după Esenin, Rilke sau Villon l-au păstrat în desăvârşită armonizare de sine. Într-o lumină de miere veche şi dezmăţuri de catifea, ferit de dulcegărie şi de uşurătate, poetul răspunde la semnalele realului, fie ele bolboroseli cotidiene ori înfiorări ale trupului în risipire, cu un cântec. Iar cântecul poate fi şi aspru, tăios, acuzator, şi blând în învolburarea căutată anume a vorbelor cu patină. Mai mult, adresa e mereu dublă, oricât de apăsat s-ar pune accentele pe un sens ori altul. Poemele radiografie frântă tânjesc după melodiile pierdute, iar cântecele aromitoare se rostesc prin discretă opoziţie la o lume care şi-a rătăcit farmecul. Romul Munteanu avea dreptate: „Poezia lui Horia Bădescu nu e nici ludică, nici tragică. Ea este dincolo de stările extreme, ca o emanaţie obişnuită a stărilor firii”.
Revenind la Decameronice, cred că cele 16 poeme, variaţiuni pe aceeaşi temă a „zăpezilor de odinioară” („Cum mai rămase-n urmă Cetăţuia / pe unde cânta vântul «Haleluia!» / pe sânii care-şi răsfăţau gutuia / iar stele rătăcite din tării / cădeau în birturi şi cofetării / în ochii domnişoarelor nurlii! / O, cum se mai sfinţea pristolu’ / iubirii când dădeau ocolu’ / cochetelor de la Mongolu / hârşiţii martologi în pocinoage / de vechi bucoavne şi de terfeloage / cu şuie madrigaluri filoloage! / Cum se topiră toamnele târzii / cu fete răcoroase şi cheflii / îmbrăţişând tăcerea-n berării / şi cum rămase-n urmă Cetăţuia / pe unde cânta vântul «Haleluia!» / iar noi eram ai lui şi-al nimănuia!”), au fost numite astfel cu o notă de (auto)ironie, insinuând calitatea lor de poveşti, de amintiri anume măsluite, interpretate în cheie apăsat melodică. Cântând femeia şi vinul, poemele sunt mai degrabă anacreontice sau, poate, aubade (poezii cântate în zori, la fereastra iubitei). Petrecerea s-a încheiat de mult, a rămas dorul potenţat de licorile nopţii pentru iubita adormită în căldura iatacului: „Furişa-m-aş, furişa / pe la poarta dumneata / când amurge lumina, / să mă uit pe ferestruie / să te văz în cămăşuie / când pe coapse luna suie, / să-mi treacă sufletul pragul / cum trece vântul pribeagul / şi-şi pierd vorbele şiragul / când ard dodoloaţele, / mândrele şi hoaţele / de fac boroboaţele, / când se smeresc fesele / precum preotesele / în nopţile vesele, / să-ţi iau măsura / cu gura / cum iei cuminecătura / să-ţi ştiu faţa / dimineaţa / când te speli pe ochi cu ceaţa”. Toate cele 16 poeme sunt, în fond, fantasmări ale senzualităţii apuse. Sunt „crengi de Salzburg” stendhaliene. „Cristalizarea” e o operaţie a spiritului şi numeşte „ansamblul nebuniilor acestora ciudate închipuite ca reale şi chiar ca neîndoielnice în legătură cu fiinţa iubită” (Stendhal, Despre dragoste). Ea operează la fel în cazul tinereţii evocate nostalgic. Minunate diamante de sare împodobesc voluntar şi inconştient, totodată, creanga uscată. Pe amintirea unor întâmplări vagi şi nespectaculoase, se adaugă cristalele nostalgiei care închipuie horbote verbale magice. Amintirea este creatoare, memoria îşi îngăduie derogări de la real, încheieri târzii, recitiri în alt ton şi interpretări libere: „Pe vremea când curgea tăcerea / din scorburile cerului, ca mierea, / şi sufletul era ca fierea, / pe vremea când treceam prin nefăcut / ca Domnul Dumnezeu la început / cu şişul vorbei în căput, / cândva când păstoream frumoase / cu noaptea-n ochi şi marea-n oase / cu stihurile-mi firoscoase / şi pe la margine de luncă / pe muchi de iarbă ori speluncă / mă nărăveam la câte-o juncă, / pe-atuncea când berbanţi alumni / ne luam cu diavolul la pumni / pentru un sfârc şi doi porumbi / şi ne-ncontram în rai cu sfinţii / cum să ne cheltuim arginţii / pe şoldurile pocăinţii, / pe vremea-aceea, o, pe vremea-aceea / abia făcuse Dumnezeu femeia / şi aruncase în genune cheia, / iar noi alumni berbanţi şi nesătui / umblam năuci s-o căutăm hai-hui / sub poala suflecată-a cerului”.
„Privirea” în trecut e una ritualică (vezi Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice. Antropologie şi comunicare , 2003). În contextul ritualic al amintirii, se ivesc un spaţiu şi un timp care se delimitează de real (de ambele realuri, aş zice – de cel al prezentului şi de cel al momentului rememorat) pentru a permite accederea la illo tempore. Tânăra femeie din poemele şăgalnic-nostalgice ale lui Horia Bădescu este invocată prin câteva repere exterioare – sân, sfârc, coapse, şold –, tot atâţia relansatori ai fantasmei masculine tradiţionale. Elogiul femeii rămâne în fundal, e un ţel abstract. Poemul creşte, se alintă, se răsuceşte în seama vorbelor pe care le poate asocia liber acestor repere minimale: „Îţi mai aduci aminte, doamnă, / când nu era târziu, nici toamnă / şi când mă invitai la ceai / ce sâni însomnuraţi aveai? / Şi ce mai coapse încopsate / în dimineţi încercănate / în care-ţi lepădaseşi ia / să te cuminece pustia. / Şi ce uşor îţi mai era, ce lesne / să-mi joci în hăţuri sufletul pe glezne / şi în borhot să-l lepezi la poverne / când ţi se-ncurca viscolul în carne / şi năduşeau zăpezile şi-n seară / sta bezna să se lumineze-afară / şi era lumea de tăcere plină / şi-n noi bătea un clopot de lumină”. Sau: „Ah, femeile de dimineaţă şi rouă / care fac lumea nouă, / muierile cu sfârcul ca mura / după care tânjeşte gura / şi-ţi ard palmele ca de secetă / când se-ndoaie şi pregetă / şi se fac grădină de mai / să-ţi deschidă poarta la rai! / Ah, femeile de mătrăgună, / care se spală cu zeamă de lună, / muierile cu trupul ca fierul / sprijinind cu tălpile cerul, / alea de te-nhaţă şi te sucesc / cu adâncul lor muieresc / şi-ţi învaţă cărnii frământul / şi cum miroase dimineaţa vântul, / şi-ţi tocmesc cu lumină oasele / înainte să-nceapă ponoasele! / Ah, muierile, râul şi vadul / pe unde trec şi Raiul şi Iadul!”.
Cadenţele sunt împrumutate de la poezia populară ori de la cântece vechi de petrecere şi se desfată în căutări de sunete rare, preţioase. Nu esenţa femininului e exaltată aici, ci suprafaţa lui ispititoare pe care cântecul se poate toarce susurând în decadenţe de catifea şi pietre rare. Ritualul verbal înnobilează un timp apus pentru totdeauna (cu un dezacord nerostit faţă de timpul prezent) şi o face intonând melodii adecvate reveriei artiste.
Ei bine, excelentă ideea de a însoţi poemele cu lucrări ale Marianei Bojan. Poetă echinoxistă din generaţia primă, originară, ca şi Horia Bădescu, ea transcrie, în poemele proprii, ritmuri calme, de o melancolică demnitate, spaimele fiind mulcomite sub seninătatea înţeleaptă a trecerii asumate prin cuvânt. Poezia şi Pictura – cele două limbaje la îndemâna sa – slujesc fiinţa fragilă şi tenace rătăcită în „bestiarul somnolent”, insinuant despotic, al unei lumi care şi-a risipit minunile. Privirea vastă astfel dobândită poleieşte feminin lucrurile şi îşi asumă responsabilităţi uriaşe. Într-un univers în derivă, facerea de sine, durarea, mântuirea, chiar, cad în sarcina fiinţei singure şi (auto)truditoare. Mariana Bojan nu a ilustrat anume Decameronicele, ci a acceptat invitaţia de a le însoţi. Pastelurile sale din ciclul Nuduri s-au ivit perfect autonom. Ele, fiecare în parte, îşi ajung. Nu aşteaptă, nu ispitesc în sensul tradiţional şi degradat al femininului, ci se răsucesc în sine, calm-meditativ, cu o discretă superbie a cunoaşterii rosturilor şi ameninţărilor. Linia elongată, elegantă, valorările fine şi rafinate prefac lucrările într-o veritabilă galerie a feminităţii auto-reflexive. Petre Tănăsoaica a reţinut exact „privirea uşor melancolică asupra anotimpurilor care se sting în carnaţia feminină”, dar şi faptul, esenţial, că „nu senzualitatea este de urmărit” ci surprinderea „momentului descoperirii unei atitudini din care s-ar putea dezvolta provocarea întâlnirii cu emoţia pură”. Aşadar, cele două feţe ale cărţii se află, la prima vedere, într-o teribilă nepotrivire. Pe de-o parte, cuvântul care a renunţat la profunzimi pentru a se delecta în sonorităţile suprafeţelor sale ritmate şi rimate abil; pe de altă parte, suprafaţa desenului care te invită la profunde sondări dincolo de aparenţele sale. Tocmai această nepotrivire le aşază, însă, într-o bogată complementaritate. Lumile lor paralele intră în atingere, se intersectează. Cartea-album se citeşte/priveşte cu dublă delectare.
Horia Bădescu, Decameronice, cu ilustraţii de Mariana Bojan, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 50 pagini