Ortodoxia în exil, de Dumitru Cristian Amzăr, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, 516 p.
Dora Mezdrea continuă, împreună cu fiul filosofului și gânditorului D.C. Amzăr (1929‒1990), recuperarea – cu acribie și devotament – a scrierilor care altfel ar fi rămas în câteva cufere la Freiburg. Textele din acest volum au fost scrise în perioada 1949‒1987.
Oricât de rafinat este Dumitru Cristian Amzăr în abordarea a varii subiecte ce țin de sufletul românesc, de credința ortodoxă, trecând, prin reflecțiile sale, prin Athos, Germania, SUA, prin teme diverse, unele recurente (ecleziologia proprie Bisericii Ortodoxe; relația cu Biserica Romei; refuzul net al Mareșalului Antonescu, apud Josef Wulf, de a trimite „evrei din România în lagărele de distrugere din Polonia”; ÎPS Valerian Trifa versus, ca model existențial și intelectual, Mircea Eliade, „un om, consacrat, dar fără identitate națională și confesională”), formulările cărturarului Amzăr sunt tranșante și nu lasă loc altor interpretări: „Pentru noi, ortodocşii, situaţia e clară: părăsirea ortodoxiei antrenează cu timpul depărtarea de românism, chiar dacă fără voia convertitului. Experienţa exilului ne-a dovedit-o dureros. Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga ne-au arătat […] de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel.”
Himere și metamorfoze, de Bogdan Mihai Mandache, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2017, 152 p.
Între apatia izvorâtă din erudiție stearpă – „apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole” (Vasile Lovinescu) – și detașarea atât de prețuită de Meister Eckhardt și de contemporani ai săi, căutările spirituale presupun „putere, curaj, bravură şi puritate”. Acestea sunt tocmai calitățile licornei, devenite în Evul Mediu și de atunci încoace „obiect al favorurilor misticilor, simboliștilor, artiștilor”. Acum însă, când laxul și luxul sunt la putere, oamenii „nu iau seamă la substanţa mitică, la unitatea fundamentală a fiinţei, încercînd să trăiască într-o lume despuiată de mister, de sacru, într-o lume din care au fugărit magia. Societăţile tradiţionale găseau în mit raţiunea suficientă, mai tîrziu basmele şi povestirile readucînd în atenţie teme străvechi, prezente în mentalul colectiv pe care scriitorii doar le-au aşezat în frumoase forme literare. René Guénon susţinea că în cazul basmelor popoarele împlinesc funcţia unei memorii colective, în străfundul lucrurilor găsindu-se o lume esoterică, o lume care rămîne de-a pururi o mărturie a trecutului.” Ca și alte cărți ale lui Bogdan Mihai Mandache (n. 1955), eseurile de acum ne vorbesc despre lumi și timpuri întrețesute și, până la urmă, despre un etern început al regăsirii omului, chiar dacă această regăsire este poate o himeră: Doamna cu licorna, Metamorfoze, Ispitirea sfîntului Anton, Sub povara tristeţii, Avatarurile afectivităţii, Nostalgia unităţii pierdute.
Drumul inițiatic, consideră autorul, trece dincolo de cuvinte, fie ele și cuvinte înțelepte, spre unitatea primordială: „La capătul unei vieţi de căutări, Siddhartha, eroul povestirii lui Hermann Hesse, îi destăinuie lui Govinda unul dintre gândurile pe care le-a aflat: «Înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvîrşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui, nici să o propovăduieşti.» Metamorfoza interioară trebuie trăită cu intensitatea şi ardoarea îndemnului lui Nietzsche, Devino ceea ce eşti!”
Procesul Memorandumului. Teatru-document, de Justin Ceuca, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017, 58 p.
Memorandumul este și va rămâne, probabil, o temă recurentă pentru Justin Ceuca (n. 1939). Procesul celor 14 memorandiști acuzați s-a desfășurat la Cluj, între 7 și 25 mai 1894, în Sala Redutei, la Tribunalul Regal, în clădirea care adăpostește în prezent, după mai bine de 120 de ani, Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
Volumul poartă o dedicație – scrisă în limba română, ceea ce poate în secolul Memorandumului ar fi părut multora dintre politicienii sau jurații maghiari (sau maghiarizați) a fi o utopie, dar istoria a reconfigurat hotarele imperiilor, prin curajul, dârzenia, ieșirea din apatie a unor oameni care au fost, cu tot riscul, exponenții intereselor naționale, în așteptarea Marii Uniri: „Străbunicului meu, Justin Botta, cel mai tânăr membru al delegaţiei române care a depus Memorandumul la Cancelaria Imperială de la Viena”. Pentru Procurorul Regal Vita Sándor, mersul lucrurilor era limpede: „Tipărirea Memorandumului în limbile maghiară, germană, franceză, italiană şi română, hotărâtă de Comitetul Executiv al aşa numitului Partid Naţional Român, în şedinţa din 25/26 martie 1892, a făcut ca acele aserţiuni periculoase să fie cunoscute în întreaga Europă. Multiplicarea şi răspândirea Memorandumului, conţinând în sine negarea valabilităţii Legii Uniunii, constituie, potrivit articolelor 171 şi 173 ale Codului Penal, delict de agitaţiune, şi se pedepseşte cu închisoare până la cinci ani.”
Procesul, un simulacru, a determinat memorandiștii să declare la final, prin Dr. Ioan Rațiu, ulterior condamnat la doi ani de detenție: „nu este de demnitatea poporului român să se apere în faţa Tribunalului din Cluj! Nu putem deveni complici la acest simulacru de proces, acceptând să dezvoltăm un simulacru de apărare!
Am fost violentaţi şi terorizaţi pe tot parcursul dezbaterilor. Apărătorii noştri au fost nevoiţi să se retragă. Mai poate fi vorba aici de judecată? Mai poate fi vorba de apărare? Sunteţi stăpâni pe persoana noastră fizică, dar nu şi pe conştiinţa noastră, care în acest proces este conştiinţa naţională a poporului român. Nu sunteţi Dumneavoastră competenţi să ne judecaţi. Este un alt Tribunal mai mare, mai luminat şi mai nepărtinitor. Este Tribunalul lumii civilizate, care ne va judeca pe toţi!
Având în vedere aceste motive expuse, declar în numele meu şi al colegilor mei acuzaţi: NU NE PUTEM APĂRA!
Toţi Acuzaţii: NU NE APĂRĂM!”
Ceea ce nu a înduioșat, firește, Curtea cu Jurați, care i-a întemnițat pe cei 14 din lotul memorandiștilor români, în frunte cu Dr. Ioan Rațiu, George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Teodor Mihaly.
Safire și îngeri, de Ioana Sandu, col. Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017, 174 p.
La 75 de ani, poeta Ioana Sandu publică o antologie din primele sale opt volume anterioare (2006-2016), incluzând, la finalul volumului, un substanțial grupaj de poeme inedite recente. Constanța Buzea, Barbu Cioculescu, Victoria Milescu, Ion Pop, Mircea Petean sunt numele care au apreciat, din 2006 încoace, cărțile Ioanei Sandu, fiind regăsiți acum în rânduri concise, emblematice, pe coperta antologiei. A primei sale antologii, cum o consideră poeta transparențelor, a safirelor risipite sub priviri (sau vâjâituri) de îngeri.
Inițial participantă la cenaclul optzeciștilor, poeta a debutat în revista Astra, în 1983, recomandată de Gh. Tomozei. Abia 2006 a fost să fie anul de grație al ieșirii din departe, din stări imposibile care au purtat-o, ani și decenii, la limita ierbii: „Cine mă priveşte de sus/ mă vede lunatică,/ fără minte lecuind frumuseţea/ pe urme sălbăticite,/ ridicându-mă din boală să ştiu ce se întâmplă/ cu cei daţi la o parte// ascund partea stângă// singură aflu cum este să miroşi a înviere/ în stare imposibilă// nu am fost iubitoare din cale-afară/ cu sinele cuviincios//
şi acum intru cu anestezie/ înăuntrul meu// din departe/ curăţind negativul/ în oglindă.” – am preluat aici integral poemul Din departe, inclus în volumul Aventuri lăuntrice (2013).
Raportându-se la poetica din ultimii ani a autoarei prezentei antologii, Ion Pop scria în 2016: „Soluţia aproximată e a atingerii unei stări de smerenie şi luminozitate lăuntrică, de elevaţie spirituală realizată prin conjugarea eforturilor de întoarcere spre sinele profund a subiectului cu reperele pure ale lumii din jur («intri în poienile cerului/ duhul verde te ridică»), într-un spaţiu definit ca loc transparent.”
Orele aspre, de Andrea H. Hedeș, col. Ipostaze , Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017, 72 p.
Cât de aspre ar fi pârdalnicele ’celea de ore pentru Andrea H. Hedeș (n. 1977), de se joacă nonșalante ba cu niște cratime („îți spun/ nimeni n-a rezistat/ pe aici ai vedea”), ba cu articole unde nu te aștepți („m-am trezit și eu/ cioplind o poartă/ fără a cunoaște nimic/ din arta marilor maeștrii”), ba cu desinențe pierdute pe drum („A venit tati cu maşina/ nu nu a putut veni/ yupi mergem pe jos/ nu e chiar atât de yupi/ e foarte frig/ ţi-ai pus bine mănuşile/ da/ fularul stă bine pe lângă gât/ da/ ţi-ai tras şapca peste urechiuşe/ da/ poţi să duci ghiozdanul/ da/ bine/ ţi gura închisă că e aer rece”)?! Îi știam numele din presa culturală, câtă mai este – și acum?! Nu e chiar așa de yupi! Vorba autoarei acestui volum: „nu credeţi simţirii/ ceaţă şi fum/ temeţi-vă/ temeţi-vă/ şi nu veţi greşi/ mereu atenţi”!
miniepistole, de Nicolae Silade, col. Poezia Vie, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017, 98 pagini
Poet și jurnalist, Nicolae Silade (n. 1956) îi presară lectorului drumul cu serii de frumuseți desfătătoare/mângâietoare sau mântuitoare, după caz (a șaptea frumusețe, a doua venire), pentru care creatorul este recunoscător Creatorului: „îți mulțumesc ție doamne pentru această libertate de a gândi de a fi/ de a spune și de facere îți mulțumesc […]/ îți mulțumesc pentru această lumină// care mă călăuzește spre tine când fratele soare și sora lună/ și sfântul francisc din assisi dăruie omului liniștea și neliniștea/ și dorința de căutare a unui sens pierdut îți mulțumesc pentru/ prietenii mei întorși la tine și care dorm în pacea ta elitis seferis/ montale și eliot și pentru țara pustie pe care ne-ai dat-o nouă”.
Acedia, de Valeriu Mititelu, Editura Brumar, 2017, 80 pagini
Să tot fie 12 ani de când scriam aici, în Viața Românească, despre volumul de debut Vacanţă la antipozi, apărut la Editura Eikon, al brăileanului Valeriu Mititelu (n. 1973). Numeroase premii, primite prin varii orașe din țară, dincolo de patriotisme locale – amintit fiind și Premiul I la concursul Panait Cerna din Tulcea, de pildă. Și totuși… Dorul de retragere dincolo de limita nașterii este acut, pentru că Dumnezeu s-a retras și ne-a lăsat, se pare, ca dar numai acedia: „cei ce se-ntorc din concediu jură că Dumnezeu e-n dubai/ păzeşte iahturile participă la regate/ atunci când găseşte timp liber/ desenează cu grafitti pereţii lumii a treia/ unde să-l caut/ pe google/ în mall?// dacă aş putea să îţi spun câtă oboseală e-n oasele mele…// bate şi ţi se va deschide/ oamenii şi-au construit fortăreţe – case cu uşi de metal/ în spatele cărora repetă obsedant declinarea la pers. I sg./ sau primesc la tv doza de execuţii livrate-n direct/ barabas se salvează mereu/ trăiască barabas!// lumea n-a fost făcută din turtă dulce/ zilele nu sunt din marţipan// […] lumea asta nebună nu e a mea/ nu vreau nimic din lumea aceasta/ doar somnul mult somn// nu plânge mamă/ despică-ţi pântecul şi lasă-l pe vali să se mai ghemuiască o dată/ cuminte”. Nu avem numai o „umbră a morții” aici, ne asigură Robert Șerban, „care e când jucăușă, când vâscoasă, când evanescentă” – citiți și asigurați-vă de spusele editorului!