Bijutierul se simţea singur. Atât de singur încât, deşi cerul se umpluse de nori grei vestitori de ploaie, se hotărî să îşi ia pălăria şi să o pornească în plimbare. Nu era obosit, deşi trebăluise toată ziua. Dacă nu ar fi avut ceas, privind pe geam nici nu şi-ar fi dat prea bine seama dacă lumina se micşorase datorită perdelei de nori sau dacă seara se apropia tiptil aşteptând momentul potrivit să înşface ziua şi să o arunce în trecut. Îşi îndesă pălăria pe cap, deschise uşa şi, după ce o încuie cu grijă, cu pas domol porni către câmpul din apropierea casei. Îi plăcea să se plimbe prin iarba fragedă, să îşi lase nările mângâiate de mirosul proaspăt al florilor care răsăreau dintre firele verzi şi crude. La prânz, în zilele însorite de vară, îi plăcea să simtă aroma aceea uscată şi, în zilele ploioase, de cum picurii încetau să cadă, îşi făcea timp câteva minute să se repeadă la marginea câmpului, pentru a simţi prospeţimea udă a naturii.
În acea zi îl copleşise, însă, un sentiment de singurătate cruntă. Unul pe care simţea că nu l-ar fi alungat nici sticla de vin pe care obişnuia să o destupe seara, nici paginile cărţilor pe care le-ar fi putut aduce din bibliotecă. Privindu-şi sculele, maşinăriile, periile, frezele, burghiele, cleştii de diferite mărimi, pilele, pensetele, filierele, sticluţele în care păstra tot felul de soluţii, îşi dădu seama că nimic din ceea ce îl înconjura nu ar fi putut să îl înveselească.
Cu pălăria îndesată pe cap, cu mâinile băgate adânc în buzunare, cu capul plecat şi cu privirea sfredelind pământul, bijutierul o porni către câmpul care îi devenise drag în toţi anii săi de singurătate. Îşi iubea meseria, era mândru de minunăţiile care ieşeau din mâinile sale – inele, brăţări, lănţişoare, pietre preţioase şlefuite, dar, deşi punea suflet în fabricarea lor, acestea îl părăseau de fiecare dată găsindu-şi un alt stăpân, sau, mai degrabă, o stăpână. Era cunoscut pentru îndemânarea lui şi mulţi veneau de departe pentru a-i tocmi serviciile. Se mândrea cu asta, însă, cum spunea de fiecare dată, nu acesta era motivul pentru care punea atâta suflet în munca sa. Un altul era, unul pe care nu îl mărturisise nimănui de multă vreme – o dorinţă bine ascunsă: aceea de a da naştere unei bijuterii perfecte. De multă vreme căutase materialul, dar nu de puţine ori fu dezamăgit privindu-şi lucrarea. Pentru ochii tuturor bijuteriile care ieşeau din mâinile sale erau minunăţii, ai săi însă descopereau mereu mici imperfecţiuni şi, astfel, bijuteria perfectă întârzia să apară.
De multe ori, îl prinsese dimineaţa cu ochii ţintă în apele vreunui diamant, studiindu-i culoarea, claritatea, cântărindu-i greutatea şi încercând să îi desăvârşească şlefuirea. Nu de puţine ori zorii se răsfrângeau în luciul vreunei perle pe care o studia cu pricepere, atingându-i atent suprafaţa netedă sau dădeau sclipiri matinale vreunui aur galben, alb sau roşu.
Nimic, însă, nimic din ocupaţiile atât de dragi lui nu i-ar fi alungat în acea seară starea ciudată de singurătate, de înstrăinare de sine şi de locul în care îşi ducea viaţa. Aşa că, pornind-o spre câmpul din apropiere, cu ochii în pământ, cu mâinile înfundate adânc în buzunare, cu borurile pălăriei scurgându-i pe umeri primii stropi de ploaie, bijutierul încerca să scape de sentimentul acela trist şi neplăcut.
Era un om vesel, un conviv extraordinar, o persoană care trecuse prin destule dar, uneori, cu toată forţa sa, cu toată verva şi vivacitatea, se lăsa cuprins de o letargie care îi imprima pe chip o expresie ciudată. Când oamenii îi vedeau ochii întorşi înspre adâncurile sufletului, când îl zăreau plimbându-se prin ploaie fără noimă sau fără ţintă, când îi vedeau mâinile adâncite în buzunare, treceau pe lângă el ridicându-şi pălăria în semn de salut dar nu se mai aşteptau de mult să primească vreun răspuns. În acele momente bijutierul era prea ocupat cu şlefuitul gândurilor sale, cu pilitul sentimentelor, absorbit într-un spaţiu în care nimănui nu îi era permis să pătrundă. Prea puţini se întrebaseră ce comori ascunde acea lume în care se scufundă uneori, şi chiar şi mai puţini încercaseră să-şi dea seama ce cheie deschide porţile acelui univers. Atunci când vreunul mai curajos îndrăznea să întrebe, nu primea ca răspuns decât un „eh!” oftat din adâncul sufletului şi un gest de lehamite făcut din mână.
Păşind cufundat în gânduri pe drumul care începea să se noroiască, lovi cu piciorul o piatră. La început, nepăsător, o urmări cu privirea. Apoi, când o ajunse din urmă, o mai lovi o dată, trimiţând-o, de data aceasta, ceva mai departe. Căutând-o cu priviri absente, neatent la drumul pe care îl parcurgea, având ca singură dorinţă, parcă, să mai lovească o dată cu piciorul în piatra aceea, călcă strâmb, se dezechilibră şi căzu. Nici măcar nu blestemă în gând, doar rămase în poziţia în care căzuse, privind cerul din care păreau că se cern stropii de ploaie tot mai mari şi mai grei. Când se sprijini în mână să se ridice simţi în podul palmei ceva tare. Îşi strânse mâna şi, fără să se ridice, o atinse cu degetele celeilalte, parcă mângâind-o. Nu scoase niciun sunet, nu schiţă niciun alt gest. Cândva, cu mulţi ani în urmă, suferise o durere mai mare, mai ascuţită, într-un salon în care se sărbătorea o zi aniversară.
– Pentru că îl preţuiţi cu toţii, trebuie să vă spun că aurul este un material care se prelucrează destul de greu. Este un metal moale, se poate rupe uşor şi trădează orice intervenţie, orice încercare de a ascunde în trupul său strălucitor o lipitură. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat, la începuturile uceniciei, să mă revolt faţă de mine însumi, împotriva aurului şi împotriva mea. Mi se părea că nu vom ajunge să ne înţelegem niciodată. În mâini nesigure acest metal refuză să coopereze, refuză să se lase legat în zale mici. Se revoltă împotriva stării solide pe care o capătă în forma vreunui inel de logodnă şi, nu de puţine ori, arată imperfecţiuni mai mari decât acelea ale oamenilor. Bineînţeles, imperfecţiunile nu pot fi observate decât de un ochi experimentat care ştie să cântărească nu numai bijuteria, dar şi calitatea metalului din care aceasta este făcută.
Se opri pentru a sorbi o gură de vin din paharul pe care îl ţinea în mână, îşi plimbă ochii în jurul încăperii asupra celor care îl ascultau cu atenţie, apoi, cu un zâmbet abia înfiripat în colţul buzelor, continuă:
– Aurul nu este cel mai preţios dintre metale, dar chiar şi acum mi se pare, în anumite situaţii, cel mai greu de îmblânzit. Să ştiţi că nu este chiar aşa cum spun unii, că aurul, fiind moale, poate fi modelat prin ciocănire. Cei care susţin acest lucru nu cunosc lupta pe care o ducem noi, bijutierii, cu acest metal, în dorinţa noastră de a realiza bijuterii fără cusur. Nu vă voi plictisi, dragi doamne şi stimaţi domni, cu detalii tehnice şi deloc interesante pentru domniile voastre. Nu vă voi spune despre drumul pe care îl străbate aurul de la stadiul de minereu la cel de bijuterie, nu vă voi vorbi despre pive, şteampuri, melegar sau şaitroc. Ceea ce trebuie să rămână în inimile tuturor este drumul pe care îl parcurge, în formă finală, din mâinile bijutierului până la gâtul subţire, încheietura fină sau degetele lungi ale unei domnişoare. Acesta este drumul care contează, în definitiv, pentru că, deşi neînsufleţită, bijuteria este mereu însoţită de însufleţire, de munca depusă de bijutier şi de sentimentul cu care este dăruită. Ştim cu toţii, adăugă, observând zâmbetele de pe feţele ascultătorilor, bucuria pe care o aduce cu sine bijuteria. Bucuria de a îşi putea manifesta într-un fel sentimentele, care aparţine bărbatului, şi bucuria femeii, de a fi apreciată, admirată, iubită, preţuită. Atunci femeia radiază, explodează, parcă, într-o minunată înflorire de manifestări pe care nu şi le ascunde în suflet, exact ca o floare din grădină pe care mâinile dumneavoastră delicate, doamnelor, o îngrijesc cu atâta pricepere.
Tăcerea se aşternu doar pentru câteva clipe.
– Dar dumneavoastră, domnule Albert, care ne prezentaţi meseria dumneavoastră ca pe una dintre cele mai nobile ocupaţii pe care le poate avea un om, pare-mi-se că ne consideraţi pe noi, femeile, simple florărese, biete fiinţe numai bune pentru a plivi în grădină, pentru a uda flori şi pentru a primi bijuterii.
Între musafiri se stârni rumoare, se auziră câteva exclamaţii şi şoapte, acoperite toate de tonul jignit al gazdei care strigă:
– Denna!
Stropi deşi de ploaie începură să îi picure pe borul pălăriei, udând-o, scurgându-i-se apoi pe haină. Albert se ridică în picioare şi cu priviri absente se uită în jur. Pe frunte îi apăruse o cută adâncă, un fel de falie între prezentul în care, singur, pornise la plimbare pentru a îşi alunga singurătatea, şi vremurile înspre care i se îndreptau, de foarte multe ori, gândurile.
O revedea pe Dennise, cu ochii căprui şi rotunzi, cu trupul subţire, acoperit de o rochie neagră care îi punea în evidenţă paloarea feţei. Îi revedea buzele mişcându-se şi în urechi îi auzea glasul îndârjit:
– Dumneavoastră, domnule Albert, şi nu numai dumneavoastră, faceţi o mare greşeală dacă ne consideraţi făpturi slabe, fericite să îngrijească de grădină şi să primească, în schimb, bijuterii. Nu suntem animale dresate care să îşi primească recompensa după ce se supun voinţei stăpânului. Dacă oricare dintre dumneavoastră, domnilor, îşi doreşte o grădină îngrijită, aţi face mai bine să vă tocmiţi un grădinar. Femeile pot face mult mai mult de atât! Este adevărat că cele mai multe dintre noi se lasă orbite de o brăţară strălucitoare, de coliere, de agrafe sau de inele făurite cu meşteşug. Dar această orbire se datorează tot bărbaţilor, care din lipsă de imaginaţie, sau din prostie, consideră că cel mai uşor impresionează o femeie cu o bijuterie. Orbirea dumneavoastră, domnilor, este o boală care s-a strecurat în măduva societăţii noastre şi care ne roade pe toţi, dezumanizându-ne, despuindu-ne de orice urmă de sentiment, ucigându-ne sufletul într-un asemenea fel încât, probabil, dacă mulţi dintre noi şi-ar deschide piepturile, în loc de inimă pulsândă ar avea o bucată de aur pe care domnul Albert nu ar avea de făcut altceva decât să graveze cuvântul „inimă”!
– Dar domnişoară Dennise… încercă Albert să îi răspundă fiicei gazdei, ascunzând cât de afectat fusese de intervenţia acesteia.
– Nu, domnule Albert, eu cred ceea ce spun! Preţuirea aurului este o boală, iar bijuteriile pe care dumneavoastră ni le puneţi la dispoziţie cu atâta mândrie nu sunt decât simptome, moduri de manifestare ale acestei boli. Să ştiţi, domnilor, că, deşi din punctul dumneavoastră de vedere munca în grădină nu reprezintă o corvoadă, dimpotrivă, nu suntem ferite de pericole. Câţi dintre dumneavoastră ştiu, spre exemplu, că frunzele şi tulpinile crizantemelor sunt otrăvitoare? Câţi dintre dumneavoastră ştiu că expunerea îndelungată la această floare care vă place atât de mult poate provoca inflamaţii ale pielii? Dumneavoastră, domnule Albert, poate nu ne veţi mai trimite la grădinărit din grijă pentru pielea noastră fină, dorind să ne feriţi de piele uscată, de pete roşii, de senzaţia neplăcută de mâncărime, de cruste şi de leziuni exfoliative. Dar continuaţi să ne exfoliaţi spiritul, să ni-l smulgeţi, să ni-l călcaţi în picioare până dispare de tot, oferindu-ne bijuterii, transformându-ne în manechine a căror frumuseţe nu vă este suficientă, care trebuie îmbunătăţită cu sclipiri de aur, cu ape mişcătoare de argint, cu…
– Denna, încetează imediat! se auzi vocea enervată şi stridentă a gazdei.
Dennise o privi sfidător, apoi mutându-şi privirea în ochii lui Albert, spuse:
– Tot ce voiam să spun, mamă, este că o bijuterie este o bijuterie, indiferent din ce material este confecţionată. Doar pentru atâta lucru, nu este nevoie să slăvim în saloanele noastre aurul mai mult decât este cazul. Şi ar fi cazul să nu îl mai slăvim deloc!
Ploaia cădea deasă din cer în timp ce bijutierul părea să se strecoare, printre stropii de apă şi printre gândurile care îl urmăreau, înspre câmpul în care de fiecare dată reuşea ca prin minune să îşi alunge singurătatea în foşnetul copacilor, al ierbii, în mirosul dulce al florilor şi în cântecul păsărilor. „Doar o privire să arunc”, îşi spunea Albert în gând. „Să stau un moment şi să privesc până departe, apoi mă întorc”. Făcuse din acest drum un obicei. Aşa cum oamenilor atunci când le este sete beau apă, Albert, când se simţea strivit de singurătate, pornea în plimbare spre acel câmp pe care ajunsese să îl considere fermecat. „Este un câmp vrăjit”, spunea deseori. „Îi poţi spune orice durere, orice suferinţă, orice dorinţă care îţi macină sufletul, şi poţi fi sigur că el ascultă. Te sfătuieşte cum poate, cu o adiere de vânt, îţi arată înţelegere şi te mângâie cu vârfurile firelor de iarbă şi chiar transmite spre cer, cumva, într-un mod neştiut, dorinţa pe care i-o mărturiseşti”.
Oamenii se obişnuiseră cu ciudăţeniile lui Albert şi îl priveau cu simpatie. Orice ar fi spus el, dacă ar fi spus ceva, pentru că de obicei ţinea totul mai mult pentru el, nu îi mai mira deloc. Dacă bijutierul, în graba lui, ar fi trântit de perete uşa cârciumii şi, transpirat şi gâfâind, le-ar fi spus celor dinăuntru că la marginea oraşului se plimbă un elefant în carne şi oase, nimeni nu ar fi râs. Doar ar fi încercat să îl liniştească, în baza unei argumentări logice, spunându-i că un elefant invizibil nu poate face rău nimănui. Bineînţeles, este o exagerare, Albert nu era nebun. Doar se retrăsese atât de mult în sine încât oamenii îşi dăduseră seama de asta şi considerau că uneori trăieşte prins între două lumi paralele – cea reală, în care cu toţii îl puteau vedea, şi cealaltă, a gândurilor sale, în care nu avea nimeni acces, şi în care, de ce nu?!, ar fi putut exista până şi elefanţi mai mult sau mai puţin invizibili.
Albert ajunse la marginea câmpului şi îşi aruncă privirea pe cuprinsul său spre departe, parcă încercând să vadă ceva ce nimeni altcineva nu ar fi putut. Oftă puternic, apoi scoase mâna din buzunarul pantalonilor ca să îşi şteargă faţa. Privi uimit la piatra pe care o ţinea în palmă, şi cu care se jucase, fără să îşi dea seama, tot timpul drumului. O ridică în dreptul ochilor şi o mângâie cu degetele. Era fină la atingere, de o culoare străvezie, alb-gălbuie, străbătută de câteva vinişoare gri. Rotund-ovală, de mărimea unui ou de porumbel, îl intrigă şi mai mult şi, pe măsură ce privirea i se pierdea din ce în ce mai departe, buzele lui Albert se destinseră într-un zâmbet misterios. Începură să se mişte într-o şoaptă neauzită, într-un dialog cu nimeni, apoi zâmbetul reveni şi lumină ochii bijutierului. Privind piatra, Albert o mai mângâie o dată cu vârful degetelor şi îi spuse: „Şi să ştii tu, orice ar zice alţii, câmpul ăsta i-ar putea îndeplini oricui cel puţin o dorinţă. Ai să vezi”. Se mai jucă puţin cu ea, aruncând-o în sus şi privind câmpul. Tresări când piatra nu îi mai căzu în mână ci lovi, cu un zgomot sec, pământul reavăn. Se aplecă, o privi cu duioşie ciudată, o prinse din nou în palmă şi, în timp ce o ştergea de marginea pantalonilor, spuse: „Nu e nimic… aurul străluceşte şi în noroi”.
Trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când Albert îşi dedicase viaţa făuririi bijuteriei perfecte. Închisese uşa în faţa lumii care îl invitase, de atâtea ori, să intre în rândul ei, şi se izolase la masa lui de lucru, ignorând şi sfaturile şi bârfele celor din jurul său. Prin mâinile sale trecuseră sute, mii de pietre preţioase şi metale de toate felurile, dar în gândul său nu rămânea decât o singură bijuterie – cea pe care nu o făurise încă.
Seara îşi destupa o sticlă de vin şi îşi înfrunta singurătatea urmărind umbrele de pe pereţi, născute din flacăra galbenă a lămpii. Ofta şi îşi lăsa gândurile să cutreiere într-un univers paralel, în care în loc să se ferească de singurătate ar fi căutat-o. Un univers în care casa i-ar fi fost plină şi gălăgioasă, în care ciocanele şi ciocănelele Malet, cu capetele învelite în cauciuc, ar fi stat ferecate, puse în ordine într-un dulap, pentru a nu fi la îndemână, împreună cu pilele folosite la finisarea părţilor metalice. Metalul trebuie cuminţit, aşa se spune, altfel răneşte, înţeapă şi zgârie, dar, în universul său imaginar Albert nu ar fi cuminţit doar metale, nu ar fi şlefuit numai pietre preţioase şi nici nu ar fi finisat doar bijuterii lipsite de viaţă, ci şi alte câteva cu părul negru, sau castaniu, cu ochii rotunzi şi luminoşi, micuţe, vesele şi cu zâmbete angelice.
Albert străbătu aproape în fugă drumul spre casă. Aprinse lampa şi uitând să se descalţe şi să se dezbrace, doar aruncându-şi pe un scaun pălăria, începu să examineze piatra pe care o găsise. Pufni şi privi încruntat lampa, parcă reproşându-i că luminează prea slab, dar îşi uită imediat nemulţumirea. După multă vreme se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul scaunului şi, jucându-se absent cu piatra, pentru prima oară în multă vreme lăsă un aer de profundă mulţumire să i se întipărească pe faţă. „Te-am căutat mai mult de douăzeci de ani!” spuse, privind cu drag piatra din faţa lui. Se aplecă înspre ea şi, după ce o studie încă o dată cu atenţie, adăugă: „Dacă folosesc cu mare atenţie polizorul cu apă nici nu va mai fi nevoie să fii lăcuită. Eşti aproape perfectă! Îţi trebuie doar puţin clei transparent, care să îţi netezească în totalitate suprafaţa. Te voi modela aşa cum nu am modelat nicio altă piatră şi vei deveni cea mai preţioasă dintre toate. Da, cea mai preţioasă. Ceea ce vei deveni tu nu poate deveni nici un rubin, nici un diamant, nici o perlă. Tu vei deveni bijuteria perfectă”!
O viaţă întreagă căutase ceva, ceva ce nimeni nu putea înţelege şi avea impresia că în sfârşit găsise. Chiar înainte să adoarmă, pentru o clipă îl fulgeră un gând pe care îl alungă repede. „Oriunde ar fi, este bijuteria ei, aşa cum ar fi trebuit să fie de atunci”. Şi-ar fi dorit să fie întinsă lângă el în pat pentru a-şi putea împărtăşi entuziasmul. „Probabil nu ar fi putut să adoarmă cu mine în starea aceasta”, îşi spuse, după ce se întinse în pat pentru a patra oară. Dar, ca şi până atunci, se mai ridică o dată, aprinse din nou lampa, mângâie piatra pe care o lăsase pe masă şi o privi cu drag, ca pe un copil. S-ar fi ridicat şi a şasea oară, şi a şaptea, dar entuziasmul poate să fie epuizant de multe ori, şi Albert adormi fără să îşi dea seama, mai fericit ca niciodată, spunându-şi că, în sfârşit, o parte din universul său paralel intrase în viaţa sa – acea parte în care el, cel mai iscusit bijutier din regiune, cel ale cărui servicii erau căutate de oameni aflaţi la zeci de kilometri depărtare, va făuri bijuteria perfectă. În acea seară Albert adormi mai fericit ca niciodată.
*
Plouase. Soarele străpungea cu raze calde norii care se destrămau, luminând ziua de vară timpurie. O adiere de vânt părea că se încurcase în părul bogat al Dennisei şi se zbătea căutând să scape. Albert păşea lângă ea, încercând să o privească fără ca ea să îşi dea seama, cu coada ochiului. Era fericit, la fel de fericit ca în clipa în care văzuse intrând în curtea sa pe unul dintre băieţii de casă ai Dennei, care îl înştiinţa că domnişoara, deşi plouase, dorea să îşi facă plimbarea de fiecare zi.
Pe Albert nu îl deranja modul în care îl trata Denna. Pentru ea devenise o păpuşă, un câine de companie care nu se arăta supărat că stăpâna sa îl mângâie şi în clipa următoare îl loveşte cu piciorul. Încerca să îi scuze firea sălbatică şi, pe cât de mult îl mâhnea dispreţul pe care i-l arăta de multe ori, pe atât de mult îl fericeau momentele în care îl trata cu prietenie. Îi devenise un fel de confident şi nu era zi în care să nu o însoţească în plimbarea pe care o făcea în fiecare seară. Dennise îndrăznea să îi spună tot ceea ce gândea, despre ea şi despre fiecare în parte. Chiar îi mărturisea că fără el s-ar simţi captivă în sine, pentru că oamenii, dacă nu au cui să se destăinuie, nu fac altceva decât să vieţuiască într-o închisoare care le este chiar propriul lor trup.
– Îţi dai seama, domnule Albert, să ai gânduri, să ai idei, dorinţe, vise şi să nu ai cui să le împărtăşeşti?! Dar ce ştii dumneata, continuă ea imediat, şi în glas i se simţea reproşul, dumneata nu te gândeşti decât la aur, la argint, la cum să îţi mânuieşti uneltele în aşa fel încât să făureşti bijuteriile care nouă, femeilor, ne aduc, spui dumneata, atâta bucurie. Dar, bineînţeles, eşti plătit pentru asta.
– Toţi trebuie să fim plătiţi pentru eforturile şi serviciile noastre, domnişoară Dennise, răspunse Albert şovăitor.
– Dumneata, domnule, suferi de o iubire dublată pentru ceea ce înseamnă aur. Declari că iubeşti aurul, că iubeşti să te lupţi cu el, să îl prelucrezi, să îl simţi ondulându-se în mâinile dumitale sub forma unui colier sau a unei brăţări. Şi, în acelaşi timp, spui că toţi ar trebui să fim plătiţi pentru eforturi şi servicii. Dumneata iubeşti aurul, domnule Albert, fie că are forma unei bijuterii, fie că are forma bancnotelor pe care clienţii dumitale satisfăcuţi ţi le strecoară în buzunare.
Tăcu şi potrivindu-şi paşii cu ai ei o însoţi privind-o, din când în când, pe furiş.
– Poate veţi fi dorind ca mama să vă plătească şi timpul pe care mi-l acordaţi! răbufni Denna. După câteva clipe de tăcere continuă:
– Am auzit că v-aţi hotărât să făuriţi bijuteria perfectă, una aşa cum nu mai există niciunde pe lume, şi să mi-o dăruiţi mie.
Glasul i se înmuiase, devenind liniştit şi chiar binevoitor. Albert, însă, deja o cunoştea prea bine şi aştepta cu inima strânsă următoarele ei cuvinte.
– Ei bine, domnule, să ştiţi că decât să am un colier la gât, prefer să am flori pe masă!
Ajunseră la marginea micului oraş şi îşi lăsară privirile să alerge pe câmp, spre depărtări, ca o eliberare.
– Aici nu mă mai simt captivă, domnule Albert. Aici, pe câmpul ăsta, mă simt liberă şi fericită. Uit de toate când privesc zarea, când mă întreb de fiecare dată ce este dincolo de linia îngustă a orizontului.
– Ce să fie, domnişoară, răspunse Albert. Alte oraşe, câmpii, dealuri, munţi şi mări şi oceane. Oameni care îşi duc traiul de zi cu zi, aşa ca noi, care muncesc, care…
– Nu, domnule Albert! Dincolo de linia orizontului este un alt orizont. Este libertatea deplină. Nu este ca aici, nu sunt gheare care să strângă şi să frângă. Nu sunt guri care să îţi dicteze ce să spui, ce să nu spui, ce să gândeşti şi ce să nu gândeşti. Asta e acolo în orizontul acela, libertatea.
– Şi acolo sunt guri, domnişoară Denna…
– Şi chiar de ar fi, cine le ia în seamă? Să călătoreşti mereu, domnule Albert, să umbli dintr-un orizont în altul, alergând mereu să îl prinzi, cu sufletul fericit că nu vei reuşi niciodată, că drumul nu ţi se va sfârşi niciodată.
– Sunteţi idealistă, domnişoară, aveţi un spirit neliniştit, dar cu timpul…
– Nu, domnule! Cu timpul voi ajunge să vă dispreţuiesc şi mai mult aurul şi bijuteriile, şi să iubesc mai cu pasiune ceea ce cu toţii îmi interziceţi: libertatea de a fi cine sunt!
*
Albert se aşeză istovit pe marginea patului. Se crăpa de ziuă, dar pe chipul său, luminat de raza slabă a unei lumânări, nu se putea citi oboseala. Era fericit şi trist în acelaşi timp. Douăzeci şi doi de ani trecuseră de când începuse să caute, să dorească, să spere la bijuteria perfectă. Douăzeci şi doi de ani lungi şi grei, de singurătate, de chin, de suferinţă. „Oricare altul ar fi renunţat”, îşi spunea Albert de multe ori, pentru a îşi da curaj, căutând să se înconjoare de o aură de unicitate care să îi dea putere să continue. „Oare ce ar fi făcut acel alchimist dacă ar fi fost în locul meu”?
Într-una dintre plimbările lor, Dennise îi povestise despre un alchimist îndrăgostit nebuneşte de o femeie foarte frumoasă. Şi ea îi împărtăşea sentimentele, dar tânărul întârzia să o ceară în căsătorie, ceea ce o supăra foarte tare. În sinea sa, alchimistul considera iubirea lor mai presus de oricare alta omenească, de aceea căuta un mod deosebit, unic, de a îşi arăta sentimentele. Cu câţiva ani în urmă aflase de la un vraci bătrân că în trupul omenesc se găsesc doze infime de fier. Fără să stea pe gânduri, decise ca inelul cu care o va cere în căsătorie pe femeia iubită să fie făurit din fierul din sângele lui. De trei ori pe săptămână cerea să i se ia sânge şi apoi, retrăgându-se în laboratorul său, folosind formule şi metode numai de el ştiute, încerca să obţină cantitatea de metal de care avea nevoie. „Nebun”, spunea Albert în timp ce Dennise nici nu îl lua în seamă, fiind mult prea preocupată să continue povestea.
Trecuseră douăzeci şi doi de ani de atunci. De la acea seară în care ea, singura femeie pe care o iubise în viaţa lui, îi povestea despre un alchimist care îşi lăsase iubita să îi aştepte prea mult cererea în căsătorie, pentru a îi pune pe deget un inel făurit din fierul extras din propriul său corp.
„Acum suntem doi nebuni, murmură Albert. Cu diferenţa că în cazul lui, femeia, săturându-se să aştepte, s-a căsătorit cu altul. El, alchimistul, a înnebunit, aşa ca mine, doar că pe mine aceea în puterea căreia stătea fericirea mea m-a dispreţuit mereu. M-a dispreţuit pentru că îmi iubeam meseria şi pentru că o făceam cu plăcere. Aşa cred, că şi eu am înnebunit atunci când am aflat că a fugit de acasă cu un sărman versificator pe care nu îl lua nimeni în seamă. Am înnebunit sigur, pentru că abia atunci hotărârea de a crea pentru ea bijuteria perfectă a prins rădăcini de neclintit în inima mea. Această hotărâre m-a ţinut în viaţă, dorinţa de a făuri ceva care să exprime iubirea ieşită din comun pe care i-o port. Deşi nici nu mai ştiu dacă nu este doar nebunie, dacă nu cumva sentimentul a murit şi a rămas doar închipuirea lui…. N-are a face! Acum aş putea să o cer în căsătorie! Aş cădea la picioarele ei, acolo, la marginea oraşului, pe câmpul nostru înverzit, i-aş cuprinde picioarele şi aş ruga-o, aş cere-o. Apoi i-aş strecura pe deget inelul, bijuteria perfectă!”
Se apropie de fereastră şi în lumina palidă a zorilor, cu ochi scrutători, privi podoaba pe care o terminase în acea noapte, căutându-i imperfecţiunile. Zâmbi. „Nu există, dar voi mai verifica o dată, după ce mă voi fi odihnit”.
*
Nu se odihni. Pleoapele refuzau să îi stea închise şi gândurile nu îi dădeau pace. I se părea că o putere dincolo de capacitatea lui de percepţie rânduise lucrurile şi le adusese pe făgaşul dorinţelor lui. Ale dorinţelor pe care le transmitea înspre cer pe marginea câmpului pe care îl îndrăgise. Se scursese o săptămână de când găsise, plimbându-se prin ploaie, piatra perfectă. Şi aproape zece zile de când micul oraş începuse să vuiască. Vestea revenirii Dennei acasă trecuse de la stadiul de zvon la certitudine. Se pierduse de versificatorul ei, poate fugise de el, sau poate fugise el de ea. Poate obosise să alerge ani întregi după orizonturi goale ştiind doar că în spatele lor va găsi mereu altele. Tot goale. Poate, într-un fel sau altul, le contopise pe toate într-unul singur şi înţelesese că în viaţă sunt alte lucruri mai importante decât nimicul. Refuzase să îi spună. O întâlnise într-o diminteaţă. O zărise de departe. Era tot ea, părea doar puţin obosită, ca după o noapte de nesomn. O noapte care durase prea multă vreme. Îl recunoscu şi ea, îi zâmbi şi se apropie de el în acelaşi mod în care o făcea cu mult timp în urmă. Poate pierduse multe, dar nu îşi pierduse semeţia. Îl salută şi îi întinse mâna să o sărute. Iar el nu îşi mai dorea decât să nu mai dea drumul acelei mâini înmănuşate. Se revăzuseră după două zile, apoi şi în ziua care urmă. Dennise se comporta ca şi cum anii petrecuţi departe nu fuseseră decât clipe. Îl trata cu aceeaşi prietenie, doar înflăcărările i se mai stinseseră. Nu mai era copila impulsivă de nouăsprezece ani care dispreţuia bijuteriile. Era o femeie care se convinsese de ceea ce demult doar intuia, că bogăţiile cele mai de preţ sunt în oameni, nu pe degetele lor. Dar crescuse, şi nu îi mai păsa deloc să mai convingă pe cineva.
Când Dennise îi ceru scuze, ochii lui Albert se umeziră. Ar fi vrut să o întrebe pentru ce să îi ceară iertare, să îi spună că nu este nimic de iertat. Ochii ei spuneau însă totul. De când revenise avusese timp să afle cum decurseseră destinele pe care le lăsase în urmă. Ştia ce părăsise, unde dusese absenţa ei. În acelaşi timp, pe faţa lui Albert se citea şi ce aduce această revenire: bijuteria perfectă. Acea bijuterie pe care, atunci când o va termina, i-o va dărui ei. Iar ea nu o va arunca deloc cât colo, şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, indiferent de rănile pe care le provocase trecutul.
Se ridică din pat şi se aşeză la masa de lucru. Întoarse inelul pe toate părţile, îl privi cu ochi drăgăstoşi şi admirativi. Lucrătura era perfectă. Un inel din fier, mai preţios decât oricare altul. O bucată mai mare din piatra tăiată era montată într-un locaş rotund, în centru. Pe lateral era decorată cu opt bucăţele mai mici, lăcuite şi ele. Îl apropie de buze şi îl sărută închizând ochii. Nu mai avea nimic altceva de făcut decât să îl ofere.
Se îmbrăcă şi ieşi. Aşteptarea i-ar fi fost prea grea. Încă o zi, o singură zi de aşteptare. Ce mai contează douăzeci şi patru de ore în comparaţie cu zeci de ani?! Îşi propusese să o viziteze pe Dennise a doua zi, când s-ar fi împlinit douăzeci şi doi de ani de la ultima lor plimbare până la marginea oraşului spre câmpul fermecat. Atâţia ani de trudă, de singurătate şi de suferinţă meritau încununaţi cu un plan pe măsură. Să o viziteze pe Dennise, să îi ceară să îl însoţească în plimbare şi, o dată ajunşi pe câmp, să îi spună că este în sfârşit în măsură să îşi îndeplinească dorinţa. Să îi ofere ei bijuteria perfectă. Să scoată inelul din buzunarul hainei şi să vadă cum se uimeşte de simplitatea lucrăturii, cum se minunează de frumuseţea ei dar, mai ales, să se bucure că l-a făcut să conştientizeze: marile bogăţii nu trebuie să aibă străluciri de aur.
Ajunse în faţa brutăriei. Intră şi ceru două cornuri pe care le înfulecă pe loc, doar pentru a avea o scuză să îi anunţe brutarului că a făurit cea mai frumoasă bijuterie din lume. Apoi salută şi se îndepărtă, mai mult plutind decât mergând. Saluta lumea cu zâmbet radios şi, dacă se oprea cineva să îl întrebe de sănătate, toţi primeau acelaşi răspuns: bijuteria perfectă văzuse în sfârşit lumina zilei. Vestea se răspândi cu repeziciune. Seara, în loc să destupe, după cum obişnuia, sticla de vin în braţele singurătăţii sale, se duse la tavernă. Şi pentru prima oară după zeci de ani râse şi se veseli din toată inima şi răspunse oricui, la orice întrebare.
– Cine a comandat-o?
– Cel mai fericit om din univers!
– Cât costă?
– Mai mult decât Împărăţia Cerurilor!
– Poţi face încă una la fel?
– Niciodată, pentru nimic în lume!
Plecă acasă hotărât să doarmă. Să doarmă ultimul somn al unei vieţi posomorâte, primul plin de speranţe şi vise frumoase. Îl dorea lung, foarte lung, până la vremea amiezei, pentru că altfel ar fi trebuit să se lupte cu nerăbdarea. Şi râdea în sinea lui gândindu-se cum vor reacţiona aceia care vor vedea bijuteria perfectă. Cu siguranţă se vor arăta dezamăgiţi. Vor crede că şi-a pierdut minţile. Dar îi era suficient să ştie că dintre toţi, o singură persoană va înţelege că şi-a recăpătat sufletul. Grăbi pasul, dorindu-şi ca timpul să treacă mai repede ca secunda. Sau să viseze, până când îl va vedea aievea, zâmbetul Dennei.
La fel de repede pe cum se răspândi vestea despre bijuteria perfectă, se răspândi şi cealaltă. Cea groaznică. La început avu forma unui ţipăt. A unui ţipăt de femeie. Apoi, ca un ecou, îi urmară încă două. O femeie se trezise cu noaptea în cap să îşi îngrijească florile. La început nu luă în seamă uşa larg deschisă a casei de vizavi. În semiobscuritate se vedea abia pâlpâind lumina lămpii. Dimineaţa se elibera de vălurile nopţii, iar soarele se pregătea, dinspre răsărit, să împroaşte întreaga lume cu bucuria lui Albert. Femeia îşi udă florile, le vorbi, le mângâie, le admiră. Când să se întoarcă în casă îşi aminti de uşa larg deschisă a casei bijutierului. Nu observă nicio schimbare, doar că lumina se stinsese. Traversă strada îngustă şi ciocăni la uşă. Nu primi răspuns. Se luminase de-a binelea, şi cu paşi timizi întră înauntru. Atunci veni primul ţipăt. Apoi încă unul. Al treilea îi ţâşni din piept la distanţă de câteva secunde, doar câte i-au trebuit să conştientizeze.
Albert zăcea cu faţa în jos. Nu reacţionă la niciunul dintre ţipete, ca şi cum ar fi uitat să se mişte. În cameră era un haos de nedescris. Mai târziu se constată că dispăruseră toate lucrurile de mare valoare. Pietre şi metale preţioase şi bijuterii. Cu excepţia uneia. A unei tinichele. A unui inel de fier în care fuseseră încrustate pietre lăcuite. Pietrele erau pătate de sângele care i se scursese din piept ca un suflet. Sufletul pe care cineva necunoscut îl grăbise spre ceruri. Un suflet care, sub formă de sânge, se scursese ca o lacrimă de adio în faţa neîmplinirii. Şi totuşi, în ochii împietriţi ai lui Albert se putea citi o urmă de sfidare. Jaful nu îşi atinsese scopul. Pentru că, pierzându-şi sufletul, criminalul nu fusese capabil să recunoască bijuteria perfectă.