B. Fundoianu şi Marile Războaie

Oricine se ocupă de personalitatea lui B. Fundoianu/ Benjamin Fondane va trebui să accepte cîteva adevăruri, unele, dar nu toate, devenite locuri comune ale exegezei:

Scriitorul este inclasabil. Nu poate fi subordonat nici unei mişcări literare, nici unei direcţii ideatice. A ilustrat numeroase atitudini, nu s-a cantonat în nici una.

Există, în fiecare perioadă a vieţii sale, unele trăsături dominante, care îl apropie de o anume direcţie literară sau filosofică, fără ca acestea să fie singulare şi fără ca ele să aibă obligatoriu o tradiţie în formarea sa sau o consecvenţă în viitorul său.

Există totuşi o anume structură psihică/ creativă care poate fi descifrată prin interpretarea ansamblului existenţei şi al operei: dominanta ei este raportarea la realitate, printr-un intermediar cultural modelator. De aici, prelucrarea continuă de influenţe, fără fixare la vreuna, lectura întregii literaturi anterioare în funcţie de ceea ce Lacan a numit „stadiul oglinzii”: regăsirea de sine în modelul/ adult, anterior, resimţit ca superior; autoproiectarea în modelul construit după impulsuri personale. Cu reversul ei: obsedanta dorinţă de dobîndire a independenţei psihice şi intelectuale, tradusă în încercări continue de încorporare/ detaşare de model. „Originalitatea”, absentă sau căutată, devine cuvîntul definitoriu pentru întregul demers psiho-intelectual al scriitorului. Corolarul ei este încrederea, exagerată sau disperată (depinde de direcţia din care e privită), în forţele creatoare proprii, excesivul orgoliu creator al lui Fundoianu, sancţionat adesea de contemporanii săi.

O altă consecinţă este schimbarea rapidă a referitului, silind receptorul la salturi / punţi uriaşe între domenii. Trăsătură poetică excepţională, în discursul logic, de tip critic sau filosofic, imposibilitatea de focalizare şi de dezvoltare ierarhizată a argumentelor este resimţită de receptor ca o slăbiciune şi un obstacol. Fundoianu/ Fondane se întemeiază, firesc, pe acelaşi tip de gîndire în poezie, în critică şi în filosofie, ceea ce nu îl avantajează întotdeauna. Este însă consecvent cu sine atunci cînd adoptă ca singură situare ontologică posibilă recunoaşterea iraţionalului/ vitalului neîngrădit de reguli ca forţă constitutivă a existenţei şi a literaturii.

Toate acestea, grefate pe un temperament puternic pasional, înclinat spre atitudini radicale, produc un fond labil, din care ţîşnesc, continuu şi surprinzător, metafore personale care luminează dintr-odată în mod neaşteptat amalgamul de împrumuturi. Această capacitate metaforică – revelatoare intelectual constituie adevăratul talent al scriitorului.

*

Evoluţia scriitorului, urmărită de-a lungul întregii sale existenţe, prezintă, privită din exterior, trei etape, neaşteptat de clar delimitate. Există între ele continuităţi de structură psiho-mentală, opţiuni comune, dar şi discontinuităţi evidente, ale căror cauze pot fi multiple, cea mai evidentă fiind situarea sub o altă influenţă dominantă spiritual.

În cei doisprezece ani de activitate a lui Fundoianu în literatura română (1912-1924), activitate inaugurată precoce şi întreruptă printr-o ruptură, se delimitează două etape aproape antinomice:

Etapa ieşeană

Este etapa cultural-patriotic-naţională, între 1912 şi începutul lui 1918, adică între 14 şi 19 ani, cu o tăcere aproape totală în 1917 (doar două mici articole publicate), anul cel mai cumplit al războiului şi anul în care Isac Wechsler, tatăl, moare de tifos exantematic. Anul 1918 poate fi considerat de tranziţie. Autoritatea literară supremă în judecarea poeziilor sale, unchiul său Adolphe – Avram Steuerman-Rodion, se va întoarce din război în stare depresivă şi se va sinucide în septembrie 1918. Se intensifică acum influenţa literară şi onto-socială, în formarea conştiinţei etnice evreieşti, a lui Iacob Groper.

În istoria literară actuală, este etapa cea mai puţin cunoscută: realizările literare sînt modeste, cele mai multe sînt exerciţii de versificaţie şi pastişe după scriitorii de prestigiu ai epocii. Sub influenţa şi cu ajutorul lui Groper acum efectuează Fundoianu traducerile din literatura idiş şi din cea ebraică, pe care le va publica de mai multe ori în următorii ani, perfecţionîndu-le, fără însă a iniţia traduceri noi după despărţirea de Groper.

Etapa bucureşteană

Este etapa cultural- patriotic contestatară, desfăşurată între 1919 și 1924.

În 1919, A. L. Zissu, un apropiat al unchilor Schwarzfeld, fraţii mamei lui Benjamin Wechsler, înfiinţează revista sionistă Mântuirea, aducîndu-l la Bucureşti şi pe tînărul Fundoianu, care începuse să-şi facă un nume în literatura şi în publicistica românească. În conştiinţa şi în comportamentul acestuia se produce o maturizare radicală. De la Mântuirea, activitatea lui se extinde rapid la Rampa, apoi la Flacăra, la Contimporanul şi la alte publicaţii centrale. Îşi dă, cu întîrziere, bacalaureatul şi publică febril articole privind cultura franceză, cea imediat contemporană şi cea imediat precedentă. Linia parabolică a publicisticii va evolua ascendent pînă la sfîrşitul anului 1921, cînd, în decembrie, cu sprijinul lui Felix Aderca, publică prima şi singura lui lucrare de critică literar-culturală-comparativă, Imagini şi cărţi din Franţa. Lucrarea se deschidea cu o prefaţă, care nu avea nici o legătură cu subiectele tratate în carte, prefaţă care situa cultura română în raport cu cea franceză, refuzîndu-i acesteia orice caracter original şi considerînd-o o simplă colonie a culturii franceze. Soluţia: exprimarea literară a „sufletului” naţional. Autorul avea un prea modest prestigiu cultural pentru ca afirmaţiile lui să fie luate foarte în serios, totuşi reacţii au existat. Primul a reacţionat Aderca (nu e foarte clar dacă acesta, intervenind pentru publicare, cunoscuse şi prefaţa), care se întemeia atît pe scrierile lui Fundoianu din perioada ieşeană, cît şi pe surprizătoarea prefaţă: „după I. Trivale, d. Fundoianu e al doilea evreu cuzist [id est naţionalist] din cultura română”, Erori fecunde, 1922; pentru a reveni mai clar în 1930: „În prefaţa, care e un monument de falsuri şi erori, a volumului Imagini şi cărţi din Franţa…” , B. Fundoianu I). Într-un paragraf dintr-un articol consacrat unei discuţii cu N. Davidescu, E. Lovinescu îl va pune şi el la punct. (Există o literatură română?) Fundoianu a continuat să-şi dezvolte polemic ideile, accentuîndu-le şi extinzîndu-le de la literatură la istoriografie. În tot cursul anului 1922, îl va ataca în presă pe Lovinescu, în timp ce îi frecventa casa şi îi cerea sprijin financiar, spre indignarea sburătoriştilor. Fundoianu nu era nici primul, nu va fi nici ultimul cercetător al mentalităţii româneşti care va pune în evidenţă slăbiciunile antropologic-culturale ale naţiei, dar o făcea într-un mod radical, fără nici o nuanţă, cu un exces al negării ivit în cel mai nepotrivit moment istoric, al realizării visului secular de a înfăptui România Mare şi al efortului colectiv de definire a mentalităţii româneşti în termeni de creativitate.

Este singurul subiect şi singura dată în viaţă cînd Fundoianu se va livra à corps perdu dezbaterii unei idei cultural-antropologice. Nu este exclus ca reacţia sa excesivă să fie răspunsul unui orgolios, vulnerat în preţuirea pe care o aştepta de la efortul constructiv naţional dominant în epocă. (O singură observaţie: nici una dintre publicaţiile literare în care apariţia unei poezii echivala cu o recunoaştere a talentului nu i-a publicat vreo producţie originală: în Viaţa Românească nu a putut să publice niciodată, deşi a încercat, Sburătorul literar i-a publicat numai articole pe teme culturale şi unele dialoguri dialectic socratice, imitate după dialogurile lui Lovinescu, pe teme socio-culturale.)

În istoria literară autohtonă, etapa bucureşteană este mult mai bine cunoscută decît cea ieşeană, dar mai puţin, ca să nu spunem deloc, discutată. După momentul 1922 – 1924, ea va fi reamintită în 1930, cînd toţi recenzenţii (cu excepţia bunului Perpessicius) volumului de poeme descriptiv elegiace ale peisajului autohton, Privelişti, îşi vor aminti de dispreţul exprimat de autorul lor în legătură cu literatura în care încerca să se reintegreze, sprijinit de astă dată de Minulescu. De atunci pînă astăzi, subiectul a fost ocolit cu cea mai mare prudenţă de cercetători. În timpul naţional-comunismului, a-l aminti echivala cu a desfiinţa scriitorul, şi aşa abia reintegrat în scurta perioadă de relativă deschidere culturală de după 1965 (desţărat, vitalist, eseist al absurdului existenţial, iraţionalist, poet francez pe teme iudaice). După 1990, discuţia pare şi mai imprudentă, oferind materie neonaţionalismului exacerbat. Pentru mine, imaginea neputinţei laşe a istoriografiei noastre literare rămâne felul în care a fost reeditat volumul Imagini şi cărţi din Franţa de către ICR, în 2006, cînd totul se putea discuta: s-a reprodus pur şi simplu textul din 1921, fără o notă, fără un comentariu, fără nici o explicaţie asupra autorului şi a lucrării sale, fără măcar o notiţă filologică despre adaptarea grafică a textului. Şi aceasta, în timp ce specialistul academic în opera lui Fundoianu şi în analiză nuanţată, Mircea Martin, era acolo şi publica două excelente numere ale revistei Euresis consacrate scriitorului. Discuţia putea fi măcar deschisă, ideile puteau fi puse în dialog, Fundoianu rezistă criticii. Insist asupra situaţiei pentru că mi se pare posibil să se repete cu Fundoianu marea greşeală care s-a făcut cu Sebastian: ignorarea, conştientă sau nu, a ansamblului operei, cu toată istoria ei, descoperirea prin şoc a contradicţiilor şi explicarea lor tardivă.

A existat o singură excepţie: notele exacte şi echilibrate ale Margaretei Feraru la cele două excelente ediţii critice din publicistica lui N. Davidescu şi a lui Felix Aderca (I-II), apărute în 1975 şi în 1983-1988, la fosta Editură Minerva. Ediţia selectivă din publicistica lui Fundoianu, Imagini şi cărţi, alcătuită în 1980 de Vasile Teodorescu, nu conţine nici un fel de note. Lipsa unei ediţii critice cu comentarii extinse, atît în ce priveşte producţia intelectuală a lui Fundoianu, cît şi a lui Fondane, se resimte în acest moment. Cele două volume, I şi XIV, apărute în seria Opere, conţinînd poezia antumă, incomplet reeditată, aşa cum vom arăta aici, şi traducerea eseului postum, de mari dimensiuni, Baudelaire et la tentation du gouffre, reprezintă doar un început. Astăzi, după aprecierea mea, volumul informaţiei secundare acumulate în jurul operei lui Fundoianu/ Fondane depăşeşte cam de zece ori volumul operei.

Perioada patriotic-contestatară va cunoaşte un vîrf în anul 1922 – începutul lui 1923, cînd vor fi publicate articolele Spiritul critic în cultura românească (noiembrie 1922) şi Evreii în cultura română (aprilie 1923), sub pseudonimul V. Dănoiu (citeşte VonDănoiu), articol nediscutat vreodată şi neinclus în culegerea tematică Iudaism şi elenism, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Leon Volovici şi Remus Zăstroiu, Editura Hasefer, 1999, în care, în principiu, sînt adunate toate scrierile lui Fundoianu asupra subiectului.

Începînd cu 1923 şi îndeosebi în 1924, linia parabolică a publicisticii lui Fundoianu va fi descendentă, chiar brusc şi spectaculos descendentă. Cu sprijinul lui A. L. Zissu şi cu un mic stipendiu de la Marmorosch Blank, va emigra în Franţa, fără să mai revină vreodată în România, nici măcar în 1930, pentru a-şi lansa volumul de poezii. Va trimite din Franţa cîteva poezii în limba română, dar mai ales în limba franceză, revistelor de avangardă din ţară. În 1930, va aşeza pe primul şi pe ultimul loc al volumului Privelişti două poeme concepute în limba română după stabilirea la Paris, Paradă şi Discurs, aproape incomprehensibile, primul – o pastişă după Baudelaire – Rimbaud, al doilea – o pastişă după trei poeme de Paul Valéry.

Înverşunarea negatoare a specificului literaturii române nu se va continua în perioda pariziană. Într-o scurtă prezentare a literaturii române, însoţită de o mică antologie de traduceri, publicată într-o revistă belgiană de poezie, Journal des poètes, la 5 martie 1932, tonul critic dispare, metamorfozat în caracterizări personale reticente, reductive (în cazul Arghezi); subiectivitatea este asumată, iar poeţilor-prieteni ( Al. A. Philippide, Ilarie Voronca) le e recunoscută personalitatea non-colonială.

Etapa pariziană (1925 – 1944)

Pentru a caracteriza trecerea scriitorului de la activitatea în limba română la cea în limba franceză cea mai potrivită ar fi o expresie… germană: Es gibt Welten dazwischen! Sînt lumi între ele! Între etapa ieşeană, cea bucureaşteană şi cea pariziană a scriitorului există clivaje atît de mari, încît se poate susţine că ele aparţin unor personalităţi distincte, manifestate succesiv sau unei personalităţi multiple, desfăşurate pe temeiul unor dominante temporale.

Stabilit în Franţa de la sfîrşitul anului 1924 pînă la sfîrşitul vieţii sale, în octombrie 1944, Fondane, poet alegoric dominat de tema devenirii destinului iudaic (cel românesc dispare complet), de tema peregrinării, a rătăcirii şi a regăsirii şi eseist pe teme filosofic-antropologice, singurul din şcoala de asemenea inclasabilului Lev Şestov, de nuanţă existenţial vitalistă, iraţională, va teoretiza detaşarea literaturii de istoria imediată, ca şi neangajarea artistului. Istoria se va răzbuna imediat: îl va asasina la Auschwitz.

Etapa pariziană este ilustrată în cultura română actuală prin traducerea principalelor volume literar-filosofice publicate de scriitor, dar discutată numai sporadic, aproape niciodată în comparaţie cu etapele româneşti, în care, spre deosebire de poezie, cu totul deosebită de cea românească, i se pot afla destule rădăcini. Publicistica din perioada 1929-1944, care nu beneficiază de o ediţie integrală nici în spaţiul de limbă franceză, este aproape necunoscută în spaţiul românesc, cu excepţia unei mici serii de eseuri, inaugurate în 2008 la Editura Limes, de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora şi rămase deocamdată fără continuare.

Perioada ieşeană

Primul Război Mondial

Alex. Vilara – un poet patriot

În anul 1915, Benjamin Wechsler începe să publice destul de intens, sub mai multe pseudonime, specializate profesional. Poeziile originale, traducerile, proza – tot ce consideră demn de sine şi de viitorul său literar iscăleşte cu pseudonimul B. Fundoianu. Pentru restul, heteronimii sînt diversificaţi: Const. Meletie e critic teatral, Iaşanul şi Wechslerescu scriu despre realităţile locale, Alex. Vilara e poet patriot. Greu de bănuit că e aceeaşi persoană cu traducătorul de poezie idiş şi ebraică, din ce în ce mai frecvent publicat în revistele evreieşti, care nu foloseşte nici un pseudonim, iscălind B. Wechsler.

Că Alex. Vilara a fost pseudonimul lui B. Fundoianu nu există nici o îndoială. L-a întrebuinţat numai în 1915 şi numai pentru patru poezii mobilizator-patriotice publicate în Dimineaţa (director: Constantin Mille). Acestea nu au fost niciodată republicate, nicidecum analizate, în ultimul secol, nici măcar în ediţia critică a poeziei antume, unde ar fi trebuit să figureze.

A fost oferită la licitaţie în 2013 o scrisoare din 1915 a tînărului Fundoianu către Tudor Arghezi, redactor la Cronica, în care debutantul îi propunea acestuia spre publicare o evocare – descriere cvasi-satirică a Iaşilor, A doua capitală, rugîndu-l să-i păstreze pseudonimul, Alex. Vilara. (Catalog Goldart 116, 11 noiembrie 2013). Arghezi nu a publicat articolul, rămas inedit în spaţiul românesc. Articolul a fost tradus în franceză după manuscrisul care nu se mai află în ţară şi publicat la distanţă de un secol în Cahiers Benjamin Fondane. Nu este singurul în această situaţie.

Într-o scrisoare către Lina, din iulie-august 1915, lui Beno îi pare bine că sora sa a citit unul dintre sonetele lui Vilara (Corespondenţă de familie, Viaţa Românească, nr. 7, 2017, p. 16).

Anii 1912-1916 sînt anii marelui patriotism românesc, declarat şi angajat al lui Beno Wechsler. În scrisorile către Lina, îi relatează frecvent mersul celor două războaie balcanice şi şansele României de a obţine unele victorii, se bucură intens cînd previziunile lui politice se adeveresc, iar odată, cînd i se pare că sora lui foloseşte prea multe barbarisme de origine germană, face profesiune de credinţă: „Eu, mare patriot din punct de vedere politic, literar, cultural etc., etc., etc. nu admit asta.” (Viaţa Românească nr. 6, 2017, p.51)

După izbucnirea Primului Război Mondial, în anii neutralităţii României, presa e împărţită între propaganda în favoarea Puterilor Centrale (Imperiul Austriac, Imperiul German, Imperiul Otoman) şi cea favorabilă Antantei (Franţa, Anglia, Italia, Rusia).

În 1915, Dimineaţa e preocupată exclusiv de războiul anglo-franco-rus / austro-german şi de mobilizarea ţării pentru viitoarea participare la un război al cărui scop e unificarea teritoriilor locuite de români. Ziarul, cu orientare de stînga, democratic şi programatic accesibil, este clar favorabil Franţei şi Angliei. Publică, pe lîngă ştiri şi comentarii politice, numai lirică patriotică, care să afecteze emoţional conştiinţele şi să fie rapid şi uşor perceptibilă. Muzicalitatea versului este un mare adjuvant în poezia de propagandă. Acestea sînt condiţii ale poeziei patriotice din toate timpurile: mobilizatoare, accesibilă, uşor memorabilă, utilizatoare a miturilor naţionale, versificînd suferinţe şi dureri milenare cu speranţa mîntuirii prin luptă. Condiţia poetică este să nu depăşească posibilităţile medii ale receptării şi să nu cadă în ridicol prin grandilocvenţă. Alex. Vilara îndeplineşte condiţiile. El se dovedeşte sensibil în primul rînd la soarta Bucovinei natale, punînd în antiteză trecutul de luptă, mitic-religios, cu prezentul trist, după cel mai frecvent utilizat model al poeziei de război.

Bucovinei

Au curs atîtea veacuri peste tine,

Atîtea vremi au vrut să te îngroape,

Dar n-au închis truditele-ţi pleoape

Şi nu ţi-au stins a ochilor lumine!

Căci îngropat în sfintele-ţi ruine

De veghe-ţi stă un sfînt! Şi oricît de aproape

Rostogoli-s-or tulburile ape

Nu te-or fura, grădină-ntre grădine!

Azi tremuri sub copitele cazace;

Şi sub umile flamuri austriace;

Dar să-ţi ajute nime nu scoboară!

Azi stai şi plîngi…Ah! unde-i graiul slovii

Cînd toţi plecau să-nvingă ori să moară

Sub bolta milostivă a Moldovii!

Alex. Vilara

Dimineaţa, Bucureşti, an XII, nr. 4035, 29 mai 1915, p. 1

Există însă un grad de interpretare personală a istoriei: un război nu e decît o înfruntare absurdă între cei ce ar trebui să fie fraţi, sub ochiul unui Dumnezeu care „admiră” rătăcirea umană. Acest Dumnezeu ironic e contribuţia istorică personală a lui Alex. Vilara.

1914 – 1915

Se zguduie adîncurile firii

Şi munţii-şi tremur’ pletele cărunte,

Căci peste toate grijile mărunte

Se-nalţă azi fantoma răzvrătirii.

Cu glas de-aramă trîmbiţă zefirii

Că fraţii între ei prind să se-nfrunte,

Că între ei omoru-şi taie punte

Frîngînd zăgazul păcii şi-al iubirii.

– Ce circ măreţ, o, Doamne, şi ce fală

Cum tremură arena triumfală

Sub biciul urii aspre şi neghioabe!

Ci tu, privind de sus cu mulţumire

– Dînd simţurile patimilor roabe

Admiri văzînd a noastră rătăcire.

Alex. Vilara

Dimineaţa, Bucureşti, an XII, nr. 4074, 7 iulie 1915, p. 2

Dorinţa de a redobîndi dreptatea istorică şi, mai ales, credinţa că prin luptă ea poate fi dobîndită naşte un sonet mobilizator:

Glasul gliei

De vrei să mergem, ţară, pentru tine

Mînaţi de-avîntul cald al biruinţei,

De vrei s-uităm şi fraţii şi părinţii

Şi liniştea căscioarelor senine,

O, dă viaţă stinselor lumine

Şi dă-ne aripa largă a credinţii!

Dreptate pune-n glasul suferinţii

Şi-neacă dureroasele suspine.

Dreptate vrem! Pe-ntinsurile gliei

Aştept cu toţii cîntecul frăţiei

Şi-n urmă, groaznic, strigătul: La luptă!

Atunce, fraţi în clipe de nădejde

Vom duce lupta grea, neîntreruptă,

Netemători de griji şi de primejde.

Dimineaţa, an XL, nr.4110, 12 august 1915, p.1

În sfîrşit, chemarea la luptă în numele solidarităţii cu cei care mor sub steaguri străine:

Treziţi-vă, ni-s fraţi…

Treziţi-vă! Nu-i timp de stat la sfat,

Nu-i timp acum de vorbe şi palavre!

Cînd ni-i întreg avutul săcerat

Şi-i împănată ţărna de cadavre.

Treziţi-vă! Ni-s fraţi acei ce mor

Înstrăinaţi de vetrele sărace,

I-auzi cum gem pe cîmpul de mohor

La miazănoaptea cîmpurilor dace.

I-auzi cum gem, şi-i simţi, şi-i vezi murind

Sub cutele veneticelor steaguri –

De parc-aud prin somn un pas venind

Cu ochii-ntorşi spre rodnice meleaguri.

Treziţi-vă! E vremea să pornim

Să ştergem a protivnicilor stavili

Cît nu-i pămîntu-ntreg un ţintirim

Şi cît nu-s moarte ultimele pravili.

Să-şi lase-oricine acasă-ntregu-i rost,

Să uite fraţi, şi mame, şi mirese,

Nu-i pese de belşug şi de-adăpost

Şi nici de moartea veşnică nu-i pese!

Atunce şi Carpaţii-or tremura

Şi vor vui potrivnicii de-a surda

Că-n fiece român s-o deştepta

Semeţ şi brav, eroul de la Turda!

Dimineaţa, an XIL, nr. 4232, 3 septembrie 1915, p. 1

„Eroul de la Turda” este Mihai Viteazul – primul unificator. Solidaritate între românii de pretutindeni, indiferent sub ce steag i-a situat istoria, putere de sacrificiu după modelul mitizat al unificatorului-martir – o poezie cu adevărat mobilizatoare în ajun de intrarea în război.

Textele sînt exact în stilul poeziilor de acelaşi tip apărute în toate publicaţiile vremii, prin care adie constant suflul poemelor lui Goga. Ideea comună a textelor lui Fundoianu este fraternitatea. Războiul e, din perspectivă umanistă, un fratricid, sacrificiul e o manifestare a frăţiei cu cei aflaţi în nevoie şi cu cei de acelaşi neam. „Cuzismul” prin care caracteriza Aderca o parte a literaturii lui Fundoianu ( Aderca generaliza pripit, după cum se va vedea), pe astfel de texte poetice se întemeia, adăugîndu-se lor şi articolele de solidarizare cu Doina lui Eminescu, de felul celui pe care l-am republicat în România literară. În aceeaşi linie de preocupări, se înscrie şi o traducere adecvată momentului istoric, inedită, adăugînd temei patriotice componenta socială. Foarte bine aleasă pentru o eventuală publicare în Dimineaţa. Fraternitatea se manifestă de astă dată între cei care luptă şi cei care rămîn acasă. Autorul ales, Sully Prudhomme (1839-1907), un fost parnasian evoluînd spre o poezie raţionalist-sceptică, concomitent emoţională, filosofică („o …încercare de a rezuma în versuri Critica raţiunii pure” – Brunetière) şi „ştiinţifică”, foarte atent elaborată, foarte rafinat versificată, purta aureola de prim laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1901). Poemul ales spre traducere fusese inspirat de războiul franco-prusac din 1870 -1871, în care poetul luptase efectiv, înainte de a publica cele două volume în care l-a consemnat: Impressions de la guerre (1872) şi La France (1874).

Sully Prudhomme

Recruţilor

Atît cît vă vor duce sub soarele nestins

Şi tunurile grele le veţi conduce, boi!

Recruţi pe care regii nu vă cunosc – o, voi,

Ce nu ştiţi a lor ură şi focul ei aprins,

Atît cît în al luptei învălmăşag încins

Sfîrşiţi de oboseală cădea-veţi seci şi moi,

Lăsaţi în părăsire şi-n lac de sînge, goi

Visînd la satul vostru şi-al rodului cuprins,

Noi vom lupta de-asemeni toţi cei rămaşi aici,

Nu ne-om deda plăcerii – cu inimile mici,

Privind cum cădeţi pradă ne-ndurătoarei sorţi.

Ci noi munci-vom aprig, învinşi de remuşcări,

Că voi plătiţi cu sînge a voastre încercări

Şi printre noi atunce vor fi răniţi şi morţi.

Iaşi, 27 august 1914

(Beinecke Library, Yale University, manuscris nenumerotat. Transcris după o fotocopie aflată în arhiva Société d’Études Benjamin Fondane.)

Scriitorul angajat în faţa literaturii inamicului. Între Franţa şi Germania

Dacă poezia de război a lui Fundoianu e accesibilă şi mobilizatoare sub pseudonim, publicistica pe tema războiului e intelectualizată, complexă, interogativă. Inteligenţa analitică a lui Fundoianu o luase înaintea exerciţiilor sale poetice. Tînărul scriitor îşi pune acum pentru prima dată cîteva probleme la care va da aceleaşi răspunsuri, schiţate la început, aprofundate apoi, dar situate pe o linie comună pînă la sfîrşitul vieţii, ceea ce pentru el nu e deloc obişnuit.

Începem discuţia publicînd un manuscris inedit în spaţiul lingvistic românesc, Anul Roşu, dar tradus şi publicat în limba franceză (în Cahiers Benjamin Fondane nr.18, 2015), în aceeaşi situaţie ca şi A doua capitală. Spre deosebire de acest al doilea articol, al cărui manuscris nu există în România, Anul Roşu ne-a fost accesibil. Comentariile noastre, situarea textului în contextul operei lui Fundoianu se despart însă de cele ale traducătoarei în limba franceză, Carmen Oszi.

În acest manuscris inedit apare întîi problema angajării istorico-politice a unui poet şi, generalizînd, a posibilităţii unei naturi creatoare de a se angaja şi a consecinţelor poetice ale acestei angajări. Primul Război Mondial îi oferă un caz bine cunoscut în epocă, la care Fundoianu va fi foarte sensibil. Cazul Verhaeren. Fundoianu era un cititor avizat al poetului belgian de limbă franceză, din care a încercat să traducă Paradisul (manuscris publicat în România literară, nr. 20-21, 5-11 mai 2017), dar din care nu a încercat să traducă poemele fundamentale, cele care l-au influenţat cu adevărat (tot astfel va proceda şi în cazul Baudelaire, şi în cazul Heine, şi în cazul Goethe): poemele, numeroase, care descriau peisajele Flandrei şi pe locuitorii lor. Coincidenţă sau nu (mai degrabă nu), ultimul volum antum de poeme publicat de Verhaeren în 1917 s-a intitulat Paysages disparus, adică Privelişti dispărute – privelişti distruse de război, reconstituite în amintire, exact ceea ce aveau să fie, declarat, Priveliştile publicate de Fundoianu în 1930, dar concepute imediat după 1918 – privelişti distruse de acelaşi război, reconstituite în amintire.

La 3 august 1914, Germania declară război Franţei şi cere Belgiei să-i aprobe libera trecere a trupelor. Belgia refuză, iar la 4 august Germania invadează Belgia, violîndu-i neutralitatea şi determinînd-o să intre în război de partea Antantei. Violarea neutralităţii Belgiei va determina Marea Britanie să intre în conflict.

Oraşul Louvain fusese ocupat la 20 august. Zvonul că trupele belgiene şi engleze s-ar apropia de oraş provocaseră represalii din partea germanilor: în piaţa gării fuseseră împuşcate 20 de persoane, diferite părţi ale oraşului fuseseră incendiate: cartierul gării, centrul istoric, teatrul, biblioteca universitară – monumentele culturale în primul rînd. În aceste împrejurări scriitorul multicultural Verhaeren se angajează mai mult decît hotărît, violent chiar, în apărarea Belgiei, împotriva Germaniei. El publică la foarte mici intervale două volume de poezii şi două lucrări în proză dedicate crimelor şi suferinţelor provocate de război: Le Crime allemand, Poèmes, 1915; Les Ailes Rouges de la Guerre, Poèmes, 1916; La Belgique sanglante, 1915, Prose; Parmi les cendres. La Belgique dévastée, Prose, 1916, în care modalitatea de construire a textului de către poetul simbolist se transformă fundamental: sînt descrieri foarte concrete, foarte precise, de locuri devastate şi de orori săvîrşite de soldaţi, tonul alternînd indignarea uriaşă, deznădejdea şi ura pamfletară. Sînt poeme foarte lesne de înţeles, cu acel nivel mediu de versificaţie şi de expresie care le face imediat accesibile. Forţa lor stă în ură. Ura împotriva războiului.

În Dedicaţia (19 aprilie 1915) cu care se deschide La Belgique sanglante, apare din prima propoziţie cuvîntul ură: „Cel care a compus această carte, în care ura nu se disimulează cîtuşi de puţin, era odinioară un vieţuitor paşnic. Admira multe popoare, pe unele le iubea. Printre acestea se număra Germania.” Pentru autorul cărţii, care face, într-o proză dură, o analiză a dreptului la libertate al Belgiei, a crimelor de război germane şi a forţei care impune noi legi morale, nu a existat dezamăgire mai cumplită decît transformarea Germaniei, după ce a intervenit războiul, „dintr-o ţară muncitoare, fecundă, întreprinzătoare, curajoasă şi organizată” într-o forţă feroce, care „nu a mai avut alt orgoliu decît tirania.” Ideea era recurentă. Le cri (din Les Ailes Rouges de la Guerre): „Ce n’est plus que le grand cri d’amour miraculeux/ Que les peuples jadis se renvoyaient entre eux;/ C’est le cri d’aujourd’hui,/ Qui fait courir immensément, de plaine en plaine,/ La haine.”

Atitudinea decisă şi neaşteptat de violentă din partea unui umanist paşnic a stîrnit chiar din 1915 reacţii imediate, în primul rînd printre prietenii săi germani, sau evrei asimilaţi culturii germane, precum Stefan Zweig şi Julius Bab. Verhaeren însuşi era un poet tradus (de Stefan Zweig), preţuit şi iubit în Germania. „Era considerat ca reprezentantul prin excelenţă al unei creaţii eminamente europene, considerată locul de întîlnire a două mari culturi: franceză şi germană.” (Carmen Oszi, „L’Année Rouge” – sur les traces d’une polémique, Cahiers Benjamin Fondane, nr. 18, 2015, p.158)

Poetul şi criticul Julius Bab, prieten cu Verhaeren, a publicat o replică, apărută întîi în revista germană Schaubűhne, tradusă apoi în Mercure de France din 1 aprilie 1915, revistă pe care o va citi, cu întîrziere, Fundoianu. Revista punea în discuţie esenţa spiritului german, publicînd articole de autori care îi spuneau multe tînărului cititor şi din a căror operă va traduce el însuşi: La Faillite de la Kultur de Henri de Régnier, Une Europe nouvelle de Paul Louis ş. a.

Titlul articolului (Anul Roşu), atît de asemănător cu volumul din 1916 al lui Verhaeren (Les Ailes Rouges de la Guerre), mărturisirea că a citit cu întîrziere acel număr din Mercure de France care punea în discuţie esenţa spiritului german ne determină să fixăm data conceperii acestui articol, căruia îi acordăm o importanţă deosebită, în 1916, în preajma intrării României în război. El atingea o coardă deosebit de sensibilă a sufletului şi a intelectului lui Fundoianu: reacţia faţă de cultura germană, formatoare pentru el, care devenea cultura inamicului. În anii următori, pornind de la alte pretexte culturale, va relua de mai multe ori chestiunea reacţiei scriitorului faţă de literatura duşmanului.

Manuscrisul Anului Roşu ne introduce în miezul unei problematici ce va rămîne obsedantă pentru Fundoianu/ Fondane prin multiplele ei aspecte culturale şi politice. Ne aflăm în creuzetul din care vor fi desprinse, de-a lungul multor ani, toate firele gîndirii etno-culturale ale scriitorului. Ce este războiul şi care e rostul lui biologic? Care sînt consecinţele culturale ale războiului? Care ar trebui să fie reacţia scriitorului şi, mai ales, care poate să fie reacţia lui faţă de soarta ţării sale şi faţă de cultura inamicului? Cu aceasta, discuţia se extinde la ideea de cultură europeană, obsedantă pentru Fundoianu ca şi pentru Fondane, şi la raportul dintre specificul naţional, id est originalitatea unei culturi şi caracterul ei european. Aici, pe urmele lui André Gide, vorbeşte Fundoianu întîi de un „suflet” naţional, din care va face, cîţiva ani mai tîrziu, entitatea fără de care o cultură nu poate să existe, reproşîndu-i culturii române tocmai absenţa „sufletului naţional.” Răspunsurile lui Fundoianu nu vor fi identice în diferitele etape ale gîndirii sale, dar întrebările vor fi aceleaşi şi în acest articol nepublicat apar ele înmănunchiate pentru prima dată.

Antiteza se stabileşte, eminescian, între angajamentul asumat al scriitorilor, de orice parte, şi absenţa oricărei angajări din partea intelectualilor autohtoni. E un exemplu şi o pledoarie pentru participare. În 1940, Fondane se va situa pe poziţia opusă.

Inutil să mai atragem atenţia că reacţia lui Fundoianu este una mediată: la evenimentele istorice reacţionează analizînd răspunsul cultural-social-politic reflectat în opera altora. Zidul de cărţi pe care Fundoianu l-a pus întotdeauna între el şi lume, care i-a fost ecran reflector şi ecran protector, va fi teoretizat ca esenţă a actului de creaţie prin punerea între paranteze a realului şi a reacţiei imediate la real. Fundoianu nu expunea/ nu anticipa, necunoscînd-o încă, teoria fenomenologică reducţionistă a realului, punerea realului între paranteze, din gîndirea lui Husserl, continuată de Heidegger, el efectua o autodescriere a tipului său de creativitate: pentru a deveni poetic, realul trebuie să fie absent pentru simţuri, prezent doar în amintire şi în imaginaţie. E teoria pe care o va dezvolta în prefaţa la volumul Privelişti şi în răspunsul pe care îl va da revistei Fontaine, în 1940, în legătură cu angajarea scriitorului în slujba unui ideal patriotic.

De ce nu a fost publicat articolul lui Fundoianu? Punea o chestiune gravă, a angajării poetului, dar chestiunea se adresa unui grup restrîns de cititori, intelectualii. Textul e înţesat de aluzii culturale şi e scris într-un stil puternic metaforizant, care îl ţine departe de o percepere şi o înţelegere directă şi imediată. E un articol de cultură, încărcat de probleme, nicidecum un articol de propagandă, singurul tip de articol de care e nevoie în momentele de război. E complet deosebit de poeziile lui Alex. Villara, directe, simple, muzicale, mobilizatoare.

Anul Roşu…

Horror! Horror! Horror!¹ Zile de deznădejde şi de groază, zile pătate de-agonia roşie, tulburate de horcăitul macabru al morţilor din şapte fronturi de luptă…

Cu stăruinţa scoicelor marine în închegarea unei roci sedimentare, cu acţionarea lentă a plantelor în putrezire ce îmbogăţesc solul cu azotaţi şi cu fosfaţi, trecutul a reuşit, cu otrăvitoare răsaduri de grăunţe, cu graţii morbide de reptilă, să se strecoare pretutindeni, pregătind explozia celui mai monstruos vulcan din cîte [sic!] ni le-a descoperit istoria pămîntului.

Anul roşu…

Ca pe netedul luciu al unei oglinzi magice se alung umbre repezi şi moi, se întunecă cleştarurile limpezi, se frâng reverberaţiile cristaline. Se sfarmă legile, se distruge tot ce generaţiile precedente au conceput măreţ şi genial, se învineţesc frontoanele minţii, se tulbură conştiinţele, se reduc gîndurile, se lupt batalioanele…

Amurgurile nu mai pătează cerul în violet; regulata pulsaţie a cîmpurilor îndrăgostite devine avidă de sînge, vaporii plămădiţi din aluatul lutului uman se urcă otrăvitori şi grei spre cer; cădelniţile unei religiuni barbare şi sinistre; iar „l’âme de Schuman errante par l’espace”² nu mai trădează suferinţi mistuitoare, doruri poetizate, peisage [în text: paysage] mohorîte, motive de lumină difuză ori de umbre alungite de seră, acorduri prelunge de clavir…

Fantoma morţii – hîdă şi osoasă – îşi fluidizează scheletul în elemente fosforice, pe cîmpurile pe cari cadavrele infestate de tămîia miasmelor ucigătoare închipuie enorma piramidă dedicată tuturor oamenilor politici din trecut, prezent şi viitor.

Ca nişte copii, cu minţile „avides de [în text:du] spectacle”³, temători totuşi de orice mişcare, de orice gest provocător al sumbrei tragedii ce se joacă pe-o scenă atît de imensă, în mijlocul febrilei agitaţii în care vegetăm, socotim, aplaudăm şi cumpănim toate întîmplările războiului contemporan pe măsură ce sosesc, ca desprinse dintr-un ceaslov străvechi, din care o gloată de copii sprinţari rup cele mai solide pagini pentru faptul că sunt ilustrate.

Ne agităm, ne revoltăm şi înclinăm cugetătoarele noastre frunţi de-o parte ori de cealaltă a balanţei. Barbaria armatelor teutone, crimile [sic!] ruseşti, Louvainul⁴ şi multe altele ne tulbură obişnuitele ocupaţii şi mai obişnuita digestie cotidiană.

Ar trebui desigur o largă discuţie a faptelor, dar mai cu seamă a celor mici, deoarece cele mari ne-ar cere o şi mai largă discuţie care nu intră în cadrul unui articol.

Nu putem desigur discuta războiul. Am fost cu toţii în anii de sentimentalism împotriva lui, l-am socotit pe urmă ca un ceva inevitabil, poate că unii din noi au devenit din nou sentimentali.

Nu s-a putut şi nu se va putea multă vreme, cu toate acestea, evita. Întrebarea e dacă războiul aduce cu sine, dacă scuză chiar multele-i inconveniente şi libertăţi.

Ne-am revoltat cu toţii (se cunoaşte protestul oamenilor de litere!) împotriva barbariilor teutone cînd cu distrugerea Louvainului. Am protestat atunci – cu gesturi largi şi cugete de apostol – în numele călcatului respect de legile umane. Dar mai întâi de toate este războiul împlinirea, servitutea, premisa unei legi? Ori este el o negare a tot ce-i îngrădit de legile umane? Se poate ca el să fie pornit din pricini intense, cu rădăcini înfipte în sufletele naţiunilor, se poate ca el să fie descărcarea unui resort etern de ordine intime şi supreme, mişcat de compactul [sic!] maselor („proaste, dar multe”)⁵, ori produsul unui surplus de energii indestructibile. Dar este el o încălcare a legilor? Dacă faptul e acesta – şi acesta e – putem numai împotrivă-i protesta („en détruisant Ialdàbaot [Yaldabaoth]⁶ en nous mêmes”), nu şi împotriva ingredientelor ce le aduce cu sine, după cum gheţarii tîrăsc cu dânşii volumul îngrozitoarelor morene.

Discuţia aceasta mi-a survenit zilele aceste cu prilejul unui articol dintr-o cunoscută revistă franţuzească, care mi-a căzut în mâini cîteva luni după apariţie, rămînînd însă de-o importantă actualitate.

Un poet german, pe care revista îl recomandă destul de frumos (adaugă şi proporţiile vădit micşorate), Iulius Bab, adresează o scrisoare-articol poetului Verhaeren.

Rezumez: poetul teuton, necioplitul discipol al Kulturei germane, are simţul adevăratei arte, al bunului simţ⁷ (7) şi mai ales acela al rafinatei şi dăltuitei poezii franţuzeşti, închisă în suveranele ritmuri ale lui Verhaeren.

Poetul se înclină naintea [sic!] Frumosului de pretutindeni, se înclină înaintea lui Verhaeren, îl admiră, îl iubeşte, îl divinizează („îl citeşte” – adaug pentru noi) şi în şiruri umile, cînd filtrate de amărăciune, cînd de revoltă, îi descrie poetului flamand întreaga epopee a sufletului său, atom al unui suflet gigantic, sufletul întregei naţiuni germane, din clipa cînd războiul şi-a stabilit coeziunea, urnind parcelele deslipite prin distrugerea spaţiilor intermoleculare. Bab, ca un adevărat german, deci conştient de misiunea sa şi înţelegător al unor lucruri străine nouă, explică poetului multiplelor senzaţii păcatul pe care l-a comis „calomniînd” [sic!] inconştient, în furtunoasele-i ritmuri, frînturi de scene epice contemporane, cu sentimentalisme de văduvă ori de bunică, puţin demne de un cîntăreţ al măreţului „adevăr”, buna regulă şi disciplină şi mai ales simţul umanitar al poporului geman, căruia nu-i e ruşine cu „sonetele de oţel” ale lui Rűckert⁸ (8) cînd îl poate prezinta pe aceeaşi faţă cu Goethe.

Cu un eroism de gîndire şi cu o înfrînare de energie, Bab nu ţine să se numească prietenul lui Verhaeren, pentru că nu vrea să se diferenţieze de fraţii lui insultaţi de acesta. Bab, care nu scapă nici un prilej ca să se închine poetului, devenit şi el patriot în vremi de îngrădire morală, îşi termină scrisoarea renunţînd la prietenia poetului, cu buzele crispate într-un strigăt dureros: „Et vous aussi! Et vous aussi!”…

M-am obişnuit să dau fiecărui lucru adevărata lui valoare. Iată de ce scrisoarea aceasta nu mi-a părut o simplă scrisoare cu nulă ori parţială importanţă, ci ca o scenă vie, un episod tragic şi singular, într-o epocă în care fragmentele aceste desprinse dintr-o complexă agitare a vieţii trec neobservate, fără să fixeze asupră-le privirile atente ale spectatorilor interesaţi, părtinitori şi insensibili…

La noi…

La noi viaţa se scurge groaznic şi agitată, ca zoile pe laturile unei străzi. La noi sunt numai viţei bătrîni şi cocote exotice, la noi sunt numai barzi ce-şi părăsesc lirile sparte ca să-şi închege glasurile pe altitudinea unei tribune…

La noi se judecă nu după adevărul lucrului, ci după interese şi inspiraţii fachirice şi nocturne. Cînd există o politică de procopseală nu-i de mirare cînd lentilele resfrîng lucrurile pe de-a-ndoaselea.

La noi crierul şi cu şezutul – după inteligenţă – sunt invers proporţionale.

B. Fundoianu

Muzeul Naţional al Literaturii Române 28395, 264/ II/ 12

Literatura europeană – o unitate a literaturilor inamice

Problema de a accepta sau respinge literatura unui popor în funcţie de relaţia istorică imediată cu acesta este recurentă în publicistica lui Fundoianu. Constituirea unei „literaturi europene” alcătuite dintr-un ansamblu de preluări individuale îi va domina gîndirea în calitatea de critic din România, o ţară mică şi fără personalitate culturală, după opinia lui. Volumul de comentarii de literatură-cultură comparată pe care îl plănuia s-ar fi numit Ferestre spre Europa. Titlul era probabil inspirat dintr-o cunoscută expresie a ţarului Petru cel Mare al Rusiei, care, croind planurile Petersburgului, spusese: Acesta e o fereastră spre Europa.

Articolul pe care îl propunem acum nu a mai fost reluat din 1919, cînd a fost conceput întîi. El se află la temelia concepţiei tînărului comentator despre literaturile reunite ale popoarelor, indiferent de relaţia istorică imediată dintre popoare. Anticipează în acest fel ideea fundamentală a detaşării de istorie în crearea şi circulaţia literaturii. Singurul care şi-a reluat articolul a fost autorul însuşi. Dovadă că ţinea la ideile exprimate şi nu le modifica în funcţie de publicaţia-gazdă. Nu calific în nici un fel procedeul de a republica un text după un interval scurt de timp, fără a menţiona aceasta. Pot spune însă că procedeul a fost folosit de mai multe ori de Fundoianu. Care, la urma urmelor, a deschis drumul pentru contemporanii noştri şi în această privinţă.

B. Fundoianu

Reflexiuni despre Germania de André Gide

Războiul şi d-l Niculescu-Bolintin au lămurit faptul că mintea umană nu poate concepe o singură justiţie şi viaţa umană o singură constituţie. Trebuiau două. Una pentru vremea de război, alta pentru cea de pace. Dar iată că şi criteriul estetic nu e unul; bunătatea unei opere variază după calendarul politic. Există două cumpene de critică. Un scriitor genial ieri slăbeşte cabotin dacă hazardul economic sau politic a iscat între două state prietene ruperea unui tratat.

Popoarele au instincte; de aceea trăiesc. Războiul odată purces, dezordinea a spart [sic!] haos şi anarhia intelectuală începe. Instinctele trec la cîrmă. Dar nu acesta e faptul simplu că popoarele aruncă din soclurile internaţionale idolii minţii; motivul ar fi biologic. Există un altul. Războaiele au spintecat între popoare circulaţia lesne: a comerţului şi a ideilor. Atunci banul a scăzut veşted şi relativ; s-a născut creditul. După Hildebrandt, clasificarea economiei politice prevede pentru epoca noastră ultimul cadru: economia-credit. Dar în afară de economie, trăieşte viguros ideea-credit. Şi creditul internaţional al ideei l-a creditat pe Baudelaire, cel strict personal, l-a popularizat pe Flaubert, l-a generalizat pe Goethe cel din simplul Weimar, l-a deformat pe Nietzsche într-un sub-om oarecare, violent, egoist şi parvenit. Şi populaţia admiră tragedia lui Hamlet (care o nedumereşte), laolaltă cu Dama cu camelii (care o gîdilă). Şi pentru că Faustul lui Goethe trebuie văzut, îi aplaudă subiectul (care nu e al lui Goethe), adaptat de Hennequin.

Războiul însă rupe creditul economic. Atunci creditul ideei se surpă. Populaţiile scăpate în fine de fierea ipocriziei şi de sila imitaţiei care le menţinea în cadrul de „europene” (şi termenul „Europa” sau „european” în sensul lui pur nu există; e o entitate. Nu e just geograficeşte; el exclude estul, adică jumătate. Franţa ţine să fie europeană; şi Germania, şi Anglia (Europa e un compromis) au respirat lesne.

Şi iată că acelaşi Goethe, decretat ieri, de o populaţie care-l ignora, geniu e decretat într-o zi de o populaţie care-l ignoră, un „boş”, în sensul vulgar. Pantheonul e forma cea mai întinsă a imitaţiei literare, şi literatura una din formele cele mai întinse ale imitaţiei pure. Un studiu perspicace ar putea da curioase roade: şi pentru germani, marii scriitori englezi şi francezi au scăzut brusc. De altfel, acelaşi popor, pus în două intervale, în două războaie contrare, ar putea vădi originea şi spiritul critic colectiv.

În publicaţia Nouvelle Revue Française, André Gide (pentru cine nu ştie adevăratul obraz al Franţei intelectuale persistenţa noastră trebuie să-l mire) tipăreşte câteva „reflexiuni despre Germania”. André Gide a priceput – fără aceste toate consideraţii de idei, ci după o sumă de consideraţii politice – că e mai glorios într-un război să nu conteşti cele mai bune genii ale vecinului. Trebuie să le ai de partea ta. Nu trebuie să-i conteşti adversarului calităţile şi arma. Asta te face inferior. Trebuie să le asimilezi. Trebuie să-i iei tot ce are bun. Asta îl [ în text:o] demoralizează.

Gide scrie:

„Şi de ce nu pricepeţi voi, care voiţi să aruncăm totul din Germania, că aruncînd totul lucrăm la unitatea ei?

Ce! Îl aveţi zălog pe Goethe şi i-l daţi îndărăt!

Ce! Nietzsche se înrolează în armata voastră şi voi trageţi asupra lui!

Ce! Voi escamotaţi textele în care Wagner mărturiseşte admiraţia pentru Franţa, vi se pare mai avantajos să dovediţi că ne insultă! Noi n-avem nevoie – spuneţi voi – de aplauzele de dincolo de Rin.

De ce nu pricepeţi că nu e vorba de ceea ce aceste aplauze ne aduc, ci de ceea ce aceste aplauze ne [în text: le] ia. Şi lucrul nu e puţin, cînd e vorba de elita lor.”

Şi mai departe:

„Nu e puţin lucru: în vreme ce tot ce e mai bun din gîndirea Franţei luptă pentru Franţa, ce e mai bun din gîndirea germană se ridică împotriva Prusiei, care duce Germania la luptă.”

Şi fraza aceasta din urmă e hazardată.

Gide opune gîndirea Franţei de azi (cu o atitudine născută nervos din împrejurarea violentă) unei gîndiri petrecută în trecut, raţională (fiindcă e purceasă la reprezentare normală din crier!) şi suscitată numai de abstracţiuni şi lectură. În cursul războiului francez, scepticul Anatole France s-a precizat violent socialist şi antimilitaristul Hervé – un patriot tot atât de normal pe cât fusese şi antimilitarist. Războiul e o reacţie. Este probabil că şi Goethe şi Nietzsche ar fi fost pentru războiul Germaniei împotriva civilizaţiei. Asta nu i-ar scurta deloc. Civilizaţia, în ultima analiză, e un avînt. Nu există identitate între om şi operă. Psihologia e încă o ştiinţă naivă; şi omul poate devia împotriva fatalităţei aspre pe care o găsirăm în natură îndărătnică şi restabilită.

Mântuirea, an I, nr. 129, 26 iunie 1919, 28 Sivan 5679,

p. 3, rubrica Idei şi lucruri

Articol încorporat în Note dintr-un sertar, Sburătorul literar,

21 ianuarie 1922, p. 456-457 (textul cu italice). După cum se observă,

numai fraza introductivă şi cea finală au fost suprimate.

Perioada pariziană

Al Doilea Război Mondial

Refuzul realităţii imediate. Realitatea virtuală – singura realitate poetică

Confuzia nu rezultă decît din faptul că trăieşti în altă categorie

decît aceea în care te mişti scriind.

Kierkegaard, citat de Fondane în eseul Lunea existenţială

şi Duminica istoriei

O premisă a cercetării devenirii poetice şi ideatice a lui Fundoianu/ Fondane, personalitate complexă şi contradictorie, este considerarea tuturor operelor sale, din toate etapele vieţii, din toate fazele creaţiei, din toate cîmpurile manifestării. Cercetarea va fi obligatoriu diacronică, dar şi obligatoriu sincronică, adesea în aceeaşi etapă a vieţii, evoluţia poetică şi evoluţia ideatică nefiind convergente, ci, dimpotrivă, complementare, aşa cum am arătat expunînd poeziile şi articolele concepute în perioada ieşeană şi în prima parte a perioadei bucureştene. Este un dat nativ, structural şi orice calificare a lui din alt punct de vedere decît cel literar sau ideatic ar fi neavenită.

După stabilirea la Paris şi pînă la sfîrşitul vieţii, Fondane a afirmat consecvent detaşarea de istoria imediată drept condiţia primă a creativităţii. A pune realitatea imediată între paranteze şi a construi, în amintire sau în imaginaţie, o irealitate imediată, cu trăsături non-temporale şi, prin aceasta, apropiată de o viziune arhetipală, devine un principiu afirmat cu orice ocazie, mai ales cu ocaziile în care se cerea expres o opţiune manifestă a creatorului. Adeziunea la fenomenologia reducţionistă va reprezenta regăsirea într-o teorie a unei structuri personale, aşa cum selectarea unor anume influenţe literare va însemna regăsirea de sine într-o operă literară care l-a precedat. Dacă refuzăm această viziune, ansamblul operei scriitorului se va transforma într-un amalgam haotic, în care metaforele şi ideile se află într-o continuă mişcare browniană.

Fondane a prevăzut Al Doilea Război Mondial, a prevăzut evoluţia războiului (profetic, spre admiraţia uimită a lui Cioran), dar a afirmat detaşarea poetică. Aceasta e descrierea simplificată a situării sale politico-literare. Am ales, din multitudinea de texte cu care am putea-o ilustra, răspunsul său din 1940 la o anchetă istorică imediată a revistei Fontaine, una din cele mai hotărît angajate reviste ale intelectualităţii franceze din mişcarea de rezistenţă. Răspunsul sintetizează ideile politico-estetice ale lui Fondane şi este ca şi necunoscut în spaţiul de limbă română, unde nu a fost niciodată amintit, aşa cum nu sînt discutate în paralel atitudinile lui Fundoianu şi Fondane.

În întreaga sa carieră publică, Fondane a afirmat necesitatea de a disocia activitatea omului-cetăţean, care răspunde la toate provocările social-politice ale vremii, de omul cu statut de scriitor, care e liber să se detaşeze de orice provocare: „Scriitorul, spuneam, are nevoie de o societate stabilă, de valori sociale în stare de echilibru, de un pămînt sigur sub picioare, de o suprafaţă cît mai puţin agitată. În calitate de scriitor – şi dacă însăşi arta lui n-ar fi în joc – i-ar fi absolut totuna dacă societatea se îndreaptă spre fascism sau spre comunism; însă fiindcă nu-i este deloc îngăduit să fie scriitor în vremuri tulburi şi fiindcă se face apel la el ca om, el este obligat să dea frîu liber exigenţelor sale etice. Din punct de vedere etic, dacă nu este un lacheu ori un nebun, el nu poate decît să combată fascismul şi să dorească instaurarea unei societăţi socialiste, a unei societăţi care, resorbind contradicţiile economicului, promite în acelaşi timp ceva mai multă dreptate şi ceva mai multă durată. […] Cerînd libertatea, el [scriitorul] nu se gîndeşte decît la libertatea lui: este dreptul său de a trece, aşa cum este el, statutul său de scriitor. Acesta ar trebui să fie un lucru simplu şi imediat acceptat, dacă, în spatele statului comunist, n-ar exista un întreg corp de doctrine infinit respectabile, însă care, născute dintr-o exigenţă etică, operează o confuzie ucigătoare între valorile etice şi valorile artistice şi culturale.”⁹

Textul pe care îl publicăm teoretizează explicit demersul poetic al lui Fondane: eliberarea poeziei de sub tutela oricărei ideologii pusă în slujba unei politici. Pune chestiunea, esenţială pentru el, a creaţiei: poezia nu se face dintr-o materie brută, vie. Are nevoie de distanţă, în timp, în spaţiu, în realitate. Poezia nu poate fi politică pentru că nu e niciodată actuală. Toate acestea veneau din partea discipolului lui Lev Şestov, gînditor existenţial care a afirmat întotdeauna preponderenţa vieţii, contradictorii şi absurde, asupra interpretării ei raţionale, care falsifică inadmisibil realul încercînd să suprime absurdul. A trăi înseamnă a admite existenţa iraţionalului. Nu deschidem aici şi acum, acţionând astfel împotriva concepţiei fondaniene, pentru care nu există decît aici şi acum trăite de o persoană precisă, discuţia despre impactul istoriei asupra individului şi despre posibilităţile omului de a se sustrage falsificării istorice a esenţei sale, ca şi falsificării sensului existenţei prin tratarea ei raţionalizantă¹⁰. Problemele etice şi politice individuale în vreme de război sînt disociate de posibilităţile creatoare, poetice ale unui individ particular. Aici şi acum, această afirmaţie, repetată în toate etapele de creaţie a scriitorului, este cea care ne interesează. Lui însuşi ea nu îi apare drept contradictorie. Unicul discipol al lui Şestov a mers mai departe decît maestrul său: realul trebuie suprimat ca să poată dăinui în imaginar. O afirmase înainte de a-l cunoaşte pe Şestov. Alex. Vilara a dispărut, anulat, nu încorporat.

Benjamin Fondane

Răspuns la ancheta revistei Fontaine (II, 1940) pe tema:

Războiul şi poezia¹¹

„A spera”, „a dori” o poezie de război? Ca şi cum n-am mai avea nimic altceva de sperat! Şi ar trebui mai întîi să ne punem de acord asupra sensului pe care îl daţi cuvîntului război. Consideraţi războiul o funcţie biologică? Un conflict economic? Un accident al păcii? O conspiraţie a răuvoitorilor? Doar în primul caz poezia ar fi solidară cu acest tip de instinct. În celelalte cazuri, poezia n-ar fi decît un accident al accidentului, reflectarea într-un individ a unei drame exterioare – la care acesta participă cu siguranţă – dar nu în calitate de poet. O dramă care îi stîrneşte sentimente morale, politice, colective etc. Poezia poate înveşmînta aceste expresii, dar asta e tot, ea rămîne doar un veşmînt de împrumut; conştiinţa clară, informată, nu e specialitatea ei. Realizarea cea mai bună în speţă rămâne Marseilleza, cenzurată: putem recunoaşte natura acestui tip de poeme din faptul că-şi împrumută cea mai limpede eficacitate din muzică. Dacă poeţii ar fi cîntat mereu un astfel de război, ciudată antologie am mai avea! Închipuiţi-vă că la Congresul Scriitorilot Sovietici aceştia ar dori să cînte pînă şi Planul Cincinal!

Dar li s-a întîmplat poeţilor – mă gîndesc la cei adevăraţi – să cînte războiul. Iliada, Cîntecul lui Roland şi-au ales ca substanţă războiul. Da! Dar e războiul… ca funcţie biologică. Actuala noastră „moralitate” îşi pleacă, ipocrită, pleoapele în faţa acestei evidenţe. Numai să îndrăznească un poet, cu autoritatea lui, să revină la acest anacronism; ar povoca o unanimă stupefacţie. Îmi amintesc de mirarea indignată a lui Aragon în faţa acestui strigăt al lui Apollinaire:

Ah! Cît e de frumos războiul! ? [Ah! que la guerre est jolie!]

Sau:

Cerul e înstelat de obuzele boşilor [ Le ciel est étoilé par les obus des boches]

Şi încă:

L-aţi văzut pe Guy în galop

Pe vremea cînd era militar? [Avez-vous vu Guy au galop / du temps qu’il était militaire?]

Cazul lui Apollinaire nu e numai topic şi unic, el e şi derutant. Pentru că, în general, nu se face niciodată poezie cu o materie brută, vie, actuală.

Această materie trebuie prelucrată, conectată cu centrii imaginativi; trebuie activat un anume fel de pasivitate, pe scurt, poetul are nevoie de un recul. Războaiele napoleoniene n-au fost cîntate decît la a treia generaţie, de nepoţii celor care le purtaseră. Puneţi o bucăţică de zahăr într-un pahar cu apă, spunea Bergson, dar şi atunci trebuie să aşteptaţi să se topească…. E unul din motivele pentru care viaţa adultului a pătruns atît de puţin în poezie, în vreme ce, dimpotrivă, copilăria… Nu se poate face poezie decît cu trecutul. E nevoie de mult copil într-un adult şi de o ciudată facultate de a paseiza (iertaţi-mi cuvîntul), instantaneu într-un fel, de a proiecta în trecut prezentul, pentru a ajunge la Apollinaire. Dar aici e o problemă foarte delicată. Se poate ca poetul să împrumute din război motive, imagini, şocuri, dar, rănit sau nu, el nu se va regăsi decît pe sine însuşi în centrul tuturor. Aceasta nu va fi o poezie de război, ci o poezie a eului afectat de război.

Nu e acelaşi lucru. Cum, o atît de teribilă perturbare precum războiul, să-l lase insensibil pe poet? În acest caz, conştiinţa noastră morală n-ar vedea în el decît un monstru! Da, e un monstru, iar teoreticienii marxişti au spus-o demult: n-au protestat ei atîta că poetul cîntă norii, o tremurare de gene, mîinile mici ale iubitei? Şi că, dimpotrivă, rămîne rece în faţa revoluţiei franceze şi a revoluţiei ruse, în faţa revendicărilor îndreptăţite ale clasei muncitoare, în faţa planului cincinal etc.? Din nenorocire – pentru filosofia primară – i-au refuzat unei intuiţii autentice predicatul adevărului. Într-un domeniu al constatării obiective au preferat, ca de obicei, vituperarea etică: poetul nu e un monstru – decît dacă aşa doreşte; el e un egoist sordid, un lacheu al clasei exploatatoare, care are tot interesul să deturneze privirile poeţilor de la mizeria celor exploataţi; aşa că le-a rezervat în schimb norii, fluturii, mîinile mici ale iubitei etc. Într-o lume condusă de intelectul pur, nu e posibilă nici o înzestrare sui generis; poezia se va supune Datoriei Colective, iar dacă nu… Şi aici problema e pe cît de delicată, pe atît de vastă.

A doua întrebare. N-aş putea să prevăd forma a ceva care, după părerea mea, nu are formă. Chiar dacă o astfel de formă ar fi posibilă, cu atît mai mult n-aş putea s-o prevăd.

Cu condiţia ca viitorul să nu fie altceva decît trecut. Cu condiţia să nu aducă cu el nimic nou.

Rămîne întrebarea privind „drepturile” şi de „îndatoririle” legate de război. Toţi le avem, în calitatea noastră de cetăţeni ai furnicarului.

[Urmează trei rînduri cenzurate. Nota editorului francez.]

Sîntem contabilii lumii şi contribuim cu ceva la această lume; dar asta se află dincolo de drepturi şi îndatoriri, dincolo chiar de pace şi de război.

Să nu uitaţi că vorbesc aici numai de atitudinea poetului – în calitatea lui de poet – faţă de război. Nu uit că poetul e şi om şi, în calitate de om, îşi apără valorile, drepturile, libertăţile – între altele, libertatea poetului de a cînta ceea ce îl inspiră. Dar atunci, chiar şi cînd poetul îşi apără propria libertate, nu o apără în calitate de poet. El nu se mai află în poezie, se află în faţa poeziei. E un spectator interesat, pasiunea lui e politică.

(Traducerea mea, R. S.)

_________________________________