SALTUL

Articolul fusese plasat strategic pe ultima pagină a unui mensual obscur, sub un titlu care reuşise raritatea de-a fenta vigilenţa ofiţerilor de la Cultură: Cum putem avea o minte agilă chiar şi cînd nu sîntem prea inteligenţi? În meniu erau enumerate mai multe tipuri de hrană „ştiinţifică“ (din numărul cărora predomina frugalitatea), de somn prelungit la locul de muncă şi plimbări leneşe pe aleile din jurul blocului, dar trucul de căpătîi era să dai din gură fără delăsare, la umbra celei mai solide dezinhibări. Să spui orice-ţi trece prin cap vizavi de tema discuţiei sau – care e autoritatea vrednică să stabilească reguli atît de drastice? – în dispreţul ei, cu sens minor sau deloc, cu atît mai bine. În teoria celui care în lipsa curajului editorial semna cu iniţialele O.P., viteza limbuţiei însoţită de aplomb – periată de poticneli, bîlbe, ezitări – înlocuieşte întreaga paletă a profunzimilor de care trebuie să facă dovadă comunicarea superioară. Nu se mai spunea în articol, pentru a nu ofensa vreo mărime cititoare cu musca pe căciulă, dar au fost pomenite mediocrităţi care au clădit cariere fabuloase în virtutea acestui principiu, au ajuns în fruntea imperiilor şi pe paginile manualelor de istoie, au impresionat prin excentricitate, inteligenţă şi pricepere, cînd, în realitate, nu erau decît nişte vite imbecile răgînd la căpiţa de fîn de la poalele dealului natal sau în cadrul plenarelor de partid.

Cu toate acestea, parafrazînd una dintre zicerile memorabile ale marelui Bard privind reuşita raportului cognitiv, se pare că nu gura care livrează mesajul decide concluzia, ci urechea care ascultă, se lasă sedusă şi concede. Ce-ar fi dictaturile de tot felul (sociale, comerciale, culturale, sportive şi medicale) altceva decît nişte simple convenţii îngăduite prin voinţa înghesuită a celor mulţi, care, luaţi la individ mărunt, nici nu au păreri, cu atît mai puţin pertinente? Apă de ploaie şi fum de tăciune…

Formula este valabilă nu numai în arta conversaţiei de salon, unde a făcut ravagii cel puţin odată cu apariţia celebrilor flecari francezi, capabili să vorbească ore în şir fără să expună nimic ordonat, profund sau memorabil, ci şi în perimetrul atît de sensibil al literaturii moderne, sesizate prin aranjamentul cît mai multor cuvinte neutre alcătuind o incantaţie fără noimă cu urmări auditive. Tone de opere zac în umbra bibliotecilor generoase ca dovadă a maladiei umane, fără o întrezărire de efulgenţă. Te şi cutremuri: mediocritatea vîndută drept valoare şi eficienţă sub auspiciile celor mai onorabile instituţii. Primele locuri, întotdeauna acaparate de impostori. Ierarhii compromise. Mai merită să te zbaţi? Să îmbunătăţeşti? Să devii?

*

În oraşul nostru din vremea patriarhatului anilor ’60, cînd şuvoiul de analfabeţi cu arma-n mînă nu prinsese rădăcini stabile în fotoliile Puterii şi responsabilii ezitau adesea între cumpătarea primitivă pe care ar fi permis-o condiţiile locului şi tortura asiatică impusă de modelul de la Răsărit, ne pierdeam vremea verii adunîndu-ne-n incinta unui ştrand bicisnic şi, uneori, înfiorător de puturos! Dat fiind specificul restrîns al antrenului, în afara cîte unei cafteli spontane între mărcile diferitelor găşti de cartier, apariţia unei fete mai răsărite era una dintre puţinele distracţii care să incite curiozitatea. Cînd Ermilia Pasaguda şi-a făcut pentru prima dată ivirea pe nisipul precar, cărat noaptea cu camioanele Cooperativei de Construcţii, în funcţie de necesităţile diferitelor şantiere locale cu deturnare naturală spre vilele de zor ale împuterniciţilor, nimeni nu ştia de unde vine, cine este şi cu atît mai puţin cu ce se ocupă, dar toţi au rămas cu capetele suspendate în aer, ca un lan de floarea-soarelui la apariţia astrului diurn pe bolta senină după un lung anotimp ploios. Cu deosebirea că în cadrul termenului prezent al comparaţiei nici păsările, zumzetul ţînţarilor ori chemările rituale la împerechere ale păianjenilor nu se mai auzeau. Ţipetele copiilor, clipocitul apei. Şuierul vîntului printre plopi şi sălcii proletare.

*

La o privire obiectivă, Ermilia Pasaguda nu era frumoasă în interesul acceptat al scriitorilor clasici. Flaubert, bunăoară, ar fi găsit-o nedemnă de pana unei nuvele romantice şi ar fi ignorat-o în favoarea unei balerine de bordel cu un picior mai scurt. Dar nu şi romancierii ruşi, atît de atenţi la excitaţiile sufletului pravoslavnic, în dauna nurilor carnali, ori britanici, cu înclinaţia morbidă spre virtuţile eticii glorificate la adresa femeilor din jur, mai puţin desăvîrşite fizic în ghetuţele lor pînă la genunchi. Frumuseţea, chiar şi pe meleagurile noastre nemernice, ţine de magia inefabilului subiectiv. Te îndrăgosteşti de o fată nu pentru că inima îşi precipită suferinţa la umezirea unor ochi negri sau a gurii cărnoase ca o floare otrăvitoare, ci pentru că sufletul tău – şi, de cele mai multe ori, numai al tău – intră în rezonanţă cu ceva nedesluşit din felul ei de-a fi. Se mai spune că femeia este aceea care-şi caută partenerul, în reperul unor trăsături competente să perpetueze şi să asigure protecţia colectivului familial, indiferent cîtă putere de seducţie consideră masculul că a investit în relaţie. Ceva primăvăratic ca o adiere aflată la graniţa indiferenţei o încadra într-un văl vaporos de mister propunînd impresia că orice promisiune era posibilă în preajma ei, imaginaţie să fi avut. Cînd explicaţiile primare sînt greu de formulat, frazările complexe vin să ajute. De cele mai multe ori, cu un spor de prolixitate.

„Căror prostii le asiguri eternitatea cu chestia aia, băiete?”

Nu doar că un aparat de fotografiat era o raritate în peisajul tern al comunismului în formare, ideea însăşi de a captura imagini se apropia de mentalităţile tribale potrivit cărora ceva primejdios se derulează fără acordul părţii surprinse. Era semnul disponibilităţii de a comite un act reprobabil, evidentă fiind calicia consemnărilor pozitive.

„Umblu cu el în ipoteza că voi da peste ceva care să merite. Andrei este numele meu.”

„Mă numesc Ermilia Pasaguda, sînt elevă într-a noua şi mi s-a spus că mă detaşez de rest prin săriturile de la trambulină. Sînt campioană judeţeană, dar potenţialul este enorm. Priveşte atent!”

S-a apropiat de bazin, a urcat pe platforma de beton, şi-a făcut vînt şi s-a înşurubat în aer ca o zvîrlugă, rostogolindu-se într-o avalanşă de ipostaze cinetice, din care am reuşit să prind momentul în care atingea apa cu vîrful degetelor. Era o tehnică nouă, nu m-am ferit să constat, a cărei aplicare isca mici şocuri vizuale, propunînd părerea că, la cîteva zecimi de secundă, mişcarea se frîngea în sincope infinitezimale. Acum consider că este doar fructul deformării mnemotice de care sufăr, influenţat de tratamentele abuzive ale cinematografiei moderne. Se scutură ca un cîine, dînd din cap într-o parte şi-n alta, lipăind pe cimentul ud.

„Ai prins ceva, Andruşca?”

„Momentul impactului cu apa!”

„Util pentru arbitri, într-o competiţie sau pentru un paralitic cu gîtul înţepenit, dar, dacă vrei ceva cu adevărat reprezentativ, trebuie să te concentrezi pe efemeritatea sumei, în punctul cel mai înalt al saltului, nu cel mai de jos. Pentru o pasăre nu au importanţă, alta decît cea privind pragmatismul existenţei fizice, clipele în care caută viermi scormonind pămîntul, ci zenitul traiectoriei în vîrtejul zborului, secunda fără istorie a unui orizont ce nu cunoaşte cuprindere.”

Pentru o fată care trecuse într-a noua, trebuie să admit că avea un dezvoltat simţ al imaginaţiei ordonate, o deformare pusă pe seama aplecării spre arta catapultării şi a frecventării bibliotecii municipale. N-aş susţine nici sub stare de influenţă că mi s-au derulat prin minte imaginile unei tragedii concrete, dar o presimţire a inevitabilului s-a aprins pentru cîteva clipe în jarul retinei. M-am întrebat adesea cum aş fi judecat azi ceea ce s-a întîmplat atunci: aş fi fost mai atent la scălîmbăielile vieţii în căutarea semnificativului, aş fi avut tăria de-a mă fi concentrat pe ceea ce contează, în caz c-aş fi aflat la timp ce înseamnă asta, aş fi încercat să schimb ceea ce constituia destinul unei fiinţe asupra căreia n-aveam nici un control? Şi, în caz că aş fi fost în stare de împlinirea atîtor provocări, aş fi avut acest drept?

Cuvinte. Cînd proporţia de concret din amalgamul frazei este insesizabilă, asta e tot ce rămîne de judecat: înşiruiri de goale cuvinte. Alcătuirile verbale sînt pentru observaţie echivalentul banilor pentru tranzacţiile financiare: evocă entităţi absente, înmagazinează echivalentul valorii naturale şi relative, îi consemnează multiplicarea ori decăderea, ajută la obţinerea altor bunuri, funcţionează ca mediu comercial, de stocare, cîştig şi pagubă.

Ermilia s-a ivit ca un miracol, nu în viaţa mea, care nu contează, ci a noastră, popor mîrşav, complexat şi vanitos, cu acest dar al planării desenînd hieroglife numai de ea înţelese, pe fundalul unei sărăcii cum doar naţiunile exersînd fenomenul de secole au privilegiul să cunoască în faza lor de excelenţă. O scundă bojdeucă de lut în mijlocul unei băltoace de noroi, cu un par în mijloc pentru a încuraja tavanul să nu cedeze sub ploaie, cu pămînt bătătorit în chip de pardoseală, care, în respectul unei vizite dinainte vestite, primea cîteva ţoale stîngaci cîrpite care să ascundă mizeria, expusă printr-o fereastră cu geometrie incertă lăsînd să pătrundă vagi raze cenuşii, ca o relaţie incestuoasă printre cîteva piese de mobilier purulent. Se îmbrăca modest, dar curat şi ce pierdea prin eleganţa vestimentaţiei recupera prin supleţea muşchilor, zvelteţea siluetei, compoziţia tonică.

Niciodată nu m-am priceput la descrieri şi fizionomii. E uşor de bănuit. De aceea, mă însoţesc cu un aparat de fotografiat, capabil să convertească o fărîmă de viaţă într-o mie de parametri textuali, structurali, compoziţionali, chimici, biotici şi spirituali. Dar zîmbetul ei, însufleţit de lumina albastră a ochilor şi fruntea înaltă ca o cupolă de biserică abia sfinţită, nu puteau fi prinse în nicio fotografie. Era un amestec de mister şi tristeţe, fatalitate şi fericire exuberantă. Zîmbetul ei era mai frumos decît cel mai spectaculos salt de care a fost vreodată capabilă. Mă refer le cel de pe urmă, cuprins în ultimul meu gest făcut în aceeaşi lume cu dînsa. Cuvinte.

Era ziua de 27 august 1976. Ermilia Pasaguda avea 15 ani şi ne pregăteam de venirea toamnei. Nu voi şti ce-a fost în mintea ei şi nici nu voi încerca să aflu. Nu vreau să murdăresc prin nimic – durerea mea amorţită, curiozitatea fără urmări, spiritul care nu aţipeşte, o prostie mai mare ca alta – dorinţa ei disperată de-a ne abandona în promiscuitatea noastră animalică. Nu cînt actul sinuciderii. Din construcţia unui anume punct de interpretare, nici nu cred că a fost. A ieşit din scenă pe nota cea mai înaltă a excesului de fericire posibilă în condiţiile de care dispunea. O sincronie impecabilă, maxima perfecţiune a armoniei cu propriul destin.

Îmi destăinuise odată, în cele două luni în care am fost prieteni, că acolo, în piscul traiectoriei, îi vine să ţipe de bucuria apropierii de puritate, în contrast cu murdăria ţinută jos de forţa gravitaţiei şi ar face-o dacă n-ar şti că periclitează verticalitatea pătrunderii. O clipă de extaz te face să uiţi toate nevoinţele de care-ai fost înconjurat. Îmi asum convingerea că a calculat cu minuţiozitate detaliile saltului, însoţind ridicarea sufletului şi desprinderea lui în inima apexului. A murit fără să scoată un geamăt. N-am îndrăznit să privesc. Nici nu mai conta, în tăcerea necuprinsă a clipei, că bazinul era gol. Că din zeci de piepturi a emanat un vaier de stupoare şi dezamăgire ce a însoţit căderea şi a precedat bufnitura surdă. Că a urmat o ploaie torenţială, care a îngreunat recuperarea cadavrului. Că asta a fost tot ce-a fost.

Într-atît de puternic lucrează amăgirea de fond a existenţei, încît ne complacem în părerea că suferim, deoarece nu găsim cuvintele potrivite care să ordoneze părţile componente a ceea ce simţim. Ca şi cum suferinţa este alcătuită din cuburi de lemn, sfere metalice şi pete de culoare. Mi-am permis să mă pierd de cîteva ori printre dealurile imaginaţiei a ce-ar fi putut să fie. După două decenii, trei, patru, viaţa decrepindu-se alături de ea, cu vocaţia tînguirii în creştere şi cea a compasiunii în scădere, pînă la atriţie, indiferenţă, deprimare. Dintr-un loc în altul, în decursul atîtor fraze trădătoare, labirinturi alunecoase, am purtat în mine mormîntul unui bazin fără apă, iluzia unei iubiri fără corp, ecoul unei vieţi care a fost rejectată de la intrare.

*

M-am întors în oraş după o incredibilă viaţă animată de satisfacţii, mistere elucidate, amăgiri şi nicio speranţă. Un fost prieten, încă ziarist, dintr-o controversată frondă sporită de ariditatea informaţională, făcu imprudenţa să dea ştire acestui amănunt. Cînd relatezi succint, cum fac eu acum, anii trec prin faţa ochilor precum ferestrele luminate ale unui tren accelerat. Există ceva negreşit real în fulguraţia comparaţiei, dar cele care nu vor fi uitate vor suferi o deformare tot mai pronunţată. Viaţa fiecăruia – şi eu n-am făcut excepţie – însumează un număr de salturi mortale, uneori acoperite de frumuseţe, alteori doar de nebunie, dar întotdeauna cuprinzînd un dram de risc. Dacă avem ceva din abundenţă pe această planetă este faptul că nimic nu suferă de lipsa consecinţelor. În uşa hotelului, se auzi un ciocănit. M-am dus să deschid. Un bărbat între două vîrste stătea în prag, cu o şapcă mototolită în mînă. N-aş fi putut spune că-l mai văzusem vreodată, şi, totuşi, părea cunoscut. L-am poftit înăuntru. Continua să zîmbească tîmp. S-a aşezat.

„Sînt fratele Ermiliei!”

Există structuri lingvistice care deschid porţi de care uitaseşi. Un plod murdar scîncind despuiat lîngă sobă. O pisică se freacă de picioarele lui mieunînd. De-afară, se-aude lătratul unui cîine agresiv. Aud vocea Ermiliei: Petronel! Nici nu ştiu cum să-i vorbesc.

„Ce fac ai tăi?”

„Nu ştiu, au murit demult!”

„Iar tu?”

„Am ieşit de la dezalcoolizare acum trei zile.”

„Pot să fac ceva pentru tine?”

„De asta am venit. Dar e mai mult pentru tine.”

„Ce-ar fi?”

„Să citeşti asta!”

Mi-a întins un caiet soios. Pe prima pagină, erau desenate cu stîngăcie mai multe floricele, o pisică, un pom cu fructe colorate, sub ramurile căruia era pictat titlul: Jurnal de Ermilia. Bărbatul s-a ridicat sfios, a înclinat capul şi a dispărut aşa cum venise, ca o nălucă feroviară. M-am apropiat de măsuţă. După cîteva momente de ezitare, mi-am făcut curaj. Însănătoşirea îmi luase o perioadă lungă. Ani de zile am fost obsedat de sunetul înfundat al corpului strivit de ciment. Vaietul mulţimii. Sfîrşitul lumii. Riscam să trezesc monştri pe care să nu-i mai pot domoli. Dar dacă dormeau, se aflau încă în mine.

*

29 septembrie 1977. Am alergat din mahalaua ştrandului, acum închis, din cauza anotimpului, pînă în preajma pădurii de lîngă Ciric. Am făcut două lungimi de bazin, ca să mă acomodez cu temperatura apei, m-am căţărat într-un copac de pe mal, am făcut sărituri timp de două ore. Nu e mare scofală, căci apa nu este aşa de adîncă şi nici arborii de pe care pot sări prea răsăriţi, dar e mai bine decît lipsa oricărui exerciţiu. La întors se lăsa înserarea. Mi-am prins părul sub basca tatei, am fugit pînă acasă fără să mă uit în urmă.

*

13 mai 1978. Am avut o discuţie cu ai mei. Insistă să renunţ la studii după ce termin a 8-a. Vor să mă trimită în cîmpul muncii. La Ţesătura, la Uzina Metalurgică, la Mase Plastice. Cum nu am nicio calificare, pot presta aceeaşi muncă oriunde. De cînd am fost la Roma, n-am mai avut o asemenea senzaţie de ameţeală şi imponderabil în plexul solar. Luminozitatea căderii în istorie, chiar şi cînd ţineam ochii închişi, îmi provoca o stare de pierdere a echilibrului care mă împiedica să sar. Eram ca o găină jumulită aruncată din turnul Golia. Ce-am crezut? Că mă voi desprinde măcar o clipă? Că voi învinge?

*

24 mai 1978. Cînd aveam opt ani, tata mă ducea din două-n două zile la un profesor universitar din spatele Grădinii Botanice. Nu ştiam că primea bani pentru asta. Mă mîngîia pe trup şi-mi vorbea fără-ncetare. Uneori ieşeam la cofetăria din centru, unde mă-ndopa cu prăjituri şi suc. Alteori mă ducea la film. Mă ţinea de mînă, de frică să nu mă rătăcesc, mă atingea pe gît şi pe picioare, mă săruta pe obraji, pe mîini. Nu pot să spun că mi-era scîrbă, ci mai degrabă frică. De fiecare dată cînd se enerva trîntea lucruri care se pot sparge, în ideea că zgomotul i-ar fi putut aduce o alinare, ţipa ca un apucat, cu ochii bulbucaţi, se prăbuşea pe podele şi-i ieşea spumă din gură. În preajma Crăciunului, mama mi-a cumpărat o rochiţă de catifea roşie cu dantelă albă, o pereche de pantofiori albaştri. Tata n-a fost de acord să irosim atîţia bani. Ca să nu se supere dom’ profesor! A acceptat. Dom’ profesor a murit şase luni mai tîrziu şi tata a vîndut rochiţa în talcioc.

*

25 mai 1978. La 11 ani am fost ridicată din gangul de lîngă casă de cinci băieţi şi dusă în păduricea din ştrand. M-au chinuit două ore, m-au avertizat să nu spun nimănui, sub ameninţarea că-i vor face rău lui Petronel. Ştiau ce curvă eram, se fuduleau cu dosarul meu privind legătura cu profesorul Condurache. Nişte idioţi. Nu m-aş fi dus să mă plîng părinţilor, care m-ar fi blamat tot pe mine, nici în ruptul capului! Iar lui Petronel, ce rău puteau să-i facă? Eram atît de săraci, că nici n-aveau ce să-i confişte!

*

26 mai 1978. I-am promis lui Zurbău că fac tot ce vrea el, numai să mă scape de cei cinci, care mă căutau în fiecare zi. A mers cum a mers, sub pavăza înhăitării cu el, pînă l-au luat la puşcărie. A trebuit să-l înjunghii pe Năut în umăr ca să nu-mi mai dea tîrcoale. M-au lăsat în pace.

*

29 mai 1978. Am cunoscut un fraier de la blocurile dinspre Podu Roş care-şi dădea aere cu un aparat de fotografiat la terenul de tenis. A trebuit să-l învăţ cum să ia poze! E o lume măruntă în care nimic nu este aranjat cu o logică stabilă. E o lume cu care trebuie să ai foarte multă răbdare.

*

30 mai 1978. M-am certat iar cu mama, care avusese o discuţie aprinsă cu diriginta, pe tema alfabetizării. Opt clase sînt suficiente. E păcat ca un copil atît de inteligent şi de silitor să abandoneze şcoala! Ne va scoate din sărăcie. Dacă merge la şcoală! Dacă va cîştiga în fabrică. Va cîştiga mai mult şi mai onorabil dacă va continua studiile. Vom fi murit pîn’ atunci. Gîndiţi-vă la cariera ei sportivă! N-are decît să se lase sau să sară noaptea. N-ar fi periculos? E treaba ei! Îi sînteţi mamă! Dacă nu sînt în stare să-i asigur o farfurie de mîncare, cum pot fi considerată mamă? Vreţi să refacă aceeaşi experienţă? Nu vreau, dar o va repeta!

*

27 august 1978. Nu mă mîhneşte sărăcia, mizeria fizică, umilitoarele condiţii în care trăim, ci faptul că propria mea mamă mă condamnă la întunericul nici unei raze. Sînt consecinţa unui avort tîrziu. Dacă nu eşti iubit de propriii părinţi, dispuşi să închidă ochii asupra defectelor moştenite de la ei, din responsabilitatea lor, cine va fi în stare s-o facă în absenţa lor? La un nou gînd: merit altceva? Reprezintă asta o problemă de merit? Mai mult decît iluzia simplei fatalităţi? Nu solicit mila nimănui, poate pentru că sînt conştientă că nimeni nu mi-o va acorda. Să duci genul de viaţă în care mă aflu şi să adaugi la asta şi iluzia unui ajutor care-ţi este interzis, e prea mult. Văd sfinţi murdari pe ziduri ruinate, desene de funingine, rînjete batjocoritoare. Chiar dacă greşesc, mai pot schimba ceva? Îmi atîrn dorinţa de clicul metalic al mecanismului Exakta Varex. Nimeni nu va şti ce reprezintă. O frîntură luminoasă din visul unei fete blestemate.

*

Detestăm cuvintele, dar sîntem îngroziţi de lipsa lor, deoarece emoţiile nu ar mai avea un făgaş în care să se-adune. Emoţii vechi, care nici lacrimi nu generează. Am ieşit din cameră, apoi din clădire, am luat-o la vale, spre Palat, ca atras de un magnet mai puternic decît mine. Ştrandul nu mai există demult. Pe locul său au ridicat un complex de clădiri moderne, magazine luxoase, baruri pline de muzică şi de lumini, tineri care rîd în grup. Intru într-un spaţiu adînc. Cu siguranţă, sînt cel mai în vîrstă. Comand o cafea şi o limonadă italiană. I-ar fi plăcut cum au decurs lucrurile. Pentru o clipă, o simt lîngă mine, zîmbind condescendent. O senzaţie de Iad ne desparte. Întind mîna, mîna străbate aerul.

Ermilia Pasaguda, tinereţea mea învolburată… Cum te-aş putea regăsi, după ce-ai rămas nicăieri, terfelită de-ai tăi, uitată de ceilalţi, trasă în chihlimbarul deriziunii şi al dispreţului… Sub ce veştminte strălucitoare ţi-au ascuns suferinţa extazului de nimeni înţeles? Ai existat vreodată?

*

Pînă a pleca definitiv, nu mi-am dat seama cît de frumos poate fi oraşul nostru. Ce admir în această împrejurare nu este doar directa lui fizicalitate, ci colajul alcătuit din elementele aşezărilor prin care am trecut. Evocările altor amplasări fac din Iaşi simbioza urbană a tuturor oraşelor lumii. Dar numai în structura zidurilor de-aici am fost îngropat.