În anul 1947, întors dintr-un lung refugiu (pe-atunci refugiaţii se întorceau în ţara lor după ce motivele refugiului încetaseră), scriitorul şi gânditorul francez Georges Bernanos conchidea, la finalul unei conferinţe intitulate La liberté, pour quoi faire?, „Il faut réspiritualiser le monde.” Azi, fraza lui de final al conferinţei ne sună aproape halucinant. Ce să mai respiritualizezi astăzi şi pe cine? El deplângea, atunci, cu un an înaintea morţii sale, încă neanunţate, descreştinarea Europei şi a Franţei, în special. Azi lucrarea aceea este aproape terminată.
Georges Bernanos observa că descreştinarea duce la pierderea libertăţii oamenilor, la introducerea unui regim totalitar, de data asta cu ajutorul primatului tehnicii şi al banului, implicit al câştigului material. Să observăm şi noi că, urmărind mereu câştigul material, omul modern îşi îngrădeşte propria libertate, pe care gândirea i-ar fi amplificat-o. Încercaţi azi să-i vorbiţi despre gândire, despre libertatea de a gândi unui tânăr de 20 de ani din România şi, probabil, şi din alte părţi ale Europei. Când omul, din clipa în care deschide ochii la lumea înconjurătoare, se specializează în mărcile de automobile şi în clasamentele Forbes, ale celor mai bogaţi oameni din lume, când în mintea lui nu fojgăie altceva decât cifre, adunate în sume de bani, din ce în ce mai mari, atunci nu pare a mai fi nimic de făcut. Ăstora nu le mai poţi vorbi despre spirit şi despre credinţă, despre gândire şi despre libertate, ei sunt gata predaţi celor pregătiţi să-i închidă în ţarc şi să le comande ce vor ei şi cum vor ei. Or, asta înseamnă totalitarism cu alte mijloace decât cele bolşevice, fasciste, naziste. Supunerea necondiţionată la legile banului echivalează cu aceea la legile bolşevice, fasciste, naziste. Dictatura poate începe. Are cine să o pună la punct, se găsesc în lumea aceasta destui aventurieri fără scrupule, machiaţi ca oameni politici, care să o facă, în propriul lor interes, fireşte. Nu mă refer aici la palidele figuri ale politicienilor români, aceştia par nişte fantoşe faţă de marii şi, uneori, ascunşii, dictatori ai lumii.
Pe de altă parte, mă întreb, cum ar putea fi guvernată în mod raţional şi echitabil o lume de cinci miliarde de oameni, cu mijloacele de guvernare ale uneia de, să zicem, maximum două miliarde. Întrebare fără răspuns, deocamdată. Şi asta deoarece nu îi văd pe toţi aceşti componenţi ai miliardelor ce tot cresc făcând brusc o cotitură şi ridicându-şi ochii spre cer ca să vadă altceva decât dacă o să plouă ori nu. Cineva spunea că religia dă iluzia unui acces la metafizică pentru cei inapţi de a o pătrunde altfel. Dar, mă mai întreb şi dacă orice credinţă este o formă de spiritualizare. Pentru că un fel de credinţă afirmă şi teroriştii islamici atunci când tot ceea ce fac ei, aceste crime odioase şi laşe, nu vin deloc din domeniul umanului, deci din cel al religiei, deci din cel al spiritului.
Georges Bernanos trăgea un semnal de alarmă asupra faptului că tehnica ajunsă în mâna unor dictatori va supune lumea, fără ca lumea să-şi dea seama. Exemplul său ne trece şi nouă prin cap astăzi, mulţi ani după ce gândul lui a fost spus: cine are în mână, de pildă, centrala electrică a unui oraş, îl poate supune după voia sa, dându-i sau nu mult dorita lumină. Şi aşa mai departe, apa, adunarea gunoiului etc. Oraşul modern este în întregime în mâna cuiva. Câtă vreme acest cineva nu este un descreierat, lucrurile merg cum trebuie, sau cum pare că trebuie. Dar în clipa când acolo ajunge cine nu ar trebui să fie acolo, ci într-un sanatoriu de alienaţi, atunci lucrurile se schimbă, vezi Germania lui Hitler, vezi Rusia lui Lenin-Stalin. Pe la sfârşitul lui iulie 2017, o mică defecţiune la sistemul electronic a blocat pentru câteva zile trenurile care plecau şi care ajungeau în gara Montparnasse din Paris. Mii de oameni au trebuit să-şi schimbe programul dinainte alcătuit, pe scurt viaţa, până când defecţiunea s-a remediat. Acesta nu e decât un mic exemplu de dependenţa omului modern (unii ar spune, preţios, postmodern) de sistemele tehnice.
Omul şi-a creat propriul său instrument de supunere, inventând maşinile care să-i uşureze viaţa. Fiecare treaptă spre comoditate, în fond spre o viaţă mai lungă, s-a plătit cu un procent din libertatea sa. Georges Bernanos spune că fiecare război pentru libertate a costat umanitatea cam 25% din libertatea sa. El se referea la secolul trecut şi la cele două mari conflagraţii mondiale. Ia să facem calculul. Deci, la începutul celui de-al douăzecişiunulea mai rămăseseră 50 de procente. Asta în Europa, unde se presupunea un sută la sută iniţial, şi acesta destul de iluzoriu.
Cei care trec prin ţările Europei de Vest ar putea fi şocaţi de prezenţa soldaţilor înarmaţi pe străzi, prin toate locurile publice. Pe de altă parte, cineva care gândeşte poate uşor presupune că nici aceşti soldaţi înarmaţi până în dinţi nu ar putea preveni o agresiune de tip terorist. Ar putea cel mult să o înăbuşe mai repede, însă câteva victime tot ar cădea, înainte ca ei să acţioneze. Străzile Parisului ar semăna, din acest punct de vedere doar, cu acelea ale Bucureştiului din vremea lui Ceauşescu. Or, acesta nu este un pas înapoi pentru lumea liberă? Altădată liberă. Şi aşa, pas cu pas, vorba (scrisă a) preşedintelui nostru actual, libertăţile se duc, se restrâng, pentru protecţia noastră. Cuvântul securitate, care nu are acelaşi sens cu cel românesc de pe vremea trecutului regim, se aude tot mai des în lumea liberă. Mereu auzi de o staţie de metrou închisă temporar din motive de securitate, de un aeroport evacuat din motive de securitate. Încât şi ajungi să crezi că, deşi ai zburat peste trei ore, eşti tot acolo de unde ai plecat.
Să mai pleci? Să mai rămâi? Vorba lui Arghezi, „de ce-aş pleca, de ce-aş mai fi rămas?”