Dacă ar exista o Carte a recordurilor în literele româneşti, în fruntea editorilor considerăm că s-ar putea înscrie Niculae Gheran. Ediţia critică a operelor lui Liviu Rebreanu la care s-a ostenit peste cinci decenii rămîne o realizare nedepăşită, model de competenţă, tenacitate, devotată dăruire în circumstanţe epocale deloc favorabile care-i sporesc meritul. Însoţindu-şi anevoioasa derulare a celor 23 de volume rebreniene cu un voluminos grupaj de informaţii, comentarii, confesiuni care însumează mai mult de 1100 de pagini, editorul ne îngăduie a reconstitui motivaţiile precum şi meandrele înfăptuirii în cauză. Dacă ne punem întrebarea ce l-a determinat să se oprească asupra autorului lui Ion, un prim răspuns îl reprezintă, evident, importanţa pe care Niculae Gheran i-o ratifică pe urmele criticii lovinesciene: „În proză, romancierul Rebreanu este la înălţimea locului ocupat de Eminescu în poezie şi al lui Caragiale în teatru. A fost să fie ca regiunile noastre tradiţionale – Moldova, Transilvania şi Ţara Românească – să-şi dea mîna la edificarea literaturii naţionale. Încă nu se uscase litera primei versiuni din Ion, cînd Lovinescu afirma ritos că pe altarul lui Rebreanu jertfim întreaga proză românească de la Filimon la Sadoveanu”. Aşadar Rebreanu l-ar „detrona” pe Sadoveanu şi i-ar devansa pe Hortensia Papadat-Bengescu, pe Camil Petrescu şi pe ceilalţi prozatori interbelici, între care parcimoniosul textual Mateiu Caragiale (deşi Arghezi sau Ion Barbu, chiar I. Negoiţescu sau Matei Călinescu, ar fi avut, după toate probabilităţile, un alt punct de vedere)… Dar dincolo de opţiunea valorică, intervin şi mobilurile personale ale editorului. Înzestrat prozator el însuşi, acesta îşi mărturiseşte limitarea oarecum sacrificială a vocaţiei literare în favoarea slujirii devotate a unui maestru, nu fără o piruetă a modestiei: „M-am consolat cu gîndul că, în loc să fac concesii de ordin conjunctural la propria-mi masă de scris, este de preferat să rămîn ucenic şi calfă în atelierul domnului Rebreanu, socotit mai viu decît mulţi confraţi de ieri şi de azi”. Precizîndu-şi inclusiv sacrificiul specific: „În rest, munca la o ediţie nu este deloc spectaculoasă pentru cel ce-o desfăşoară şi rămîne aproape anonimă pentru cei din jur. Deliberat, te îngropi de viu la temelia monumentului înălţat”. Însă nu e unica explicaţie a ceea ce s-a angajat a face editorul, intrînd în condiţia ingrată de „intermediar al unei glorii”. În alte momente, d-sa îşi înalţă treptat fruntea, integral conştient de semnificaţia acţiunii asumate. Mai întîi trecînd cu crescîndă familiaritate de la condiţia de „calfă” la cea de „prieten” al magistrului, apoi la o competitivitate omagială: „mi-am dat seama de rostul unui îndemn aparţinînd lui G. Călinescu: dacă vrei să înveţi cu adevărat, ia-te la luptă cu un uriaş”.
Să vedem acum care sunt realmente dificultăţile pe care le-a implicat această eroică luptă cu un „uriaş” spre a-i justifica grandoarea. Mai întîi cele de ordin tehnic, reclamînd, dacă sunt acceptate pînă la capăt, o muncă ce pare a-şi aroga inepuizabilul. Textul operei se obţine prin compararea tuturor variantelor, în ediţiile anterioare sau în manuscrise, prin însumarea tuturor microvariantelor stilistice, la care se asociază informaţia bibliografică referitoare la circulaţia operei în periodice şi volume: „Folosind o metaforă, aş spune că o ediţie critică care răspunde celor mai înalte exigenţe ale cititorului trebuie să fie o adevărată enciclopedie a operei editate”. În situaţia lui Rebreanu, editorul său s-a ocupat pe larg şi de geneza fiecărei producţii, spre a-i evidenţia plămădirea articulaţiilor, împlinirea progresivă: „Nu puteam omite că în arhiva scriitorului s-au păstrat planurile sale de creaţie şi, de multe ori, conspecte făcute în timpul documentării (cazul romanelor Adam şi Eva, Crăişorul Horia şi, mai ales, Răscoala)”. Aici apare o similitudine cu reconstituirea operei eminesciene, operate de Perpessicius: „Ca şi Eminescu, Rebreanu a lăsat posterităţii cufere întregi de manuscrise şi dintre acestea cea mai mare surpriză a constituit-o contactul cu Caietele de autor, în care am descoperit puzderie de note referitoare la tipologia personajelor, la structura operei”. O trudă de benedictin aşadar, ce-şi află rezonanţa în însăşi truda autorului Răscoalei. Intervenind astfel un soi de paralelism între romancier şi editorul său exigent pînă la nota fanatică, urmărind caracterul exhaustiv al întreprinderii d-sale: „Spre deosebire de alţi confraţi ai săi, care s-au lăudat că soarta scrisului lor se află exclusiv «în vîrful peniţei» (Hemingway spunea că atunci cînd scrie este şi el curios ce vor mai face personajele sale), Rebreanu n-a ezitat să recunoască dificultatea procesului său de creaţie. Începea cu oarecare greutate o nouă operă, meditînd îndelung asupra personajelor, conflictelor etc. Primele patru romane, «Ion», «Adam şi Eva», «Pădurea spînzuraţilor» şi «Ciuleandra», au cunoscut fiecare cîte două versiuni manuscrise. Fragmente masive din prime versiuni abandonate au rămas şi de la «Răscoala» şi «Gorila». Existenţa acestora este revelatoare pentru exigenţa extraordinară pe care şi-o impunea artistul în dialog cu propriul său scris”. Efortul la efort trage.
Nu mai puţin dure decît condiţiile confruntării cu textul i s-au înfăţişat lui Niculae Gheran cele ale raporturilor cu cadrul istoric de care a avut parte. Dacă aproximativa „liberalizare” din 1964-1965 a trezit speranţele unei apropieri de normalitatea climatului cultural, peste puţină vreme negurile opresiunii politice s-au strîns din nou, prejudiciind nu doar creaţia literară în curs, ci şi publicarea şi exegeza celei precedente. Asistam la „revenirea în trombă a proletcultismului, chemat să pună capăt definitiv perioadei de «dezgheţ ideologic»”, avînd loc şi o „noapte a Sfîntului Bartolomeu” autohtonă, căreia i-au căzut jertfă capetele luminate ori măcar mai bine intenţionate din sfera culturii şi artei. Cenzura se reînfiinţează sub o nouă titulatură, „Direcţia literară”, cu o suplimentară inclemenţă menită parcă a recupera scurta perioadă de toleranţă: „Mihai Şora, intelectual de rasă, este chemat de Ion Dodu Bălan şi «debarcat», pe motiv că în sistem trebuie aduse personalităţi, ca şi cum fostul autor de la Gallimard ar fi fost cules de pe drumuri, Dumitru Trancă, editor cu experienţă, este mătrăşit, de asemenea, de la Direcţia Generală (Centrala Cărţii) ş.a.m.d.”, Alexandru Balaci este „zburătăcit” la Roma, Ion Bănuţă la revista Albina… Cuvîntul decisiv îl au acum nume sumbre precum Leonte Răutu, Ion Dodu Bălan, Ion Brad. E pomenit de editor şi nefrecventabilul Dumitru Popescu, dar (de ce oare?) cu un bemol al caracterizării. „Mulţi nu-l vedeau cu ochi buni pe Dumitru Popescu – blonda de la Bahcisarai rătăcită în haremul ceauşist – care, convertit la dogmatism, condusese epurările din sistem”. Cu toate că se arată un tip răzbătător, în măsură a mai „bate la multe uşi”, spre a-şi continua vasta ediţie, Niculae Gheran constată cu amar că „ ori e ceva de capul tău – şi asta se va vedea, ori nu-i nimic – şi-ţi meriţi soarta” avînd mereu în faţă „un examen obligatoriu, pentru care trebuia să învăţ pe brînci, deoarece, mai abitir decît în biserică, justiţie sau poliţie, probele scrise nu se puteau trece cu pile”. Onestitatea era prin urmare miza inalienabilă a editorului care graţie acesteia şi-a asigurat succesul.
Din păcate, obstacolele din calea ediţiei rebreniene n-au dispărut, aşa cum ar fi fost de aşteptat, nici după 1989. E vorba acum de supralicitarea subiectivă a unor demnitari care-şi întorc cu dezinvoltură spatele fenomenului cultural, uitînd „de unde au plecat şi, mai grav, că-s trecători, chiar şi în cărţile de telefon”. Altminteri zis pierzînd din vedere faptul că „miniştri, deputaţi şi funcţionari au mai fost şi vor mai fi, dar scriitori de talia lui Rebreanu nu prea”. Dar să-i dăm cuvîntul lui Niculae Gheran, care, de data aceasta cu glazură pamfletară, nu ocoleşte a spune lucrurilor pe numele lor decepţionant: „Mi s-a făcut lehamite în zilele cînd am fost nevoit să-i agrăiesc – cum se mai zice – pentru a le capta bunăvoinţa. Predică-n pustiu. Pe un prim-ministru ca Radu Vasile îl interesa de o mie de ori mai mult soarta versurilor ce le merda între două şedinţe de guvern, decît să aplece urechea la relatarea mea privind halul îngrozitor în care se află marile ediţii ale patrimoniului naţional; Ion Caramitru – actor talentat, dar pus peste noapte să-şi oficieze slujba în catedrala tuturor iubitorilor de frumos – scriitori, muzicieni, pictori, interpreţi ai artei din variile ei domenii – s-a dovedit un ţîrcovnic, contestat pînă şi de cei din breasla domniei sale”. Dacă un ministru de finanţe controversat, Decebal-Traian Remeş, s-a dovedit mai receptiv „spre cinstea lui şi spre deosebire de multe cadavre vii ce uită să răspundă la epistole, din motive de paralizie progresivă a degetelor ministeriale”, alţii completează rubrica decepţiilor: „După Caramitru a venit Răzvan Theodorescu. L-aş insulta comparîndu-l cu predecesorul său. Numai că îl întrece în surzenie. Are un dar înnăscut să nu audă ce s-ar cuveni. (…) Lipsit de umor, l-a deranjat tonul hazos al scrisorii ce i-am adresat-o în Adevărul literar şi artistic (nr. 644 din 26 nov. 2002). Dar nu tonul folosit de mine trebuia reţinut, ci catastrofa din domeniul patrimoniului literar românesc. Ce-ar fi vrut? Să mă duc la el cu căciula în mînă: «Să trăiţi şi blagosloviţi, Preafericite!», pentru că între timp i s-o fi năzărit că-i mai mare peste popi? Şi pe mine mă deranjează cînd îl văd umblînd ca vodă prin lobodă, mimîndu-l, în intonaţie şi gestică, pe Tudor Vianu! O iau ca o joacă de copil şi atîta tot”. Ce să zicem? N-ar fi totuşi „o joacă de copil”…
Nu putem a nu sublinia cu tărie ţinuta literară a textelor lui Niculae Gheran, emanaţia prozatorului care-şi împarte benefic fiinţa cu editorul. Francheţea nu o dată provocatoare a opiniei, nararea cu iz epic a multitudinii de tribulaţii încercate, expresia suculentă se mixează cu acuitatea analitică şi cu exactităţile notariale ale fixării unui „caz” sau ale altuia. Într-o zonă care s-ar fi prea putut să fie aridă, se percepe neîntrerupt un palpit al vieţii. Niculae Gheran n-are astîmpăr nicio clipă, turnîndu-şi umorile într-o retorică animată, ce, păstrînd normele civilităţii, înfăţişează mereu ascuţişuri memorabile. E un monolog neobosit al unui ins de-o vitalitate cuceritoare. Pe lîngă citatele de mai sus, iată şi cîteva mostre de umor stilistic: „Stimată doamnă, la începutul convorbirii noastre vorbeaţi despre iubire. Ei bine, vreau să vă spun că după un amor constant de 40 de ani, ca-n mai toate căsniciile (cuvînt ce se înrudeşte cu dulcea «casnă»), nu te mai chinuieşte nimic”. Sau: „Astăzi arunci la coş o pălărie a bunicii, iar mîine revii la moda de ieri, considerînd-o «ultramodernă»”. Sau: „Dar, zic, să ne oprim aici cu «descoperirile», că altminteri ne prinde Revelionul”. Sau: „Din general am devenit soldat, respectiv redactor la Editura Enciclopedică Română”. „Nu le pun la îndoială buna-credinţă, ci proasta calitate a subordonaţilor clientelari care, incompetenţi, dădeau din fund fără să-i curteze nimeni”. „Domnia sa are scuză că-i inginer. M-a lăsat în tranşee, fără să-mi transmită că între timp s-a terminat războiul”. Jurnal al edificării unui monument închinat unui important scriitor, ultima scriere a lui Niculae Gheran se citeşte pe nerăsuflate.
Niculae Gheran, Rebreniana, studii, articole, documente, I, II,
Ed. Academiei Române, 2017, 572 p., 544 p.