A apărut de curând cel de al VII-lea volum al seriei restitutive Vasile Aaron (1780-1821), datorată istoricilor literari sibieni Liliana-Maria Popa şi Ioan-Nicolae Popa. Începută în 2011cu un studiu monografic consacrat puţin cunoscutului iluminist ardelean şi continuată cu cinci editări sau reeditări: , Patima şi moartea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Scrieri antume, Scrieri juridice inedite, Miracole mitologice şi învăţături moral-creştine, (Versurile din manuscrisul de la Răşinari), Reportaj din vis şi încheiată cu traducerea capodoperei lui Virgiliu, Eneida.
Şcoala Ardeleană, îşi adaugă astfel încă un reprezentant de seamă. O dovedeşte şi această scriere care încheie integrala proiectată, Vasile Aaron. Este o traducere sau mai propriu spus – o prelucrare – prima traducere a Eneidei în limba română. Vasile Aaron, fecior de preot din Glogoveţ – şi un fapt interesant pentru istoria literară, aproape toţi marii poeţi din trecutul literar transilvan au fost fii de preoţi: Ion Budai-Deleanu, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Emil Giurgiuca – a studiat mai întâi la Şcolile Blajului unde era un adevărat cult pentru originea noastră romană şi unde studiul limbii latine era la mare cinste. Autorii ediţiei cred că tălmăcirea a început încă din anii de şcoală. Transpunerea Eneidei în româneşte a constituit o preocupare permanentă a literaturii noastre. Trecând peste traducerile fragmentare, să enumerăm câteva din cele mai cunoscute, datorate lui G. Coşbuc, D. Murăraşu, Teodor Naum, Gh. Tohăneanu, Nicolae Ionel, Dan Sluşanschi, acestea în versuri, în hexametri sau endecasilabi şi două traduceri în proză datorate lui N. Pandelea şi lui E. Lovinescu.Iar dintre omagiile literare aduse lui Virgiliu să consemnăm, versurile adresate de Dante în prima carte a Divinei Comedii, Infernul, când şi-l alege de conducător în „lumea umbrelor” şi mărturiseşte că i-a fost un maestru în arta poeziei:„ – Virgil eşti tu? Fântână eşti al cărui torent – îi zisei cu ruşine – acum/ bogat pornit-a fluviul cuvântării/ Tu, marea faclă-n veci pe-al artei drum!/ Deci fie-mi de-ajutor iubirea vie/ şi studiul lung în dulcele volum./ Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,/ tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă/ frumosului meu stil ce-mi e mândrie”.
Prima traducere a Eneidei în româneşte are o „poveste” tot atât de aventuroasă, precum călătoria lui Enea pe mare, spre Latium, urmărit de mânia prigonitoare a zeiţei Iunona. După moartea lui Vasile Aaron, în 1821, lăsământul său scriitoricesc a avut un destin vitreg. Spunea G. Bariţ că soarta manuscriselor rămase de la scriitori este influenţată adeseori de nepăsarea şi ignoranţa moştenitorilor. Un nepot al scriitorului, Dumitru Aaron ajuns în posesia manuscrisului, l-a dăruit lui Timotei Cipariu, care se bucura de o mare preţuire între cărturarii ardeleni şi care avea cea mai mare bibliotecă particulară din Transilvania şi o bogată colecţie de manuscrise. Aşadar ajunsese într-un loc bun, dar în timpul Revoluţiei din 1848-1949, biblioteca lui Cipariu a fost devastată şi risipită. Manuscrisul traducerii ajunge în posesia unui preot din Bihor, iar mai târziu în biblioteca Gimnaziului din Beiuş, unde a zăcut câţiva ani, până a fost descoperit – întâmplare fericită – de un profesor de la acest gimnaziu, al cărui nume, pe drept cuvânt e pomenit cu preţuire de autorii ediţiei, Teodor Roşu, care îl transcrie cu răbdare de benedictin, pentru că multe pagini erau roase de şoareci, şi alcătuieşte un scurt referat asupra acestei neaşteptate descoperiri. Transcrie câteva cânturi şi le trimite lui G. Bariţ. Acesta scrie un scurt articol despre viaţa şi operele lui Vasile Aaron, pe care-l tipăreşte în revista „Transilvania”, X, 1877, nr. 24. Încurajat, profesorul beiuşean transcrie şi alte fragmente, sperând că tălmăcirea lui Aaron cu sprijinul lui Bariţ, va apărea într-un volum, dar redactorul revistei „Transilvania” nu continuă tipărirea în revista sa. Manuscrisul tălmăcirii Eneidei ajunge apoi în Biblioteca Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, şi într-un final, la Biblioteca Academiei Române din Cluj- fondul Blaj, unde a fost cercetat, transcris şi editat, cu bogate note explicative, cu un util glosar, şi cu un cuprinzător studiu introductiv de cei doi istorici literari.
Traducerea lui Vasile Aaron era încheiată în anul 1805, şi ne spun editorii, era completă, cuprinzând cele 12 cărţi ale epopeii. Ni s-a păstrat doar prima parte, adică primele şase cărţi, care constituie cuprinsul acestei ediţii. Tălmăcirea lui Vasile Aaron a fost apreciată la început, cu destulă exigenţă, într-un mod neavenit, neţinându-se seama de contextul literar, de nivelul poeziei româneşti, de evoluţia limbii literare. Încă Vasile Alecsandri într-un articol despre C. Negruzzi sublinia această cerinţă, pentru o judecată obiectivă asupra unui scriitor. Vasile Aaron a ales în traducerea sa forma versului popular, a ritmului trohaic şi a rimei împerecheate, deşi în epopeea sa, Reporta din vis făcuse dovada că stăpâneşte şi alte forme de versificaţie. Sigur că potrivit ar fi fost pentru o traducere din literatura clasică latină (sau greacă), folosirea hexametrilor sau endecasilabelor. Cred că Vasile Aaron, pe lângă faptul că ar fi vrut să dea o versiune accesibilă, uşoară la citit, nu se credea destul de stăpân pe tălmăcirea cu hexametru sau endecasilabe, aşa cum au fost toate versiunile ulterioare. Dar şi aşa ea are suficiente merite pentru ca să fie aduse în actualitate: este prima traducere a Eneidei în româneşte; prin această operă Vasile Aaron se încadrează în programul iluminist al Şcolii Ardelene, de elogiere a unei origini nobile a neamului nostru, de cunoaştere, mai ales de către tineret, a unei opere în care erau prezentate înalte virtuţi morale, cultul strămoşilor, îndârjirea şi curajul pentru împlinirea idealului întemeierii Romei.
Cu Eneida se încheie seria scrierilor iluministului Vasile Aaron, şi dacă această traducere ar fi avut o soartă mai norocoasă şi ar fi fost tipărită când isprăvise traducerea ei în româneşte s-ar fi împlinit rolul ei prevăzut de autorul traducerii:„ cu adevărat, multe se află în autorul latinesc [Virgiliu n.n.], care nici cei mai pricopsiţi în limba latinească nu le înţeleg, necum pruncii tineri, care până acum în limba cea românească acest autoriu nu l-au avut, spre a se putea ajuta şi folosi cu dânsul întru mergerea înainte a bunelor învăţături.”