Cristian Bădiliţă a recuperat unul dintre Caietele legendarului Jurnal al lui Mircea Eliade. Povestea este reconstituită cu har romanesc la începutul recentei ediţii de la editura Tracus Arte. Rezumând: în 1996, hotărând să vândă apartamentul din Paris, Christinel Eliade se adresează, pentru eliberarea spaţiului, unui domn Bordeianu, care se ocupa de apartament, şi lui Paul Barbăneagră. Acesta îl invită pe Bădiliţă să viziteze apartamentul şi să-şi aleagă lucrurile de care ar avea nevoie. Nu reproduc amănunţita descriere a locului, spun doar că se împiedică la intrare de doi saci cu hârtii care se dovedesc a fi ale savantului şi printre care va găsi şi acest caiet ce cuprinde notele dintre 9 oct. 1959 şi 3 mai 1962. Le avem astfel pentru prima oară în varianta originară, ele erau cunoscute din ediţia franceză de la Gallimard a jurnalului, ocazie cu care dactilogramele, utilizate ca bază a traducerii, s-au pierdut. Ediţia de la Humanitas, din 1993, îngrijită de Mircea Handoca este, lucru neobişnuit, o retraducere din franceză, acolo unde nu existau textele originare. Aşa că ne putem bucura să citim acum însemnările prime. „Nu cred că proiectul dumitale cu Fragments d’un Journal este realizabil – îi scria savantul lui Mircea Handoca – după cum ştii, textul românesc a fost tradus de L. Bădescu. Deci nu poate fi retradus din franceză. Ar trebui căutat originalul românesc. Din păcate, două treimi din dactilograma textului românesc s-au pierdut. Ar trebui căutate în cincizeci de caiete”.
Dincolo de acest context filologico-istoric, memorialistica lui Eliade trebuie privită în contextul general al operei. Pentru a înţelege locul lui Eliade printre marile spirite ale secolului XX, trebuie să acceptăm premisa că toate cele trei dimensiuni ale operei: istoria/filozofia religiilor, proza şi memorialistica sunt convergente, săgetează spre aceleaşi ţinte, sunt obsedate de aceleaşi întrebări şi viziuni, fac schimb de energii intelectuale şi răspunsuri. De aceea „savantul Eliade” trebuie citit integral spre o adecvată înţelegere. Jurnalul este la el, mai întâi, o formă de eliberare interioară. De multe ori se arată nemulţumit de chingile metodologice şi rigorile lumii academice. Ca orice deschizător de drumuri el se simţea într-un spaţiu intelectual prea limitat. Pe multe dintre ideile de forţă ale operei filozofice eliadeşti, dezvoltate în tratatele sale ştiinţifice, le găsim notate în Jurnalul său, într-o formă brută şi îndrăzneaţă. Ele capătă astfel o forţă de impresionare mai mare, precum Sclavii lui Michelangelo nedesprinşi complet din piatră. Acest caiet începe simbolic (se putea altfel?) cu o mutare într-o locuinţă nouă. Incipit vita nova. Temele notelor eliadeşti sunt: întâlnirile cu diferiţi oameni, fixarea concepţiei sale despre religie, adică despre om în raport cu divinul/transcendentul, locul autorului în lumea intelectuală mondială (la care e foarte sensibil). Nu este deloc un text încărcat „psihologic”. Dar extrem de dens spiritual. Pentru el, istoria religiilor este o disciplină totală (sublinierea lui). Renascentismul eliadesc se vede foarte bine din această subliniere, el încearcă să înţeleagă universul prin definirea lui „homo religiosus”. Este un căutător al „pietrei filozofale”, al legităţii absolute a cosmosului, al cifrei tainice, originare, a lumii. De aceea ia în discuţie, de exemplu, psihanaliza sau marxismul care duce omul în religia istoriei. „Religia e rezultatul «căderii», «uitării», pierderii stării de perfecţiune primordială. În Paradis, Adam nu cunoştea nici o «experienţă religioasă», nici teologia, adică doctrina despre Dumnezeu. Înainte de «păcat» nu exista religie…”. „Elanul omului religios pentru «transcendent» mi se pare uneori gestul deznădăjduit al orfanului rămas singur pe lume”. Interesant în acest context este vizionarismul lui Eliade. Înţelegând că a surprins „marele mecanism”, el face adesea proiecţii de viitor. „Hermeneutica necesară pentru a ne revela sensurile şi mesajele ascunse în mituri, rituri, simboluri – ne va ajuta să înţelegem şi psihologia de adâncime şi epoca istorică în care intrăm şi în care vom fi nu numai înconjuraţi şi dominaţi de «străini», de non-occidentali. «Inconştientul», ca şi «Lumea extraoccidentală», se vor lăsa descifrate prin hermeneutica Istoriei Religiilor”.
Este cunoscută preocuparea lui Eliade pentru propria carieră. O însemnare cum este cea din 17 oct. 1959 trebuie, cred, citită prin antifrază: se acuză că nu e suficient de ambiţios, că se dezinteresează de succesul lucrărilor sale, pentru că succesul din tinereţe l-ar fi scârbit de „glorie”: „Succesele acestea prea timpurii au sfârşit prin a-mi ucide orice ambiţii personale, orice dorinţă de «glorie». Am cunoscut «gloria», am simţit ce înseamnă să fii «recunoscut», lăudat, adulat. Nu numai că n-am mai dorit-o, dar faptul că am avut-o m-a făcut modest, indiferent la succes…”. A se corobora, de pildă, cu nota de la p.38, unde recunoaşte că nu face nimic pentru propagarea operei, că îl plictiseşte să cultive „relaţii” utile etc. Pe de altă parte, se compară adesea (şi cu dreptate, cred) cu Goethe, cu viziunea lui totalizatoare asupra Omului. Cum trebuie să citim o însemnare ca: „…sunt astăzi pe cale a deveni un guru al Americii”? Este orgoliul creatorului? Amărăciune? Disimulare? Este mereu nemulţumit de ceea ce a apucat să facă şi încercat de proiecte urieşeşti, cum ar fi acea Origine a gândirii europene în două volume. Îşi vede deceniile de peregrinări (de al căror pericol este conştient, vezi p. 32; oare discipolului Culianu i-a lipsit această conştiinţă a ameninţării iremediabilei rătăciri (în tenebre?) printre mituri şi rituri, ca pe un lung şi periculos drum iniţiatic spre un Centru. Homo Religiosus, notează de multe ori, este omul creator de Sens, omul care află adevăratul înţeles al Realului. „suma actelor umane, Istoria, devine cunoaştere reală şi semnificativă”. Jurnalul acesta (în ansamblul lui, deocamdată cunoscut nouă, vorbesc) este documentul – tragic? – unui „ultim mohican” care mai crede în coerenţa semnificativă a Cosmosului, care înţelege impasul existenţial pe care îl aduce „istoria”, un „teolog” sui generis al „vidului de Dumnezeu” contemporan. De aici notele sale în care priveşte marxismul şi „istoria” (ghilimele trimit la sensul special pe care termenul îl capătă la Eliade) în mod extrem de critic. „S-ar putea ca marxismul şi interpretarea materialistă a istoriei şi a culturii să fie ultima mare încercare a omului”. Sau „După o lungă epocă mitologică şi o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putinţă să cred că va reuşi. Dar câteva generaţii, sau poate mai multe mii de ani, oamenii vor trăi precum furnicile”. Sau: „A gândi «materialist», marxist, înseamnă a renunţa la vocaţia primordială a omului. Deci, a dispărea ca om. Dar e bine că ispita şi riscul acesta există. E bine ca omul să trăiască în conştiinţa iminenţei dispariţiei lui ca om. Teamă = suferinţă iniţiatică”. Jurnalul ne ajută să înţelegem că Mircea Eliade este unul dintre cei mai importanţi gânditori eschatologici ai civilizaţiei noastre. Tema nu mai este „la modă” în civilizaţia occidentală, unde înţelesul eschatonului a fost redus la derizoriul filmelor „postapocalitice”. (Poate de aici „inactualitatea” sa, clamată de unii, în deceniile din urmă, care refuză cu obstinaţie tema spiritului şi a eschatonului) „Numai marxiştii sunt terorizaţi de eventualul final atomic; căci, pentru ei, Paradisul se află în viitor”. „Am momente de mare melancolie, când simt cum se apropie sfârşitul civilizaţiei occidentale”, notează el sec. Iar despre platonismul fundamental al lui Eliade, Cristian Bădiliţă are o notă de comentariu foarte binevenită la p. 46. Mircea Eliade îşi recunoaşte o „încredere fără margini în creativitatea spiritului”. În acelaşi sens iniţiatic percepe şi „asceza” erudiţiei necesare, pe care şi-a asumat-o ca pe un descensus ad inferos. Interesantă perspectivă! Punând cap la cap astfel de însemnări, realizăm una dintre funcţiile jurnalului eliadesc: de „autoanaliză existenţială” i-aş spune, observând şi multele referiri la psihanaliză, atât în varianta ei freudiană, cât şi în cea jungiană. „Cred că omul modern a găsit – în cărţile mele – o dimensiune a sacralităţii cosmice, care să nu fie nici creaţie lirică, nici invenţie filozofică; pentru că am avut întotdeauna grijă să-i dau atât faptele, cât şi interpretarea lor de către cei care participă încă la un univers religios pre-creştin”. „Aş vrea să scriu odată un lung articol dezvoltând această idee: atitudinea «istoriciştilor» de tot felul, ca şi a marxiştilor şi freudienilor, într-un cuvânt: toţi cei care cred că nu poţi înţelege cultura decât reducând-o la altceva, inferior (sexualitate, economie, «Istorie» etc.) – atitudinea acesta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realităţii…”. Deşi recunoaşte, în aceeaşi ordine de idei, că numai inconştientul a rămas încă „religios”. Eliade surprinde însă anticipativ contradicţia, într-adevăr dătătoare de nevroze acute, civilizaţiei noastre între fascinaţia cotidiană, banalizată, pentru tot felul de „apocalipse” şi lipsa lor de sens: „Suntem paralizaţi de lipsa de sens a sfârşitului Lumii”.
Lista de oameni cu care se întâlneşte, de autori pe care-i citeşte este impresionantă. Nu-i place Joyce deloc şi îi aminteşte cu admiraţie pe Huxley, Saint-John Perse, Monteherlant, Henri Michaux, Gabriel Marcel, Ortega y Gasset, îl miră succesul lui Camus în America ş.a.m.d. Pentru a nu-i aminti pe colegii de specialitate, de întâlnirile Eranos, de activitatea lui universitară şi de conferenţiar. Când şi când, observă marile cicluri naturale, prins în aceeaşi coerenţă cosmică. Tot timpul, în orice raportare la evenimente, Eliade încearcă să lumineze „planul din spate”, planul Semnificaţiilor anti-entropice. De aici o conştiinţă infuză, care se citeşte printre rânduri, a singularităţii şi singurătăţii sale de ultim deţinător al unui Graal al semnificaţiilor ce trebuie ascuns şi păstrat pentru cine ştie câte vecii. Nu e (doar) biografie în Jurnalul eliadesc, e mult mai mult decât atât… E o Cale. „De aceea mă trudesc întotdeauna să scot în evidenţă semnificaţiile faptelor religioase. Semnificaţia aceasta nu mai e evidentă; trebuie demonstrată prin exegeză şi comparaţie. Dar dacă generaţia noastră nu înregistrează (în publicaţii «ştiinţifice») semnificaţiile fenomenelor religioase – operaţia va fi aproape imposibilă generaţiilor viitoare”. Acest sentiment difuz al „preatârziului” – înainte ca marile sensuri să se oculteze – este, mi se pare, aspectul cel mai tulburător al acestor pagini. Ediţia aproape „enciclopedică” prin minuţia notelor explicative, pe care ne-o oferă Cristian Bădiliţă, poate redeştepta nevoia de a-l discuta pe Eliade din perspectiva acestui „târziu” în care, iată, noi ne aflăm. Un târziu tot mai entropic şi pustiit de semnificaţii…O minunată cercetătoare a spiritualităţii, Annick de Souzenelle, vorbeşte mereu despre „înaintarea omului spre propriul răsărit”, ca despre regăsirea esenţei sale. Mircea Eliade a fost unul dintre cei care a privit mereu spre acest Răsărit, încercând să ni-l reamintească. „Şi cu toate astea mi-e teamă că toate vin prea târziu, când aproape nimic nu mai poate fi salvat. Dacă lumea occidentală şi creştinismul ar fi înţeles lucrurile acestea – mitul, simbolul, religia cosmică – acum jumătate de veac….Dacă…”.
Mircea Eliade, Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962. Ed. Tracus Arte, 2017