Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a deschis noua stagiune cu o piesă a autorului rus Ivan Vyrypaev (pe el îl cheamă, totuşi, Vîrîpaev şi n-am înţeles de ce i grecul îl înlocuieşte pe î), care aduce, aparent, în discuţie, problema veche a obiectelor zburătoare neidentificate, pe româneşte ozeneuri, iar pe americăneşte, cum se spune şi în piesa rusească, UFO.
Spun aparent, pentru că, de fapt, contactul, real sau imaginar cu aceste apariţii neobişnuite, chiar uluitoare, declanşează în cei care îl au sau cred că îl au, un ciudat proces de regăsire sau pur şi simplu găsire de sine, stări pe care nu le mai avuseseră niciodată, unii izbucnesc în plâns şi mărturisesc asta, alţii pur şi simplu se miră, dar cu toţii declară ritos că viaţa lor s-a schimbat din acel moment. Cel al revelaţiei.
Revelaţia extratereştrilor înlocuieşte într-o lume atee revelaţia mistică. O nouă mistică se declanşează, impresia pătrunderii într-un spaţiu metafizic, deşi, la urma urmei tot fizic, doar că mult mai vast şi mult mai puţin imaginabil, în aceste spirite până atunci adormite faţă de această zonă, atente numai şi numai la viaţa de toate zilele, la bani, la necazuri sau mici fericiri personale. Toate acestea par că se spulberă în faţa unei minuni, căci aşa li se înfăţişează acestora apariţiile de dincolo de lumea cunoscută.
Dacă, aşa cum spunea cineva, religia este poarta de acces către metafizică pentru cei care altfel nu-l au, atunci contactul cu noua realitate este, şi ea, o poartă către dincolo, înainte de aceea care ni se deschide tuturor, atunci când e prea târziu s-o mai mărturisim.
Ivan Vyrypaev a trimis şi o scrisoare interpreţilor piesei sale, scrisoare citită de regizorul Bobi Pricop înaintea spectacolului. Prin această scrisoare el declară că a stat de vorbă cu cei care au anunţat că au văzut extratereştri din lumea întreagă, iar piesa nu ar fi decât transcrierea câtorva dintre acele convorbiri, mai precis mărturisiri, făcute de persoanele respective. Artificiu artistic sau adevăr, aceasta nu mai contează, oricum piesa este cuprinsă ca-ntr-o copertă între această scrisoare şi rolul final, cel al marelui oligarh şi profesor universitar rus, interpretat cu măiestria-i cunoscută de Ion Caramitru, cuvintele căruia relativizează totul, trimit totul în neantul nesiguranţei. Nu se ştie dacă noi existăm altfel decât în imaginaţia noastră, nu se poate demonstra nici una dintre convingerile noastre şi aşa mai departe, spune personajul raisonneur al piesei, ca-ntr-un fel de declaraţie modernă agnostică, una care produce un fel de punere în abis. Totul, spune el, este în interiorul nostru şi numai acesta contează, exteriorul, lumea din afara noastră nici nu e deloc sigur că există. Doar că, din moment ce noi credem că ea este aşa cum o vedem noi, atunci… Şi aşa mai departe, într-un lanţ al relativizării care poate continua la nesfârşit, dar el se termină cu declaraţia personajului raisonneur că nici el nu e oligarhul anunţat, tot de el, la început, nici profesorul universitar, nici…, nici… Aici parcă l-am revăzut pe Ion Caramitru cel care interpretează cu o originalitate absolută fragmentele de proză din Eminescu. „Şi iarăşi, dacă…” şi aşa mai departe, şi aici acelaşi etern dacă, sub umbrela căruia totul este pus sub semnul întrebării.
În aceste condiţii, piesa nici nu este, ca şi spectacolul lui Bobi Pricop, decât o succesiune de monologuri, parcă marcând imposibilitatea comunicării dintre oameni, ceva mai sigur decât aceea dintre extratereştri şi oameni. Totul dublat, cum era de aşteptat, de un spectacol de sunet şi lumină, destul de apropiat de textele rostite uneori, destul de ilustrativ alteori. În orice caz, acest al doilea spectacol paralel era de aşteptat, din moment ce este vorba despre extratereştri. Sunetele şi luminile nu sunt, desigur, exact acelea care se folosesc de câte ori filmele SF fac aluzie la această suprarealitate, ceea ce şi face farmecul lor.
În ceea ce priveşte monologurile, l-am revăzut pe Ciprian Nicula, care făcuse o creaţie remarcabilă în alt spectacol al aceluiaşi regizor, aici mai liniar, aşa cum o cerea însăşi rolul, cu mai puţine nuanţe decât în povestea câinelui de la miezul nopţii. Istvan Teglaş îşi joacă şi el declaraţia în stilul unui tânăr din zilele noatre, cu limbajul colorat al vremii, cu puţina aşteptare pe care a avut-o, dată fiind viaţa lui de până atunci, să i se întâmple o asemenea regăsire de sine şi efectul surpriză aferent. Ada Galeş, cea care deschide seria monologurilor, se miră şi ea de ce i se întâmplă, cu un aer mai mult copilăresc decât matur. Dacă au fost două monologuri remarcabil rostite şi mişcător demonstrate, dacă pot spune astfel, acelea au fost cele rostite de Mihai Călin, un actor care ştie să nuanţeze şi să accentueze ceea ce merită sau trebuie nuanţat şi accentuat, un actor care ştie să-şi dozeze sensibilitates astfel încât să fie convingătoare. Cam aceleaşi lucruri se pot spune şi despre prezenţa Medeei Marinescu, îmbrăcată într-un fel de costum de cosmonaut care nici nu cred că era necesar. Maturitatea artistică transpare şi aici din fiecare cuvânt rostit, din fiecare gest şi din fiecare mişcare. Raluca Aprodu întruchipează singurul personaj care anunţă că a fost răpit de o rază şi dus în Obiectul zburător, fără să mai menţioneze cum a revenit în această viaţă, despre care declară convingător şi sensibil că i-a fost cu desăvârşire schimbată.
Bobi Pricop îi aruncă pe aceşti oameni într-o scenă goală, dominată de un ecran pe care se derulează imagini celeste şi terestre, acestea din urmă stilizate uneori, întruchipând o lume care există şi nu există, sau există în noi şi care ne poate revela spaţii nebănuite.
O menţiune pentru traducerea piesei de către Maşa Dinescu: nici o stridenţă, nici o alunecare pe lângă cea mai naturală limbă, astfel încât ai impresia că ai asistat la reprezentarea unui text scris în limba în care este rostit.