Liviu Ioan Stoiciu este precum un atlet care, după ce a performat în probele de sprint, s-a hotărât să încerce marea cu degetul şi la nivelul probelor de fond. S-a apucat de romane grele (la propriu şi la figurat), dense, nu foarte răsfăţate de critica literară, poate şi din cauza respectului, consolidat în timp, al poeziei celui în cauză. Foarte adesea, atunci când un autor schimbă speciile şi chiar genurile literare, comentatorii sunt tentaţi să caute în noua producţie rămăşiţele stilistice şi tematice ale creaţiilor anterioare, care au făcut gloria scriitorului în cauză. Or, nimic din toate acestea nu este valabil, cel puţin la prima vedere, în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu. Dacă cel mai recent roman al său, Transfer, aduce cu ceva din scrisul său anterior, trimiterea trebuie făcută mai degrabă la paginile de jurnal, publicate în ultimii ani, decât la creaţia literară propriu-zisă. Pentru că, până la urmă, romanul este suprapunerea a două jurnale (unul din 1977, anul marelui cutremur) şi altul din timpul primului război mondial. Lor le sunt adăugate spre finalul cărţii şi nişte pagini vizionare despre zilele de sfârşit ale regimului comunist (decembrie, 1989). Toate aceste straturi temporale suprapuse se transformă până la urmă într-o parabolă a Autorului şi a bolilor sale (schizofrenie, personalitate multiplă, capacitatea permanentă de a se dedubla şi de a trăi vieţi paralele), mai mult sau mai puţin reale din perspectivă clinică, dar fără de care literatura nu ar putea să existe.
Cadrul de bază al naraţiunii îl constituie relatarea vieţii de zi cu zi (chiar, oră cu oră) lui Olimpiu, pedagog la o şcoală din Focşani, căsătorit şi tatăl unui băiat, de-a lungul anului 1977. Viaţa sa cotidiană este relatată „în goana calului”, cu sufletul la gură, fără nicio pauză de respiraţie sau de reflecţie, totul se vede cu o viteză puţin cam mare, precum imaginile alb-negru din anii de pionierat ai filmului mut. Spre deosebire de comediile lui Mack Sennett, nimic din ceea ce ne trece cu mare vitează prin faţa ochilor în romanul lui Liviu Ioan Stoiciu nu este menit să stârnească râsul. Dimpotrivă, poate produce o angoasă socială, la limita depresiei. Iată o mică frescă a vieţii cotidiene, selectată aproape la întâmplare, de la pagina 50, dar fragmente de acest tip ar putea fi luate din aproape orice pagină a cărţii: „La geamuri sunt flori de gheaţă, dar la prânz e soare. Olimpiu nu ştie ce are, sufleteşte îi e frică de timpul pierdut, soţia, Dida, e foarte iritată de imobilitatea lui. Nici măcar nu vrea să iasă la plimbare cu Mihai – iese Dida. Socru-su a plecat la ţară, dar se va întoarce duminică, fiindcă vine poştaşul cu pensia. Nu e apă caldă la robinete, s-a săturat de încălzirea şi apa caldă de la bloc, ar trebui găsită o alternativă; are mătreaţă. Repară două broaşte, după care se culcă iar, ce fantastică lene are în el!” Parcă e o înşiruire de telegrame, cu acţiuni precise într-o succesiune ameţitoare. Prima întrebare care străbate mintea cititorului este: oare cât poate autorul să o ţină aşa? Dacă sunteţi curioşi, vă ofer şi răspunsul. Mult şi bine, până la ultima filă a cărţii. Densitatea şi concreteţea unor fapte, întâmplări, vorbe cotidiene, perfect anoste, dar nu lipsite de un anumit grad de relevanţă pentru specificitatea epocii, atunci când sunt revăzute după patru decenii sugerează cel puţin un lucru. Că Liviu Ioan Stoiciu a ţinut cu adevărat un jurnal în epoca respectivă, şi-a notat cu scrupulozitate în paginile lui toate întâmplările vieţii (până la un punct de o strivitoare banalitate) şi le-a utilizat cu generozitate în scrierea acestui roman. Practic a trecut unghiul de privire de la persoana I, la persoana a III-a, prinzându-l astfel în obiectivul camerei şi pe cel care, iniţial, a fost/ar fi putut să fie cel care o ţine pe umăr, autorul notaţiilor primare, trăitor al momentelor respective. În rest, acelaşi stil telegrafic, de consemnare seacă, fără urmă de preocupare pentru artisticitate sau sau măcar pentru stilistică.
Printre activităţile cotidiene perfect redundante (fapt ce îi conferă cititorului aproape fizic senzaţia de sufocare, pe care şi-o amintesc, fără îndoială, toţi cei care au trăit perioada comunistă) îşi face tot mai mult loc lectura unui jurnal (fictiv?) al fratelui soţiei lui Olimpiu, Radu, bolnav de un soi de schizofrenie. Acesta a intrat în personalitatea unui combatant din primul război mondial (s-ar putea spune şi că personalitatea lui Radu a fost invadată de cea a vechiului combatant), cu nume kafkian, Marian K, şi descrie, cu aceeaşi precizie infinit zecimală, detaliile existenţei cotidiene pe frontul de luptă. Dacă în cazul lui Olimpiu există, teoretic, prezumţia credibilă că autorul însuşi ţinea un jurnal, rescris pentru a deveni ficţiune, cum se explică precizia detaliilor din jurnalul fictiv (la mise en abyme), în condiţiile în care prezumtivul său autor nu a trăit în epoca respectivă? Este o boală psihică sau o capacitate paranormală a autorilor de romane de a se infiltra sau de a se lăsa pătrunşi de Eu-rile oamenilor altor vremuri, de dinainte de naşterea lor şi de a putea descrie cu maximă minuţiozitate arealuri în care nu au călcat niciodată? Aceeaşi chestiune este valabilă şi în raporturile cu viitorul, aşa cum o dovedeşte partea finală a romanului. De-a lungul romanului sunt relativ puţine problematizări, referiri directe la capacitatea lui Radu de a descrie lumi pe care nu le-a cunoscut şi de a intra în intimitatea cotidiană a vieţii unor oameni pe care nu avea cum să-i întâlnească. Una dintre puţinele excepţii o constituie această relatare a unei conversaţii între Olimpiu şi Dida, având ca subiect tocmai tulburările de personalitate ale lui Radu: „… Dida i-a atras atenţia lui Olimpiu că schizofrenia lui Radu e creatoare, a dezvoltat o dedublare la limită, nu numai el, ci şi dublura lui au trecut prin crize morale atroce, cu tentative de sinucidere şi zeci de internări, două în regim de «uşi închise»; a avut parte de nenumărate electroşocuri, injecţii şi neuroleptice, că n-a fost degeaba pensionat ca «handicapat psihic»; lui Radu îi place să fie altul, nu se vede cum e el în realitate, inventează personaje, scrie jurnale ale lor… Ar putea fi scriitor, a observat Olimpiu. Ar putea, dacă ar avea discernământ.” (pp. 241-242)
Chiar dacă Radu descrie cu deplină dezinvoltură, până la cele mai mici detalii, episoade din alte vremuri, la care i-ar fi fost imposibil să participe, cititorul romanului Transfer, de Liviu Ioan Stoiciu nu are nicio secundă impresia că s-ar afla în faţa unei producţii de literatură fantasy. Pentru că, dincolo de întrebările legate de tulburările de conştiinţă ale lui Radu, ambele lumi, şi cea a lui Olimpiu, şi cea a lui Marian K., filtrată prin personalitatea schizoidă a lui Radu, debordează de realism. Fiecare dintre ele are credibilitate maximă (chiar dacă mi-e greu să accept că seară de seară la televiziunea română puteai să urmăreşti aproape fără întrerupere meciuri de tot felul şi filme, iar episodul cu retragerea echipei feminine de gimnastică a României pentru că a fost furată s-a petrecut, dacă memoria nu îmi joacă feste, la Olimpiada de la Moscova din anul 1980, nu la Campionatele Europene de la Praga, de care nici nu îmi mai amintesc), se înscrie într-un aer al timpului recognoscibil de cei care au trăit în acele zile (anii 1977 şi 1989) sau au studiat memoriile şi jurnalele timpului (anii primului război mondial).
Deşi principala calitate recunoscută a lui Liviu Ioan Stoiciu este cea de poet, scriitorul s-a familiarizat deplin cu regulile prozei. El ştie că menirea unui romancier este să descrie, nu să analizeze. Analiza este domeniul eseului, iar această problemă a personalităţii multiple a „ficţionarului” s-ar preta de minune şi unei astfel de încercări. Liviu Ioan Stoiciu rezistă însă cu brio tentaţiei de a teoretiza şi problematiza (aşa cum am arătat, o face doar indirect prin intermediul personajelor cărţii) şi se menţine cu fermitate de la un capăt la celălalt, pe terenul solid al descrierii ficţionale.
Deşi multă lume, chiar printre criticii literari, trăieşte cu impresia că proza reprezintă un fel de violon d’Ingres al poetului Liviu Ioan Stoiciu, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Iată, s-au scurs deja două decenii de la publicarea primului roman care îi poartă semnătura, iar Transfer dovedeşte, dacă mai era nevoie, că astăzi este un prozator în deplinul înţeles al cuvântului.
Scris într-un stil auster, fără zorzoane, cu fraze scurte, adesea eliptice, fără vreun semn de emfază a autorului (acesta se comportă cu obiectivitatea unui aparat de filmat, fără ca personalitatea sa să-şi facă simţită prezenţa în mod direct prin judecăţi, explicaţii, precizări, gânduri proprii), romanul lui Liviu Ioan Stoiciu, Transfer, este un bun prilej pentru cititorul de azi de a retrăi, aproape în timp real, câteva zile din „anii de glorie” ai lui Nicolae Ceauşescu şi poate de a înţelege puţin mai bine felul în care s-a modelat în timp conştiinţa acestui popor care nu încetează să ne surprindă. În mod cert, Transfer nu este un roman pentru toate categoriile de public. La fel de sigur, însă, îşi va găsi cu uşurinţă un public al său, capabil să îl înţeleagă şi, de ce nu, să îl aprecieze aşa cum se cuvine.
Liviu Ioan Stoiciu, Transfer, Editura Polirom, Iaşi, 2017, 330 pag.