Scriind de-a lungul anilor despre cărţile poetului Adrian Popescu, am încercat mai multe schiţe de portret, de fiecare dată oprindu-mă la ceea ce se putea vedea cu ochiul liber (şi am reţinut în jumătatea de veac de când ne cunoaştem, din vremea Echinox-ului prim – „Eram tineri, ziua era lungă”), dar şi la ceea ce se putea citi în subtextul poemelor sale. În vremea din urmă, i-am citit editorialele şi textele de atitudine din Steaua şi alte reviste (Ramuri, mai ales) cu surpriza (nu de tot surprinzătoare) de a descoperi o voce în continuare elegantă şi delicată, dar fermă, vorbind despre bunele şi relele societăţii contemporane şi despre breasla scriitoricească de pe poziţia unuia care îşi cunoaşte şi respectă rolul şi rostul. Intervenţiile sale au fost nu o dată preluate de alte publicaţii graţie enunţurilor echilibrate, oscilând între constatarea lucidă şi tăioasă, din perspective înalt etice, a devierilor şi înţelegerea largă, generoasă a omenescului lor viciat de interese mărunte.
Asta nu înseamnă, însă, că nu rămân valabile rândurile cu care îl descriam altădată: „Delicat, prelins printre lucruri, dar luând mereu seama la fiinţe, Adrian Popescu îşi ţine cu amândouă mâinile lipită pe chip o mască a sobrietăţii, a morocănoasei, canonicei bune-cuviinţe, a supunerii şi umilinţei. Însă îi alunecă neîncetat printre degete un surâs şi o şăgălnicie, o copilărire sau o caldă duioşie înţelegătoare. Nimic prefăcut în această împerechere a măştii cu cea mai năucitoare sinceritate. Verticalitatea sa e uşor adusă de umeri, gata să îngăduie plecări şi aplecări, stricteţea poruncilor se îndulceşte sub adaosuri metaforale, asprimea îi e prefăcută şi capricioasă ca o femeie. De altminteri, toate lucrurile de pe harta poeziei sale, cum observam într-o genosanaliză, sunt feminine, ici-colo potenţate de un ambigen”.
Tot astfel, adevăratul purtător de cuvânt al său va fi mereu, nu încape îndoială, Poezia, una a cutremurării şi înfiorării de nesfârşită forţă sugestivă. „Locuitor”, în anii debutului, al Umbriei, provincie, şi umbră, şi ambră, nu neapărat geografică (deşi acum „patria terestră de elecţiune” e, mărturisit, Italia), ci interioară, Adrian Popescu, acest latin răsăritean („ca un vrej pe columnă neamul meu urcă la cer”), este un poet al dublului în expresia fizică şi lirică a căruia fiecare atribut e secondat îndeaproape de opusul său. Divizat şi întreg, ezitant şi plin de tării, rotund şi impar, cum singur se defineşte, presimte violenţa purităţii, îngemănarea picăturii de sânge cu stropul de rouă, cruzimea blândeţei, stranietatea lucrurilor simple, taina axiomelor existenţiale. „Redescoperirea realului prin interogare” (Petru Poantă) i-a fost de la început proprie.
Să mai adaug că poemele-cutremurări legate de bătrâneţe şi de răsuflarea morţii de după colţ sunt rostiri crepusculare pe cât de directe, pe atât de blând-luminoase, ele fiind melodice litanii, laude, uimiri cu frăgezimi aurorale. Aplecarea religioasă a poetului („Un fel de mesager al Domnului şi eu am fost, unul/ De tot modest, dar tenace,/ Un elev al Şcolii Ardelene…”) netezeşte spaime şi transformă muritudinea în drum senin spre împăcare. Inventarele senectuţii decrepite iau în derâdere extenuări şi neputinţe, seninătatea fiind armura poetului în amurg. L-am numit altă dată, într-un crochiu sentimental despre generaţia Echinoxului originar, „iederă în amurg” – spuneam atunci că o stradă cu zid de cetate pe care se caţără, discretă şi ocrotitoare încuibare în sine, vreo iederă în amurg are, pentru mine, ceva din iluminările secrete ale lui Adrian.
Să revin, după acest lung ocol rememorativ, la Grădina cu statui, volumul de curând apărut. O carte a întâlnirilor şi a recunoaşterilor. Grădina Liviei Drusilla, căreia Adrian Popescu i-a dedicat un lung poem, apărut în revista Luceafărul („Drusilla Augusta s-a întors?/ Se umple golul cu arhei?/ La Prima Porta, Villa Liviei:/ Statui, din care vezi un tors/ Herculean şi capete de zei./ Oglinda de argint e ştearsă,/ Severul zâmbet s-a coclit,/ Acelaşi chipul pe monede,/ Concordia-i, şi ea revarsă/ Din cornul ei belşug tihnit,/ Rodul pământului şi pace./ Cu spice, mâna o desface. […] O frescă (darul lui Octavian/ Soţiei sale): porumbei, gutui/ Pe ramuri strălucinde ard;/ Smochini şi rodiu, verde laur./ Şi crizanteme alb-gălbui,/ Sub pinii ce se scaldă-n aur… Crengi de măslin sub vânt…”), e prezentă în imaginea de pe copertă cu un fragment de frescă evocând chiar „rodul pământului şi pacea”, apel la calmă meditaţie şi la aşezare în ritmuri înalte. Aleile cărţii sunt atent desenate în capitolele cărţii, unde oamenilor (prieteni vechi şi noi, echinoxişti şi stelişti) şi locurilor (Italia, fireşte, mai presus de toate) li se înalţă statui din cuvinte. Fraza are aerul unei reculegeri, se rosteşte cumva în de sine. Creşte prin aglutinări, odată cu sondările memoriei la temperatura sentimentului, enumeră aparent grăbit când lucrurile sunt/îi par de tot cunoscute, lasă creionul să se mişte liber în pagină, cu volute şi valorări fine, ca-ntr-o doară, cu aluzii şi mici aparteuri. Mesajul e deschis, nu impune, ci sugerează. Propunerile sale de statui sunt strict personale, dar atât de bine şi afin formulate şi argumentate, încât au mari şanse de a fi reţinute ca adevăruri imbatabile.
Aşadar: I. Portrete literare: Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Aurel Rău, Echinoxul, A.E. Baconsky, Virgil Mazilescu, Mircea Tomuş, Ana Blandiana, Ion Pop , Petru Poantă, Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu, Octavian Bour, Steaua etc. II. Portrete cu cunună de lauri şi spini: N. Steinhardt, Vladimir Ghika, Tertulian Langa; III. Portrete de autori străini: Gregor Von Rezzori, Alessandro Baricco, Bob Dylan; IV. Italia mirabilis; V. Carnete de drum: Roma, Novi Sad, Viena, Lusitania, Grecia. În toate, se aude în fundal vocea celui pentru care credinţa face parte din portretul intim. Grădina e străbătută cu pedantă sobrietate şi implicare, dar privirea caută mereu şi se opreşte anume asupra luminiscenţelor, le-aş zice – un fel de licurici celestini care îl asigură că se află acasă, printre oameni care mizează pe aceleaşi poveşti întremătoare şi au aceleaşi metafore drept reper. Credinţa e o învăţătură pe care o respectă cu smerenie, dar şi cu o doză de misionarism. Întâlnirile din carte sunt celebrate, majoritatea, sub semnul celestităţii, calitate prin care îl apropiam altădată de Gabriel Chifu. La amândoi, mici experimente ale imponderabilităţii încurcă primejdios tărâmurile, cu zboruri fantasmate şi aspiraţii molcome spre necuprins. Adrian Popescu scrie şi el despre poetul ţinuturilor misterioase: „un pariu pe absolut […] o dispută între nimicire şi extaz, dispută care porneşte de aici, din imediat, dar trece Dincolo. […] Gabriel Chifu este, simplific, poetul unor viziuni unde o discretă sacralitate aşterne peste lucruri un abur metafizic, ceva proaspăt şi ambiguu”.
Portretele pe care le dedică invitaţilor săi din Grădina cu statui înregistrează latura spirituală, statura cărturărească, datoria exemplar împlinită faţă de Cetate, portretistul dezvăluindu-şi propriile obsesii şi revelaţii, atent mereu să atenueze asperităţi şi să accentueze lumina, nu umbra. Nicolae Balotă e „fiu spiritual, peste secole, al Blajului erudit, eseist strălucit, în linia învăţaţilor Şcolii Ardelene, înrudit cu aceştia şi prin fibra lui religioasă de creştin militant”, un critic „cu o apertură culturală impresionantă şi cu gust estetic impecabil. Un anticălinescian, dar nu unul fanatic. […] Un erudit lucid, conştient că literatura pe care a slujit-o moare, încet, că umanismul se stinge sufocat de cibernetică”. A.E. Baconsky este urmaş al „câtorva generaţii de preoţi şi de învăţători, aristocraţia românească a satelor, cum spunea Nicolae Iorga”. N. Steinhardt are „darul deosebirii duhurilor”, „o credinţă vie, operantă, nu o lecţie de teologie morală predată celorlalţi stă la baza modelului moral al lui Steinhardt”. Polemica, disensiunea, despărţirea sunt mereu vătuite, tatonante, prelinse, cu extrem de rare ieşiri neînţelegătoare la rampă: „Nimic nu pare să-l apropie pe N. Steinhardt de intransigenţa resentimentară a unui Adrian Marino, deţinut politic şi acesta, dar mărturisind dezamăgitor de plat [s.m., IP] «Mie Iisus nu mi-a intrat în celulă», parafrazând, sceptic, binecunoscuta poezie a lui Radu Gyr. Cât despre Cioran, totul îl desparte de fiul părintelui ortodox din Răşinari, înţelepciunii nebune a exilatului de la Paris i se opune, cu dragoste însă, înţelepciunea cuminte a monahului de la Rohia. Despre asemănarea şi deosebirile «şcolilor» de la Păltiniş, respectiv, Rohia, am scris, văzând poate prea abrupt, prea tranşant [.s.m., IP] două modele paidetice opuse”.
Tertulian Langa, cel format în ambianţa spirituală a monseniorului Vladimir Ghika, e descris, cu discretă polemică subtextuală: „avea, cred, ţelurile generoase ale multor tineri interbelici: slujirea neamului, etica eroică, manifestată atât în cele mărunte, cât şi în cele esenţiale, iubirea mărturisitoare, chiar în condiţiile cele mai dificile, setea de a se dărui unui scop transpersonal, pornită din elanul curat al vârstei”. Cartea, cum spuneam, înregistrează cu precădere semnalmente creştine, vorbind despre mărturisitori/oameni creştini, gesturi creştine, credinţă, comandamente, rai, morală, reflecţii, familie, martiri, rezonanţe, temeiuri, viaţă, rit, aluzie, nuclee, toate creştine.
Dintre prietenii de-o viaţă, iată-l pe Nicolae Prelipceanu: „un intelectual adevărat, căruia spiritul critic i se pare principalul semn de normală civilitate şi de civilizaţie europeană”. Un nemulţumit melancolic faţă de comportamentul său şi al celorlalţi, „atinge cu mâinile goale suprafaţa tăioasă, zimţii de ferăstrău ai realităţii imediate, îi face să intoneze o linie melodică aspră, neconcesivă”.
Dintre călătorii, reţin acasa de elecţiune („Prima zi la Roma, după un zbor dificil, cu turbulenţe de la Cluj la Otopeni, dis-de-dimineaţă. Acum, la Fiumicino, mă simt acasă. Trenul rapid ajunge după 45 de minute la Roma, revăd familiara gară Termini, după ce trec de Trastevere, Tiburtina. Prind la ţanc ora de prânz la Centro Aletti, după ce mă instalez în camera unde voi sta o lună ca oaspete al iezuiţilor sloveni şi italieni. Sediul Centrului e un mic palat, capelă, atelier, bibliotecă, refectoriu, camere, pe Via Paolina”), dar şi Grecia, prilej de învăţătură şi mică inserţie autobiografică: „Clasicitate mitologică şi creştinism grec, împletite, învăţându-ne că a fi om înseamnă a te dezmărgini, nu a te dezarticula, a te disciplina dinăuntru, nu a ceda, chiar dacă uneori făptura poetului e cutremurată de pedepse sau de exaltări”.
O grădină a răgazului, a meditaţiei, a mulcomirii spaimelor.
Adrian Popescu, Grădina cu statui, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 250 pagini.