Termenul acesta, știu, se folosea cândva nu pentru vacanța de vară, ci pentru acea zi din săptămână când și actorii se odihneau. De obicei, relâche era lunea. Azi nu mai e întotdeauna o regulă pentru ziua de relâche. Ce de glume se mai făceau cu termenul acesta francez, pe care nu-l înțelegea toată lumea! Întrebai: lunea asta ce se joacă? Ți se răspundea: Relâche. (Între timp ne-am modernizat: scriu la calculatorul meu r-e-l-â-c-h-e, iar el mă corectează: relaș.) Răspunsul îmi evocă un procedeu ce ține cumva de teatru, din moment ce pare unul dat de celebrul Mitică al lui Caragiale, e drept, nu în vreuna dintre piesele sale.
Pornesc de la ideea că vacanța de vară, cât timp stagiunea e închisă, poate fi considerată un fel de relâche (na, că iar m-a corectat!) mai lung. Timp în care te mai poți gândi la ce ai văzut în stagiunea trecută. Asta încerc și eu acum să fac. Îmi vine în minte un spectacol, nu tocmai vechi, cu Angajare de clovn de Matei Vișniec, în care Ion Caramitru, în calitate de regizor, introduce în teatru numere de circ îndelung aplaudate de publicul dornic mereu să vadă lucruri noi și, dacă se poate, surprinzătoare. Povestea, în fond tragică, din piesa poetului, romancierului, dramaturgului Matei Vișniec, își capătă astfel valențe noi, devine, cumva, mai aproape de lumea de azi, în care tragicul se travestește adesea în comedie bufă, pentru a sfârși în uitarea evenimentului generator. Dacă își va fi imaginat cineva că noua formulă, posibilă – de ce nu? – teatru-circ, pe care mi-am permis să o avansez la vremea respectivă e peiorativă, ei, bine, nu retrag termenul, pentru că el este la fel de justificat ca și acela de teatru-dans, de mult acceptat de toată lumea. Doar există, la faimosul festival de la Sibiu, ale cărui ultime două ediții mi-au scăpat, atâtea manifestări pure de circ stradal, care, firește, se încadrează alături de spectacolul pur de teatru, de pe scenele orașului, ba chiar din împrejurimi. Și, dacă publicul necârtitor este mulțumit, așa cum a fost la noua punere în scenă a Angajării de clovn, la Teatrul Național din București, înseamnă că formula ar trebui să capete drept de cetate. În cetatea teatrului.
Nu pot să uit un spectacol plin de farmec și de imaginație, pe o piesă grea, a lui Wedekind, Deșteptarea primăverii, în regia tânărului Vlad Cristache. Povestea maturizării adolescenților. Și aici, regia a ales o cale adiacentă teatrului, transformând cunoscuta tragedie a pre-adolescenței nordice într-un poem teatral rock, așa cum suntem preveniți de la început. Ceea ce nu a știrbit cu nimic mesajul textului. Am auzit, și aici, păreri contrare, am vorbit cu persoane care frecventează teatrul de multă vreme care păreau a fi scandalizate de îndrăzneala lui Vlad Cristache. Dar, stimați domni și stimate doamne, îndrăzneala e una dintre calitățile artistului adevărat. Sigur, ea îl poate duce la eșecuri răsunătoare sau pur și simplu demne de uitare, dar și la succese (tentația de a transcrie succesuri e mare) pe care să nu le uiți. Piesă care a așteptat mulți ani, 14, cât au și personajele lui Wedekind, până a fi jucată, dar bine cenzurată și atunci, Deșteptarea primăverii spune lucrurilor pe nume, marcând absurditatea educației epocii victoriene-wilhelmiene, care interzicea relația sexuală, ba chiar și discuția despre ea, ceea ce generează tragedia din această lucrare, în primul rând literară, de primă mână. Admirabilul spectacol al lui Vlad Cristache s-a jucat, și sper să se mai joace și în continuare, la Teatrul Mic din București.
Găsesc în memoria mea (virtuală, desigur), un alt spectacol cu, oarecum, aceeași temă, Do you love me?, de la Naționalul bucureștean, acolo unde directorul său general, Ion Caramitru, a deschis o ușă pentru regizorii debutanți, prin ceea ce se numește Studioul 9 G, al noii generații. Tânăra regizoare Iris Spiridon creează ceea ce, ea însăși, denumește „Un horror romantic. Musical”. Iris Spiridon este și autoarea scenariului, care ne trimite într-un cimitir al iubirilor, acolo unde bărbați și femei, cândva sau încă, îndrăgostiți/îndrăgostite, își plâng (sau nu) dragostea pierdută la mormântul perechii care nu mai este. Spectacolul a fost de natură să ne dezvăluie o tânără speranță cu imaginație, ale cărei realizări ar putea deveni cândva chiar mai interesante decât această primă încercare.
Un alt fel de dragoste, dacă putem spune asta, abordează perechea Andrei și Andreea Grosu în spectacolul lor de la Teatrul de Comedie cu Don Juan de Molière. Tinerii regizori operează o reducție serioasă, astfel încât rezultă trei actori care joacă, pe rând, uneori travestindu-se chiar pe scenă, mai multe personaje, firește mai întâi pe Don Juan și pe servitorul său, Sganarelle, dar și pe Dona Elvira cea neconsolată și pe fratele acesteia, pornit să-și răzbune sora înșelată și alte câteva. Ideea dă posibilitatea unor tineri, încă, actori, dar cu destulă experiență, de a-și exersa arta. Este vorba despre Liviu Pintileasa, Bogdan Cotleț și Dragoș Huluba. Cum nu e timp pentru o adevărată travestire, trecerea de la un personaj la altul se realizează prin câte un element sau două de vestimentație și mai ales prin schimbarea atitudinii fizice și fizionomice, ceea ce depășește puterile unui începător. Actorii realizează, în multiplele lor roluri, isprăvi artistice remarcabile.
Dar anul a fost lung și oricât de puține spectacole din stagiunea trecută am văzut, tot nu le voi putea cuprinde pe toate câte ar merita, iar spațiul revistei nu e numai pentru teatru, ba chiar, aș putea spune, dimpotrivă. Nu mă voi opri înainte de a mai menționa un spectacol, legat și de literatură, din moment ce e vorba de unul după piesa lui Gellu Naum, Insula. Mihai Măniuțiu a făcut din Insula lui Gellu Naum un spectacol de mișcare și muzică, dar și de rostire plină de umor absurd, sub titlul Jurnalul lui Robinson Crusoe. Cu o imaginație debordantă, regizorul, care este și el un scriitor remarcabil, cu un număr de cărți de poeme și altele de proză publicate deja, reorganizează, cumva, materialul piesei marelui poet, într-un musical condus de verva textelor și melodiilor, monotone aici, ale Adei Milea. Spectacolul se desfășoară ca-ntr-un carusel, în care personajele se dau jos și se urcă iar, pe alte trepte, ceea ce face din Jurnalul lui Robinson Crusoe o referință viitoare pentru piesa poetului. Să adaug că spectacolul a avut loc pe scena mare a Teatrului Odeon.
Precum și regretul meu că nu pot rememora, măcar aici, tot ceea ce am văzut și merita readus, fie și numai în discuție.