Prinţul şi yankeul

Vladimir Ghika şi Thomas Merton, contemporani pe două continente

Coincidenţe şi recurenţe

Întâmplarea a făcut să lucrez în acelaşi timp la mai multe cărţi de (sau despre) doi autori diferiţi: Vladimir Ghika¹ şi Thomas Merton². Unul român, de origine princiară, născut în 1873 la Constantinopol, în mediu diplomatic, şi decedat în 1954 în închisoarea Jilava. Al doilea, american, fiu de artişti săraci, născut în 1915 într-un sătuc din Franţa şi trecut la cele veşnice tocmai pe cealaltă parte a pământului, la Bangkok, în Thailanda, în 1968. Ghika şi Merton nu s-au cunoscut niciodată, nici nu au avut în vreun fel de a face unul cu altul. Totuşi, pe măsură ce înaintam cu lectura cărţilor la care lucram, tot felul de coincidenţe – lipsite de altfel de orice relevanţă obiectivă – mă sâcâiau cu prezenţa lor. De pildă: capela mănăstirii unde-și avea Monseniorul reședința la Paris și capela abației lui Merton, din Kentucky, purtau același nume: Notre Dame des victoires, respectiv Our Lady of Victories. Sau: momente marcante din periplul spiritual al celor doi avuseseră loc – la distanţă de zece ani și fără nicio legătură între ele – în aceeași Bazilică Santa Sabina din Roma. Sau: mai înainte de a veni în România, același Nunţiu Patrick O’Hara (care pe timpul foametei din 1947 va colabora cu Monseniorul Ghika la distribuirea ajutoarelor americane) adresase în anul 1943 – în calitate de Arhiepiscop de Savannah – o cerere către mănăstirea lui Merton, pentru deschiderea unei case-fiică la el în arhidieceză (iar Merton sperase o vreme că va fi printre cei trimişi la noul aşezământ).

„Prostii – îmi spuneam – ţi se năzare… Ce pot avea în comun aceşti oameni atât de îndepărtaţi? Cum poţi pune alături pe tânărul de viță nobilă, crescut cu grijă de o mamă evlavioasă, cu studentul gălăgios lăsat de capul lui, care-şi petrecea ziua citind romane imorale şi noaptea frecventând asiduu berăriile din Cambridge?” (ajunsă în acest punct, comparaţia îmi apărea de-a dreptul o impietate). Apoi mi-a venit şi o idee de titlu: „Prinţul şi yankeul”! „Acum chiar că exagerezi” – m-am luat eu la rost.

Dar ideea nu pleca. Şi aflasem între timp că Merton şi Ghika avuseseră un prieten comun³, pe filosoful francez Jacques Maritain, intelectual de marcă a cărui gândire a stat la baza redactării Declaraţiei universale a drepturilor omului, adoptată în 1948. În 1922, Maritain îi dedicase prinţului Ghika una dintre cărţile sale, Antimoderne. Aproape treizeci de ani mai târziu, acelaşi Maritain, într-un apel către Abatele General al Ordinului Trapist, pleda cauza monahului Merton cerând să se ridice cenzura impusă publicării jurnalului său, Semnul lui Iona. Epilogul „Straja focului” – spunea Maritain – este una dintre cele mai frumoase pagini despre libertate din literatura secolului XX…

Prieteni comuni, destine paralele?

„Dacă mai găsesc încă un prieten comun – mi-am spus – voi da o şansă acestei idei de a face o comparaţie între cele două destine. Dar deocamdată ele par să corespundă mai degrabă definiţiei geometrice a paralelelor: drepte care nu au niciun punct comun…”. Prietenul nu a întârziat să se lase descoperit, în persoana scriitorului şi islamistului Louis Massignon, cu care Ghika fusese bun camarad în perioada pariziană, şi care pe Merton îl pusese în legătură cu importante personalităţi ale lumii arabe. Şi atunci a trebuit
să-mi ţin promisiunea. Privite cu un ochi mai favorabil, asemănările au început să curgă: amândoi se nasc pe pământ străin; amândoi rămân orfani, Ghika de tată la 9 ani, Merton de mamă la 6 ani, şi de tată la 16 ani. Amândoi sunt ataşaţi de fratele mai mic; amândoi merg la şcoală în Franţa şi, culmea!, primul la Toulouse, iar celălalt în Montauban, la numai câteva zeci de kilometri distanţă. Amândoi au înclinaţii artistice: compun poezii, scriu şi citesc în mai multe limbi, pictează, cântă la orgă sau la pian; dar au şi – ca majoritatea artiştilor – o sănătate şubredă. Amândoi sunt scriitori prolifici şi lasă în urmă o corespondenţă extrem de bogată. (Mai ales în cazul lui Merton – care, conform regulii trapiste, nu dispunea decât de două ore pe zi pentru scris –, miile de scrisori păstrate, precum şi zecile de opere postume a căror publicare se mai lucrează şi azi, constituie un fapt absolut prodigios).

Amândoi sunt binecuvântaţi cu darul prieteniei şi al îndrumării. Amândoi trăiesc ani buni în mediu benedictin (Ghika în abaţia din rue de la Source, Paris, între 1923 şi 1939; Merton, în mănăstirea sa din Kentucky, unde şi-a trăit jumătate din viaţă, din 1941 şi până la moarte). Amândoi întrerup studiile universitare, Ghika, pe cele filosofice şi politice, din cauza sănătății, Merton (studii de limbi clasice şi moderne), din cauza… depravării. Au reluat apoi studiul, ajungând amândoi până la doctorat – Ghika, la Roma, în teologie, Merton la Columbia University, cu o teză despre poetul mistic William Blake.

Amândoi resimt ca pe o necesitate imperioasă dorinţa de a deveni preoţi. Aspiră să întemeieze aşezăminte religioase, dar eşuează. Călătoresc mult, pe tot globul. Spirite deschise, pătrund în toate mediile, de la „zona roşie” a Parisului (Ghika) până la săracii din Harlem (Merton). Întreţin schimburi de idei cu elitele intelectuale ale vremii lor, între care nu lipsesc nici papii. Iau atitudine împotriva ideologiilor timpului; li se impune atunci tăcerea: lui Ghika de către autorităţile comuniste, lui Merton de către superiorii călugăreşti⁴. Mor amândoi în condiții tragice. Și amândoi lasă o moştenire spirituală pe termen lung.

Validitatea unei încadrări: a fost Merton yankeu?

Dacă Monseniorului Vladimir Ghika i se atribuie în mod incontestabil titlul de prinţ (după tată se trăgea din domnul Moldovei Grigore V Ghika X, iar după mamă, din domnul Ţării Româneşti, Alexandru II Ghika IX⁵), ne întrebăm în schimb în ce măsură lui Merton i se potriveşte calificativul din titlu, acela de yankeu. Născut în Franţa, din tată neo-zeelandez, având o parte din familie în Anglia (unde a urmat liceul şi un an la Cambridge, şi unde spera la o carieră diplomatică), Merton s-a considerat, până spre 36 de ani, apatrid. E drept că mama lui, venită la Paris pentru a studia pictura, era din Douglaston, Long Island (un târguşor devenit azi cartier al New York-ului). Tot la New York tânărul Merton avea să-şi urmeze studiile, după ce tutorele lui englez îl anunţase că, din pricina purtării scandaloase, toate uşile îi erau de acum închise în Regatul Marii Britanii.

După convertirea religioasă şi intrarea la mănăstire, şi mai ales după ce succesul rapid al Muntelui cu şapte trepte a făcut din Merton o figură internaţională, problema apartenenţei la un popor anume devenise oarecum irelevantă. Ea a revenit în prim plan în momentul în care Merton a descoperit că actele de şedere în SUA îi expiraseră de câţiva ani buni. Chestiunea era dificilă: lui Merton îi repugnau atât politica beligerantă a Statelor Unite, cât şi birocraţia în sine („Studiez manualul de cetăţenie, scris ca pentru bebeluşi, care ni s-a dat gratuit ca să ne ajute pe noi, străinii, să ne pregătim pentru a deveni cetăţeni americani…” – Semnul lui Iona, p. 405). Apoi, primirea cetăţeniei implica depunerea unui jurământ; or, pentru un trapist, jurământul e lucru serios. O conştiinţă morală mai rafinată decât cea din anii de studenţie îl făcea să simtă că la mijloc e „ceva mai mult decât o problemă de semantică” („e o chestiune de dreptate şi dragoste…” – ibidem). În final înțelege că, la fel ca într-o căsnicie, faci parte dintr-un popor – şi împărtăşeşti o răspundere comună cu el – şi la bine, şi la rău. Merton decide astfel să devină cetăţean american într-un moment politic cu totul contrar convingerilor lui.

Suntem în 1951. Primele bombardamente atomice la Hiroshima şi Nagasaki avuseseră loc cu numai şase ani înainte, în 1945. Pe fondul Războiului Rece, SUA îşi continuă experimentele nucleare (pe care Merton le abhora) şi ameninţă să folosească din nou bomba atomică în Războiul din Coreea, aflat în plină desfăşurare. În plan intern, ţara este agitată de numeroase situaţii conflictuale, între care mişcarea de emancipare a populaţiei de culoare şi spaima infiltrării comunismului în structurile de putere (fenomen cunoscut sub numele de Second Red Scare – „A Doua Panică Roşie” – care chiar în acele zile dusese la anchetări masive, soldate în unele cazuri cu pedeapsa capitală). Era şi aceasta o potenţială problemă pentru Merton, căci în anii de liceu şi studenţie cochetase – pentru scurt timp – cu comunismul. Merton povesteşte cu umor episodul naturalizării sale: „Mi-am pus un costum negru cu colar roman ca să merg la Louisville şi să devin cetăţean american. Când a intrat Judecătorul, procedura a început să fie foarte distractivă, pentru că aproape imediat examinatorul l-a pus pe fiecare să se ridice şi să spună de unde era şi ce făcuse (…). Mi s-a părut că majoritatea erau fete din Germania care se măritaseră cu soldaţi care erau acum încartiruiţi la Fort Knox. Dar erau şi câţiva ruşi, precum şi un [libanez] cu o afacere de legume-fructe (…). Aşa că atunci când atmosfera a devenit mai intimă a trebuit să mă ridic şi să explic de ce aparţinusem odinioară Ligii Naţionale a Studenţilor⁶. Pe când făceam asta, un mare număr dintre doamnele eminent de respectabile, care se vedea foarte clar că nu fac parte dintre imigranţi, s-au întors şi au început să mă măsoare cu privirea…” (Semnul…, p. 419).

Dincolo – şi dincoace – de Cortina de Fier

În acelaşi timp în care America era măturată de Panica Roşie, peste România se lăsa Cortina de Fier. Monseniorul Ghika cunoscuse şi el, deja, comunismul, dar din altă perspectivă: din 1924 până în 1928 trăise ca un pustnic printre proletarii din Villejuif – „zona roşie” a Parisului –, învăţându-i pe copii cântul gregorian şi creştinându-i pe părinţi. Războiul îl prinsese apoi în România; la începutul lui 1948, având ocazia să părăsească ţara cu trenul regal, a refuzat; în 1949, prin Legaţia franceză, se iveşte încă o şansă de plecare, dar refuză din nou (ultimii ani în România îi dedicase mai ales apostolatului printre tineri: simţea că nu-i poate părăsi în momentul celei mai mari dezorientări). Astfel, pe când în America Merton se lupta cu ideea de a deveni cetăţeanul unei ţări a cărei politică îl scandaliza, Monseniorul căuta, pe toate căile, să ajute la menținerea integrității Bisericii, să evite informatorii, să-şi încurajeze fiii spirituali, să viziteze spitale şi închisori⁷.

Anul 1949 a fost pentru Monseniorul Ghika anul deciziei definitive de a rămâne dincoace de Cortina de Fier. Pentru Merton, a fost anul în care s-a legat cu jurământ, în faţa comunităţii sale monahale, să trăiască pentru toată viaţa între zidurile mănăstirii Our Lady of Gethsemani, din Kentucky. Dar iată ce scria el la 13 februarie 1949: „În Capitul am auzit despre ce i s-a întâmplat Cardinalului Mindszenty în Ungaria⁸. Stând la picioarele altarului (…),
mi-am dat seama că eu eram cel din închisoarea din Ungaria, şi că acela era motivul pentru care mă aflam acolo în mănăstire în clipa aceea, căci ceea ce i se face lui Cristos, mie mi se face: ce suferă Cristos, eu sufăr, şi ceea ce fac în numele lui Cristos, Cristos face, şi această Liturghie este parte din răstignirea lui Cristos în Ungaria şi din triumful lui Cristos împotriva Anticristului. Iar la Consacrare m-am gândit cât de mult din mine este încă asemenea Apostolilor înainte de Răstignire, ei care înţelegeau doar victoriile glorioase şi nu credeau în suferinţă sau înfrângere.” (Semnul…, p. 213)

Gustul suferinţei Monseniorul îl va simţi din plin în închisoare, unde îşi va afla şi sfârşitul. Arestat în noiembrie 1952 pentru crima de „înaltă trădare” (mijlocise corespondenţa între Papa şi episcopii catolici locali), va muri în mai 1954 la Jilava. În ultima sa spovedanie, făcută cu glas tare, spunea: „Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată.”⁹

Sub semnul lui Iona

Pe Merton, parabola profetului Iona l-a urmărit toată viaţa. Pusă drept început itinerariului său monahal, el a făcut din această parabolă cheia volumului care reuneşte însemnările de jurnal din anii 1946-1952, publicat în 1953 cu titlul The Sign of Jonas. Titlu paradoxal, căci, în intervalul menţionat, tânărul călugăr firav şi căutător de solitudine s-a văzut deodată propulsat în centrul atenţiei publice, aclamat ca profet şi căutat ca o lumină. Muntele cu şapte trepte, autobiografia care, în 1948, îl făcuse celebru, a stat pe lista de bestselleruri ale ziarului New York Times timp de un an întreg. Ca urmare, Semnul lui Iona este una dintre acele cărţi rare care înregistrează – pe viu şi din interior – geneza unei opere, precum şi consecinţele pe care le poate avea aceasta asupra unui autor care vede celebritatea drept un bici al lui Dumnezeu.

„Primeşte, monahule, adevărul sfânt cu privire la acest lucru numit moarte – va scrie Merton în jurnalul său (şi nu avea decât puţin peste 30 de ani! – n.n.). Să ştii că se află în fiecare om o dorinţă adâncă, potenţial angajată în slujba libertăţii sau a robiei, gata să consimtă la viaţă, născută consimţind la moarte (…), prizonieră în ea însăşi ca Iona în peştele cel mare, în balenă. (…) Mulţi dintre oamenii botezaţi în Cristos s-au ridicat din adâncuri fără să-şi bată capul să afle deosebirea dintre Iona şi balenă. (…) Balena, ea ne e dragă. Iona înoată părăsit în inima mării. Dar balena e cea care trebuie să moară. Iona e nemuritor. Dacă nu ne amintim să facem deosebirea între ei, şi dacă preferăm balena şi nu-l scoatem pe Iona afară din ocean, se va produce inevitabilul. Balena şi profetul vor ajunge curând de unde au plecat şi se vor întâlni din nou în rătăcirile lor, şi încă o dată balena va înghiţi profetul. Viaţa va fi din nou înghiţită de moarte, şi starea ei de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi.”

„Trebuie să-l scoatem pe Iona afară din balenă – mai scria Merton la 26 februarie 1952 – şi balena trebuie să moară într-un timp când Iona e în afara pericolului, ocupat cu rugăciunile lui, îmbrăcat şi în toate minţile, liber, sfânt şi umblând pe ţărm. Acesta e înţelesul dorinţei de moarte care vine în noaptea sănătoasă la minte, pacea care ne găseşte preţ de o clipă în claritate, umblând la lumina stelelor, înălţaţi la ţărmul conatural lui Dumnezeu, cu încălţările uscate în ţara cerească, într-un rar moment de înţelegere.” (Semnul…, pp. 429-430).

Momentele de înţelegere, de fapt, pentru Merton nu au fost rare. Dar şi lupta cu „balena interioară” a fost una aproape perenă. Încă din Muntele cu şapte trepte, el observa: „Ar fi trebuit deja, la acest moment, să fi fost eliberat de orice probleme cu privire la adevărata mea identitate. (…) [Jurămintele monahale] ar fi trebuit să mă elibereze de ultimele resturi ale vreunei identităţi speciale. Dar exista această umbră, această dublură, scriitorul care m-a urmat în mănăstire. Este şi acum pe urmele mele. Îmi stă în cârcă, uneori. Nu pot scăpa de el. Poartă încă numele de Thomas Merton. Este oare numele unui duşman? Ar fi trebuit să fie mort. Dar stă şi mă întâmpină în pragul tuturor rugăciunilor, e pe urmele mele în biserică. Îngenunchează cu mine în spatele stâlpului, acest Iuda, şi-mi vorbeşte tot timpul la ureche. E un om de afaceri. E plin de idei, de teorii, de proiecte noi. Zămisleşte cărţi în tăcerea care ar trebui să fie plăcută, nesfârşit de plină de întunecimea rodnică a contemplaţiei. Şi, ce-i mai rău, superiorii mei sunt de partea lui. Nu vor să-l alunge. Nu pot scăpa de el. Poate că, până la urmă, mă va ucide, îmi va bea sângele. Nimeni nu pare să înţeleagă că unul dintre noi trebuie să moară…” (Muntele…, p. 557).

Merton a murit în 1968¹⁰, electrocutat, pe când se afla în Thailanda pentru o întâlnire internaţională a abaţilor trapişti. Celebritatea sa ca scriitor, şi implicarea lui publică în efortul pentru pace îi mijlociseră invitaţia la această conferinţă. Dar el, călugăr într-un ordin dedicat vieţii contemplative, acceptase invitaţia din alt motiv: călătoria îi oferea prilejul să-i întâlnească pe marii contemplativi ai religiilor asiatice (cu numai câteva zile înainte discutase, de pildă, cu Dalai Lama). Dacă scriitorul l-a ucis pe călugăr, sau invers, nu vom şti niciodată. Cert e că trupul i-a fost adus în patrie cu un avion militar care transporta soldaţi morţi în războiul din Vietnam şi a fost dat pământului la 17 decembrie 1968.

Dacă Monseniorul Ghika se va fi confruntat şi el cu astfel de monştri interiori (biograful şi prietenul său apropiat, Jean Daujat, pare să o sugereze¹¹), cu siguranţă la vremea şederii sale în închisoare aceştia fuseseră de mult domesticiţi, prin forţa harului secondat de un intelect diamantin şi de o voinţă constant susţinută de caritate. Pentru Ghika, balena a fost mai degrabă una exterioară, cât se poate de reală şi grosolană: prigoana comunistă.

„Cer să fiu înmormântat acolo unde s-ar întâmpla să mor, oriunde – scria el într-un testament premonitoriu din 1918¹². Dacă trebuie să sfârşesc departe de orice cimitir binecuvântat de religia mea, doresc să fiu îngropat şi lăsat acolo unde am căzut, până în momentul în care s-ar putea legal face deshumarea (…). Nu ţin în niciun fel să mi se îngrijească mormântul – dacă este cu putinţă, aş dori chiar groapa comună, fără piatră sau nume…”. Şi aşa a fost. Înmormântat în „pătratul deţinuţilor din cimitirul comunal de la Jilava, purtând nr. 807” (Profesor…, p. 448), trupul Monseniorului a putut fi deshumat legal şi înmormântat la Bellu Ortodox, alături de membrii familiei sale, abia la 18 decembrie 1968.

Şi iată aici o ultimă coincidenţă tulburătoare, a cărei semnificaţie nu ştim şi nu trebuie să o căutăm: luând în calcul şi diferenţa de fus orar, evenimentele din 17/18 decembrie 1968 s-au petrecut practic la numai câteva ore diferență.¹³ Pe când trupul lui Merton se cobora în pământ, cel al Monseniorului Ghika începea încet, extrem de încet, să fie scos din pântecele balenei comuniste pentru a primi recunoaşterea ce i se datorează.

Epilog: au ştiut cei doi unul de altul?

Martorii oculari din închisoare relatează că până în ultimele zile Monseniorul Ghika a continuat să se devoteze celorlalţi, dăruindu-şi pâinea, deschizându-şi sipetul cu amintiri şi împărtăşindu-şi credinţa. Chip al Tatălui Milostiv, s-ar fi simţit instinctiv atras de Merton, întruchipare până la un punct, şi cu mare căinţă, a Fiului Risipitor. Dacă cei doi s-ar fi cunoscut, cu siguranţă s-ar fi iubit mult. Însă, cum spuneam la început, e vorba aici de două destine paralele, cu multe similarităţi, dar care nu se ating concret în niciun punct (doar cel mult, conform aceleiaşi teoreme geometrice, la infinit…). Prin natura contextului geopolitic, şansele ca Merton şi Ghika să fi ştiut realmente unul de altul sunt infime, practic nule.

Mă resemnasem în sinea mea cu această situaţie, deşi întrebarea îmi stăruia în minte. Şi iată că, puţin înainte de a pune capăt acestei lucrări, mi-a atras atenţia un citat din Jurnalul Raïssei Maritain: „Joi, 11 octombrie [1923]. — Prinţul Ghika slujeşte Liturghia la noi.¹⁴ Tremură încă sub povara noii demnităţi. Jacques îl asistă foarte îndeaproape, spre a-i ajuta memoria, alterată de emoţie. Ne împărtăşeşte plângând pe Jacques, pe Vera şi pe mine…” (apud Profesor.., pag. 208). Or, în arhiva Centrului Thomas Merton din Louisville se păstrează un schimb de scrisori din 1962 în care Jacques Maritain îl roagă pe prietenul său Merton să revadă traducerea Jurnalelor Raïssei, aflate atunci în curs de publicare la o editură americană. Iar Merton îi răspunde: „Je suis bouleverse par le Journal de Raissa. Comment vous le dire?…”. Nu ştim dacă Maritain i-a pomenit vreodată despre Prinţul Ghika prietenului său yankeu. Dar dacă textul Jurnalelor a fost tradus integral, cu siguranţă privirea lui Thomas Merton a căzut şi peste numele Monseniorului.

__________________